Alice în Ţara Soarelui

Temperamentul unei plaje cu nisip alb spune multe despre personalitatea locurilor. În Palma de Mallorca, focul pasiunii răzbate, onest, din soarele ce-ţi dogoreşte pielea. Nici marea, nici palmierii de-o şchioapă, florile roz intens, întinse languros pe trotuarul încins, ori femeile defilînd înfăşurate în mătăsuri multicolore şi donjuanii cu pielea arămie nu-ţi tulbură fanteziile pentru vreun minut. Eşti doar tu şi insula, între căutarea legendarelor pisici mallorcheze şi a cărţilor pe care le-ai cărat prin bagaje, destinate după-amiezelor scăldate în imaginaţie. Şi rochiile vaporoase, veşminte pentru sorbit sangria pe sub umbrele din paie. Restul e decor. Un decor mistuitor, pe care o să-l transformăm, împreună, în visul unei nopţi de iarnă.

Seara, Playa de Palma e agitată ca valurile pe timp de furtună. Surprinzător însă, doar atunci are aerul de carnaval decadent, cu străzi îngrămădite în prea multă lume şi oameni multicolori, gălăgioşi, rîzînd, vorbind, intuindu-ţi sîngele fierbinte. Negri care fac bişniţă şi patroni care-şi strigă marfa în plină mulţime ori atrag clienţii spre grădini cu sunete de cicade artificiale. Zilele golite de oameni sînt însă cele menite desfătării în solitudine, sub căldura plăcut istovitoare a plajei, pe potecile prăfuite, la umbra măslinilor, în restaurante cu terase în plină stradă şi fripturi roşii, din carne de iepure. Puţin după ora amiezii, cînd turiştii (aici, într-o proporţie covîrşitoare, germani) se ascund de vipie prin camere de hotel cu balcoane indiscrete, ai harta insulei la picioarele tale.

Valdemosa încă deapănă poveşti despre George Sand şi Chopin, într-o mînăstire pietruită, scufundată în verdeaţă. E cocoţată pe o terasă tipic mediteraneană, mignonă precum o chinezoaică, împînzită de magazine cu suveniruri, licori onctuoase din ierburi parfumate şi castaniete "importate" din Andaluzia. Îţi lasă libertatea alegerii formelor, într-o înşiruire de obiecte prelucrate autentic, din lemn de măslin, specifice zonei. Puţinii localnici pe care îi poţi remarca pe străzile abrupte au expresia aridă, pasional-consumată, asemeni vegetaţiei arse de soare. Vorbesc catalana, te privesc cu ochi scînteietori şi îşi arată dinţii de sub buze crăpate, senzuale. La fiecare pas ai senzaţia că pasiunea te pîndeşte de după vreun colţ de clădire, iar atingerea pietrei poroase se transformă într-o binecuvîntare pentru palmele încinse. Zecile de sortimente de măsline (verzi, roşii, brune, cărnoase, pieloase, rotunde, ţuguiate, puse la saramură, marinate, înmuiate în băi de ulei condimentat) sînt desfătare rafinată în toiul arşiţei, înainte de masă. Supa rece, tradiţională, făcută dintr-un amestec de roşii şi castraveţi proaspeţi, e răcoroasă ca o ploaie de vară. Iar cafeaua Illy, însoţită de o tartă cu ciocolată, pare - pe terasele lor cu portocali - desprinsă din răsfăţurile de odinioară ale unei curtezane cu toane.

Alcúdia, locul unde nisipul are nuanţa cea mai deschisă din Palma, se află în partea de nord-est a insulei şi e preferata englezilor. Dacă te retragi din vacarmul turistic, ignori tîrgul în aer liber cu artizanat, în favoarea arhitecturii şi a peisajului, ajungi înspre centru la vestigiile romane, într-un spaţiu-cetate, gîndit în cercuri concentrice. Zidurile masive ascund clădiri mediteraneene peste alte clădiri mediteraneene, despărţite de străzi înguste, în a căror linişte şi umbră te pierzi. Cele mai îndepărtate vise pot fi cuprinse în palmă, căci la ora cînd soarele e imposibil de arzător, locuitorii îşi lasă uşile de la case larg deschise, astfel că poţi privi (uneori şi atinge) nestingherit înăuntru, unde e întotdeauna răcoare. Coridoarele le sînt lungi, strîmte şi foarte întunecoase. Au pardoseli din lemn aproape negru, obiecte antice îngrămădite de-o parte şi de alta a pereţilor, pînze contrastante, albe, pe mesele fantezie. De cele mai multe ori duc spre o grădină interioară, descoperită, luminată natural şi diafan, unde sînt leandri înfloriţi, scaune din fier forjat şi pahare cu limonadă - probabil rămăşiţe ale unei intimităţi matinale. În colţurile de stradă ferite de raze, la intrarea în cafenele, găseşti pe bănci bătrîni hîtri, cu expresii de Don Quijote, povestind şi moralizînd "treburile cetăţii".

Peştera dracului nu e de bănuit din exterior, unde, pe pămîntul arămiu, plantat cu arbuşti întortocheaţi, zăreşti plimbîndu-se păuni ca într-o curte domnească. Sculptată de apa de mare şi cît se poate de filigranată, peştera se transformă, în adîncime, într-o poveste veneţiană: pe suprafaţa apei netulburate, plutesc bărci alungite din care se cîntă Bach. Nu le zăreşti feţele "muzicanţilor", distingi doar contururi de trup şi instrumente, viori, o pianină amplasată grijuliu în centrul bărcii, încheieturi rotindu-se după arcuş. Nimic nu-ţi lasă senzaţia de kitsch, deşi ai fi tentat să te gîndeşti pentru o clipă la asta, cînd resimţi aglomerarea elementelor şi lipsa autenticului. Dar e atît de multă atmosferă în asta, încît scopul primează mijlocului şi, ca să-ţi prelungeşti senzaţia de plutire, cobori într-una dintre bărcile trase la mal. Apa, la atingere, e cum nu se poate de caldă.

Obloanele, în fine, căci le vezi, trase, pretutindeni. Ştiu, n-au nici o legătură cu harta insulei, dar sînt elemente ce închid în mister adevăratul clocot al locului. Nu de puţine ori m-am gîndit cum în spatele lor se revarsă aerul artificial al ventilatorului înspre aşternuturi de culoarea untului, în care spaniolii îşi trăiesc focurile şi melancoliile... La echilibrul erotic al temperaturii dinăuntru, undeva între extremele incandescenţei şi glacialului... La felul în care capătă coapsele culoarea trufei, în lumina filtrată de cel mai pasional lemn din lume.

(Articol preluat din Dilema Veche, februarie 2007)