Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Globalizarea la Miami


Alexandra Pleşanu

24.04.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mi-a luat o oră să ies din aeroportul Miami: coadă la formalităţi, officer Diaz, cu poze, amprente şi "what's your business in the States, ma'am?" şi vreo doi km pe jos, până la recuperatul genţilor, uitându-mă fără rost la un cartonel pe care tot officer Diaz îmi scrisese că pot sta în State până pe 19 aprilie şi trebuie să predau cartonul la plecare. Nu dormisem de vreo două nopţi, trebuie să fi fost nouă seara pe ceasul meu şi era două la prânz pe al lor şi mă întrebaseră prin toate vămile dacă nu sunt personal navigant pe vas de croazieră, că arătam ca şi cum. Am recuperat bagajele (nu de pe bandă, ci de pe jos, unde le puneau angajaţii aeroportului), le-am lăsat în grija cuiva şi-am ieşit să fumez o ţigară. America m-a primit cu claxoane nesfârşite, motoare ambalate, gaze de eşapament, limbi diferite, chipuri diverse, viermuială. Palmieri peste tot. 25 grade, 9 ianuarie. Şi treizeci de persoane lângă o scrumieră imensă.

Înţelegeam ce cânta şoferul în spaniolă. M-am distrat silabisind titlul cărţii pe care o citea ucraineanca din avion (Dan Brown, Codul lui Da Vinci) şi ascultând-o cum se plânge că n-are loc destul pe scaun. În aeroport, am cerut o cafea cubaneză şi mi s-a spus "mi niña, es fuerta" şi l-am întrebat pe un ofiţer de pază dacă e vreun magazin la etaj, ca să primesc o privire nedumerită şi un "no habla ingles". În Metrorail, un fel de tren de suburbii, anunţurile sunt în engleză, spaniolă şi încă într-o limbă care mi se părea a fi finlandeză, până am ajuns la cuvântul konfyans, fostul confiance - e a treia limbă oficială în Miami, creola haitinană, fostă cândva franceză. Tot în Metrorail, colegii germani au găsit un fost soldat, staţionat în Berlin pe vremuri, fericit să-şi mai folosească germana.

Hotelul era un fel de bungalow, cu bell-boys cu pălărioare coloniale, arătând foarte straniu cu ele pentru că erau hispanici. Şi-au dat seama că suntem din Europa "că vă îmbrăcaţi foarte frumos, iar tu ai tocurile cele mai înalte" (!!!) Americanilor le place să stea în frig. La 22-25 grade afară, în toate incintele erau circa 18 şi uneori chiar 16, mai ales dacă locul era mai de fiţe. Punctul culminant s-a atins într-o joi, când s-a defectat sistemul până pe la 10 grade şi, cum nu se puteau nici opri instalaţia şi nici meeting-ul, am fost prevăzuţi, prin grija comitetului de organizare, cu păturele galbene din fleece (chestia aia pufoasă din plastic pur). Nici americanii n-au rezistat fără ele.

În cameră, am oprit aerul condiţionat (care făcea zgomot), am localizat cafeaua (filtru şi cafea în toate camerele!) şi m-am năpustit pe minibar, la cutia de Pringles pentru că 1. eram lihnită şi 2. am folosit cutia ca scrumieră pe toată durata şederii. Scrumiere nu sunt în hoteluri (decât afară); în schimb, e un anunţ care zice că, dacă fumezi, ţi se vor reţine 250 dolari de pe cartea de credit. Ca să nu-mi fie rechiziţionată "scrumiera", am lăsat-o în balcon, ataşată de un bilet: please do not throw away, I will need it tomorrow. Camerista era din cele 25 procente din populaţia Statelor care fumează. Am fumat absolut peste tot doar afară.

Americanii sunt amabili şi primitori. Te-ntreabă ce mai faci dacă intri în magazin şi trebuie să le şi răspunzi. Te-ntreabă de unde eşti dacă nu pari de pe acolo, iar soră-mea spunea "din Canada", ca să evităm explicaţiile. La parcul natural din Boca Raton, menţionarea Canadei s-a soldat cu "bonjour" şi "merci" - nu vorbeam engleză între noi, deci vorbeam franceză! Pe la restaurante, schema n-a mers: ne-am ales cu "OK, dar unde v-aţi născut?" şi chiar cu "şi de unde din România sunteţi?" - fata fusese la Constanţa cândva. La hotel, o cubaneză a realizat că sunt româncă după inscripţia de pe pachetul de ţigări (cu care venisem de acasă). A insistat să-mi prezinte jumătate din personalul românesc al hotelului, pe Ana şi pe Mara. Lumea e mică.

Jumătate din America e făcută din plastic, zicea Ilaria (din Italia).Evident, cealaltă jumătate e făcută în China sau aiurea. Am venit din State cu papuci de mătase made in China, bluză din plastic made in USA şi tricou made in Vietnam. Q.e.d. Am văzut locaţii cu miros de magazin chinezesc din care un coleg din Germania şi-a luat pantofi din plastic de 10 dolari, negri cu dungi albe. Aeroportul are 4-5 magazine în care se vând produse de 10 dolari făcute în China. Găseşti orice produs Revlon la orice farmacie - ieftin! - şi regret că n-am făcut provizii. Librăria cu cărţi (nu doar cu pixuri) am găsit-o doar în aeroport, la plecare (şi am stat 11 zile!).

Palmierul creşte ca plopul la noi. Când se face mare, se ancorează bine de sol, ca să nu-l ia uraganul. Uraganul adie uzual din martie până în noiembrie şi ocazional în rest - a fost unul la două săptămâni după ce m-am întors, mai fusese unul imediat după Crăciun. Localnicii spun că the problem is not that the wind blows, the problem is what the wind blows. Unele hoteluri au gratii până la ultimul etaj, ca nici uşa de la balcon să nu zboare în stradă şi nici barca de pe apă să nu-ţi intre în casă. La fel, multe case de pe coastă sunt făcute pe stâlpi, doar cu un living mare, cu glasvand, la parter, şi cu loc de parcare. Dacă vine apa, deschizi glasvandurile, muţi mobila la etaj şi laşi apa să treacă. Şi nu cade casa. În sezonul ploios (mai-septembrie), umiditatea atinge 120-150% şi, la 40 de grade, respiri aburi. De asta, în Florida (şi în California, înţeleg) populaţia e mai sănătoasă şi mai slabă. Dacă ai împlinit 100 kg, mai poţi doar să faci stop cardiac.

Porţiile de mâncare sunt imense şi ghiceşti turiştii de pe alte continente după cât lasă în farfurie. La Mac, de preţul plătit pe Coca-Cola îţi mai poţi umple paharul de 500 ml doar o dată (only one refill, please). Orice răcoritoare presupune umplerea completă a paharului cu gheaţă şi apoi turnarea băuturii propriu-zise. Cafeaua e oribilă, în majoritatea cazurilor e transparentă. Expresso e un degetar de două ori mai scump ca orice altă cafea. Am încercat Starbucks la hotel - cred că era făcută special pentru oaspeţii din Europa, orice altă cafea regular e o apă maronie.

E Internet la orice poştă, doi dolari un sfert de oră. Se vinde mâncare oriunde, dar nu trebuie să hrăneşti animalele sălbatice. La Alligator Park, anunţul spunea "wild alligators, do not feed or mollest, violators will be prosecuted", la Boca Raton Nature Park - "do not feed park animals, they will bite". La rezervaţia de indieni, l-am văzut pe indianul Rocky (!!!) cum se lupta cu aligatorul (adică îl zgândărea cu un băţ) lângă panoul care anunţa că animalele sunt periculoase, dar nu înfometate, că sunt hrănite săptămânal cu pui de la alimentara (grocery chicken). Tot acolo, am şi pus mâna pe un pui de aligator... Aligatorii sunt un fel de plagă, ca ţânţarii pe la noi: au fost circa 12.000 alerte de la public, în anul trecut, că intră prin canalizare şi-ţi ajung în piscină sau cresc liniştiţi în canalul de irigaţii de lângă curtea ta. Când mergeam spre Parcul Naţional Everglades, o mlaştină ţesută cu crocodili, am văzut, din maşină, unul de vreo doi metri cum se suia din canal către gardul casei cetăţeanului. Dacă au peste 1,20 metri şi îi capturează, Miami Animal Police îi ucide, că sunt periculoşi. Apoi îi gătesc: am mâncat un soi de afumătură de crocodil, cam prea săţioasă, dar comestibilă. Restul ajunge poşetă.
La restaurantul Gloriei Estefan din Miami, Bongos, toaleta are patru anunţuri, două în engleză şi două în spaniolă: angajaţii trebuie să se spele pe mâini înainte de a reveni la locul de muncă. Ne-am dus şi la un bar recomandat de localnici şi-am nimerit la o petrecere privată, la care am fost lăsaţi să stăm (când ne-au depistat) doar cât să ne terminăm berile gratuite pe care le primiserăm. Barul era pe plajă şi avea paturi de două persoane, cam vreo zece, întinse pe marginea terenului de volei. Am zăcut vreo două ore. Nu ne-am dus pe plajă, că noaptea e periculos. Aveam să merg, după câteva zile, şi să constat că lumea stă mai mult în piscina hotelului, că în apa oceanului sunt meduze şi galera portugheză, un fel de balonel albastru intens cu tentacule de un metru care te urzică şi ai halucinaţii pe urmă. Şi oricum nu te lasă salvamarul (are peste 40 de ani, e mic şi slab, nu e Pamela Anderson, cum credeam eu) să te aventurezi în valuri.

Miami are un cartier art deco minunat, cu hoteluri construite in vremea prohibiţiei pe bani din alcool, pe care hoteluri se urcă vegetaţia şi care uneori se numesc inspirat The Hotel. Festivalul de art deco e un soi de târg kitsch plin de lume la care se vînd tot felul de minunăţii, de la obiecte de artă din fier forjat şi haine vechi (vintage) până la porţii de cartofi de o persoană ce nu pot fi dovedite decât de trei români. Şi mojito, un fel de cocktail din care am reţinut doar frunza de mentă proaspătă, deşi am cercetat cam multe - poate de-aceea.

Pentru americanii de culoare, The King nu e Elvis, ci Martin Luther King Jr., care e comemorat pe 15 ianuarie cu o zi liberă. Măcar o stradă se cheamă King Street şi toate străzile de pe malul oceanului sunt Ocean Drive. În ianuarie, Florida e plină de canadieni în vârstă care stau şi trei luni acolo (la Montreal sunt minus 25 de grade). Cele mai bune restaurante sunt greceşti şi italiene - şi chiar au porţiile mai mici ca de obicei. Ospătarii sunt turci, greci, italieni şi est-europeni şi stau de vorbă cu mare plăcere. Când nu varsă berea pe tine.

Semnele de circulaţie sunt mai mult verbale decât grafice. Dacă scrie pe panou "do not turn right" şi totuşi faci la dreapta, te întâlneşti cu panoul roşu pe care scrie "wrong way". Pe autostrăzile locale (nu pe interstatale) se plăteşte o taxă de un dolar la 10-15 mile (nimic nu e în sistem metric, nici vitezometrul maşinii) şi eşti avertizat că te filmează dacă treci fără să plăteşti şi că amenda pentru viteză e dublă dacă sunt lucrări şi muncitori pe şosea. La ştiri, mai vezi câte o urmărire, câte un incendiu care blochează şoseaua... Toată lumea are maşini mari şi urâte de teren şi n-am văzut maşină mai mică decât Volkswagen Golf (numai una).

Cât am stat în Miami, Fort Lauderdale şi zonele adiacente (am ajuns până în Keys, nişte insule de vis legate între ele cu poduri ce au şi peste 10 km lungime) la ştiri se difuza doar vremea şi povestea unui copil sechestrat de un maniac timp de cinci ani şi regăsit recent - cu interviuri, relatări de la vecini şi melodrame specifice. Dar nici o vorbă de furtuna din Europa, de care am aflat abia în avion, la întoarcere. Predasem, la îmbarcare cartonaşul de la officer Diaz - Statele nu pun viză de ieşire, cartonaşul e singura metodă să afle că ai plecat. Am fost aproape dezbrăcată, descălţată, mi s-au confiscat bricheta şi chibriturile. Alerta de terorism e pe portocaliu (semi-panică) by default şi trebuie să fii în aeroport cu trei-patru ore înainte de decolare. Ne-a zdruncinat teribil peste Atlantic de nu ne mai dat nici cafea, din motive de siguranţă.

Dar mi-a plăcut. Nu m-am suit pe nici un vas de croazieră, doar le-am fotografiat, mai toate pleacă din Miami şi, când am fost eu, schimbau echipajele (turci, ucraineni, români). Un vas din ăla e cât un bloc de şapte etaje. Mi-au plăcut ei, americanii, cum li se părea ciudat că ne e frig la 18 grade şi cum ne felicitau că putem conduce maşina cu cutie de viteze manuală şi că ne îmbrăcăm aşa frumos (chiar şi când mi-am tras până la piept fusta de la Miniprix, că tricoul era ud) şi cum spuneau singuri că America e o naţiune ipocrită cu privire la fumat şi când iţi cereau scuze că-ţi laudă blugii "please do not take offence, I did not mean to sound aggresive, but your jeans are really nice..." Pe unii din ei i-am revăzut la Lisabona, o lună mai târziu. Ceruseră cameră de fumători la hotel şi chiar li s-a dat. Şi chiar avea trei scrumiere, din care una în baie.




(Articol preluat din Dilema Veche, aprilie 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Madeira, insula magică (2), Eduard Ţone
Sageata Madeira, insula magică (1), Eduard Ţone (1.0/5 - 1 vot)
Sageata După 23 de ani, din nou la Viena, Cristian Geambaşu (3.0/5 - 2 voturi)
Sageata Tunisia, această pisică africană, Eduard Ţone (3.5/5 - 2 voturi)
Sageata Mânăstirea cisterciană din Cârţa, jud. Sibiu, Eduard Ţone (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer