Eu şi Cîinele, la Geneva

"La Plaine de Plainpalais" este denumirea unei suprafeţe betonate cam de mărimea a două terenuri de fotbal puse cap la cap, aflate în inima oraşului Geneva. Spre deosebire de confraţii lor de pe Dîmboviţa, edilii din oraşului lui Calvin nu s-au gîndit că pe acest teren s-ar putea înălţa mall-uri cu finanţare de căsuţă poştală din insulele Caiman şi nici clădiri de afaceri din beton şi sticlă pline de firmaci agili ca peştii tropicali de acvariu. Nu, într-un oraş strîns de centura naturală formată de Munţii Alpi şi Masivul Jura, unde criza de locuinţe şi birouri este teribilă, Plaine de Plainpalais continuă să fie de mai bine de 200 de ani locul unde se desfăşoară în fiecare sîmbătă una dintre cele mai mari "Marché aux Puces" din Europa (traducerea "talcioc" sună banal şi imperfect), unde circul şi cupola sa încă mai atrag tineri şi bătrîni, iar copiii pot face plimbări cu bicicleta. Tot aici i-am întîlnit într-o vineri seară pe Cîine şi colegii săi de aventură şi exil.

Cei mai mulţi dintre ei sînt originari din judeţul Alba. Primul care a ajuns la Geneva a fost Cîinele, prezent aici în februarie 2000, "atunci cînd s-a crăpat vama după vizita lu' Iliescu", după cum singur mărturiseşte. Nimeni nu ştie de ce i se spune Cîinele. Poate pentru talentul său de fin limier, acela de a găsi "locuri bune, unde merită să trăieşti şi să faci bani". Cîinele, 50 de ani şi mai bine, poartă tot timpul o vestă multifuncţională gen pescar (doar musca artificială agăţată de rever îi lipseşte) şi o căciulă-cuşmă de oaie lipită pe cap. Şi-a dat repede seama cît e de grea moştenirea lăsată de Calvin, cel care asimila cerşetoria unui grav delict, şi îi împiedică pe locuitori să scoată francul din buzunar aşa cum se obişnuieşte în ortodoxa Românie, tărîm de simfonie bizantină şi milă spontană.


"Protestanţii sînt zgîrciţi"

Fără a-l fi citit pe Max Weber, Cîinele şi soţia au simţit rapid că pentru a fi acceptat în lumea protestantă trebuie să munceşti din greu. Au debutat cu o chitară veche cu numai trei corzi, în faţa poştei centrale din oraş. Am asistat o dată, din întîmplare, la spectacolul dat de acest duet care nu va ajunge niciodată la Eurovision, dar care reprezintă în felul lui România. În timp ce Cîinele ciupea puţinele corzi cu puterea şi convingerea pe care numai foamea ţi le poate da, consoarta sa declama cu pasiune următoarele "versuri": "stăm aici de două ore / nu am mîncat nimic / şoferul de autobuz ne-a luat banii / p...da mamii lui de bandit / aş fuma şi io o ţigară / da' ţigările e scumpe" etc, etc. Slam autentic (pentru curioşi: vizitaţi www.planeteslam.com), exil cîntat în versuri, artă efemeră precum ceaţa unei dimineţi de vară pe Dunăre.

Intrarea triumfătoare în Europa a adus cu sine relaxarea condiţiilor de trecere a frontierelor. Cîinele - simbol de reuşită în Ţara Cantoanelor - a reuşit să-şi convingă o parte din familie şi din cunoscuţi să încerce şi ei marea aventură. Acum sînt un grup compact de 20-30 de persoane, stabilit mai ales în Plainpalais, centru nodal al oraşului. Depind în principal de asociaţiile de ajutor social şi de inima bună a trecătorilor de toate rasele şi categoriile sociale ce se perindă prin zonă. Marea majoritate sînt bărbaţi dintre 20 şi 40 de ani, dar sînt şi cîteva femei cu copii de diferite vîrste. Toţi sînt înconjuraţi de saci şi sacoşe de plastic de diverse forme şi culori, pline cu haine vechi, aparate de radio scoase din uz, dar încă reparabile, fiare de călcat etc. Tot ceea ce o societate, trăind sub dictatura consumului, aruncă nonşalant se transformă în obiecte ce vor fi stoarse de ultima valoare practică în satele lor sărace din Alba.

Mulţi dintre cei prezenţi în Plainpalais au muncit pînă la începutul anilor '90 în industria grea comunistă, numărîndu-se printre primele victime ale schimbării brutale de regim. Doresc să muncească în Elveţia - chiar doresc acest lucru - conştienţi de mana financiară prezentă în această ţară, dar de la care ei sînt excluşi. Unul dintre amicii Cîinelui se prezintă mîndru ca fiind "sculer-matriţer" de înaltă calificare. Doreşte să ştie de ce elveţienii nu au nevoie de el şi de calificarea sa. E sincer şi demn în cererea sa imposibilă, cu atît mai emoţionantă.

Ţiganii din Alba au început să aibă propria geografie simbolică a oraşului. "Le Caré", un restaurant social asociat unei biserici de periferie, plasat într-un subsol umed, prea puţin atrăgător, a fost botezat "La Groapă". Mult mai căutat, în schimb, este "Podul", un "împinge-tava" social flambant neuf, bine situat în centrul oraşului, nu foarte departe de luxosul cartier al băncilor. Numai că săracii "tradiţionali" ai Genevei (a se citi elveţienii pursînge ce NU vor să muncească şi s-au obişnuit să trăiască parazitar - puţini, dar există) nu prea înghit noua concurenţă venită din Est. Uneori mai au loc şi scandaluri. Îl întreb pe Cîine cum obţine totuşi de mîncare, ţinînd cont de faptul că nu vorbeşte o boabă de franceză. Mirat de întrebare, îmi spune hotărît: "Te prezinţi, te uiţi în ochii celui de la intrare, spui sînt român, şi gata, domnule, îţi dă să mănînci, ce atîta...".

Într-adevăr, lucrurile par simple, mult mai simple decît construirea unui brand de ţară pe care guvernanţii noştri au decis să cheltuiască sute de mii de dolari. Brandul de ţară este deja construit şi teribil de eficient. Este formula magică ce hrăneşte mii de români şi romi, împreună, în Elveţia, dar şi în Italia, Franţa, Spania, Germania. De dormit, dorm la "Buncăr" - bănuiesc că este vorba de un adăpost subteran din perioada războiului rece (aşa cum sînt mii în Elveţia), dezafectat şi transformat în azil de noapte pentru săraci.


Azi cerşetor, mîine boier

Cea mai bună metodă de cerşit, pentru moment, pare a fi "cîrja". Circulă chiar şi expresia "a ieşi cu cîrja" - adică, a cerşi prin imitarea comportamentului şi a manierei de a se deplasa ale unui estropiat, de preferinţă în faţa unei biserici sau a unui supermarket. Cîinele nu mai iese nici cu cîrja, nici cu chitara sa dezacordată, în trei corzi. Se gîndeşte serios să se întoarcă în România. E supărat pe occidentali - şi pe elveţieni, în special. "E zgîrciţi rău" - îmi spune, cu aerul că pronunţă un adevăr definitiv şi irefutabil. Îl întreb ce va lucra totuşi în ţară. Răspunsul, amar, nu se lasă aşteptat: "La sapă şi la fier vechi".

Ca toţi exilaţii ce se respectă, ţiganii care compun micul grup din Plainpalais repetă la nesfîrşit propriile "legende urbane", propriile poveşti de succes. Cum ar fi, de pildă, reuşita unui extraordinar "domn Titi". "Ăsta umbla între două cantine; acum şi-a deschis propria afacere în construcţii, trăieşte acum ca viermele-n untură", spune Cîinele cu năduf. Nu ştiu de ce sînt înclinat să-l cred, Elveţia fiind una dintre cele mai liberale ţări din Europa ca mediu de afaceri. Sau povestea unui "coleg" care a găsit trei sute de mii de euro într-o parcare, s-a urcat în primul avion spre România, construind, evident, o vilă, de-i mor toţi duşmanii de ciudă. În fine, Cîinele "făcea cîrja" acum două luni în faţa maternităţii din Geneva. Un tată fericit i-a dat 300 de CHF, "150 pentru mîncare, 150 pentru beutură", după cum îşi aminteşte cu plăcere, schiţînd un gest ca şi cum ar fi dorit să dea cu căciula de pămînt în sănătatea generosului părinte. Se pare că măcar la poarta maternităţii etica protestantă nu mai funcţionează.

Migratorii din Plainpalais nu sînt iubiţi de elveţieni. Puţin numeroşi, dar "vizibili" în masa socială a oraşului, sînt percepuţi ca o continuă ameninţare, servind ca ţap ispăşitor pentru toate excesele comise în ultima vreme de către bandele organizate venite din Estul sălbatic. Acestea din urmă sparg fără încetare vilele de pe "coasta de aur", la propriu şi la figurat, a Lacului Leman, regiune populată de un jet-set internaţional, putred de bogat, ce profită de impozitele mici din Elveţia. "Noi cerşim cinstit domnule, nu intrăm în case de oameni" - îmi spune Cîinele cu amărăciune în glas. Presa populară de aici, genul "tabloid naţionalist", îi prezintă însă ca sursa tuturor relelor din oraş şi împrejurimi. Poliţia din Geneva, de altfel foarte corectă şi eficientă, îi hărţuieşte fără încetare, mergînd pînă la cererea de a declara "provenienţa" banilor pe care îi au în buzunare, întrebare de neconceput şi scandalos de nedemocratică dacă ar fi aplicată unui elveţian pure laine. Poate că ar mai trebui menţionat faptul că Elveţia a posedat pînă tîrziu, la jumătatea anilor '50, una dintre cele mai dure legislaţii din Europa cu privire la nomazi. În Evul Mediu, burgermeister-ii nu ezitau să plaseze la intrarea în localitatea pe care o conduceau cîte un sărman zigeuner cu urechea prinsă de stîlp cu un cui, pentru a le arăta celor care ar fi dorit să-l urmeze că nu sînt bineveniţi. Istoria lasă urme, întotdeauna.


Epilog

Cîinele ar dori să se întoarcă acasă, "să lase locul la ăştia mai tinerii". Îi este dor de România, de ţară şi de nepoţi. De bivoliţe şi de telemea, căci s-a săturat să mănînce "cîrnaţi de cauciuc la Groapă", după cum îmi mărturiseşte. Ca pentru atîţia alţii asemenea lui, pămîntul făgăduinţei din Occident nu este decît o iluzie. Chiar în momentul în care se pregăteşte să se întoarcă la "Buncăr", o echipă de jurnalişti elveţieni îşi face apariţia. Aparatură ultimul răcnet, dar şi fulare roşii şi şepci în stil leninist. Fac parte din casta numită aici bio-bio, interesată în egală măsură de dispariţia pinguinilor, exploatarea copiilor în Guatemala, cafeaua "echitabilă", rasismul din România, dar şi de ultimele declaraţii antiamericane ale lui Hugo Chávez. Totul văzut de la înălţimea celor 3.500 de euro lunar, salariul mediu de jurnalist elveţian. Fără doar şi poate, vor produce un reportaj de succes, posibil emoţionant, fără a înţelege însă nimic din drama acestor oameni. Atunci cînd i-am spus "la revedere", Cîinele privea vrăjit şi dezorientat spre sclipirea vicleană a ochiului Sony ce tocmai era montat pe trepied, cel care în cîteva minute va face din el un erou, o victimă şi o pradă uşoară.


(Articol preluat din Dilema Veche, aprilie 2007)