Uluitorul Maurice şi rozătoarele lui educate

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Domnul Urechilă avea o mulţime de prieteni în Vizuina Blănoasă.
Dar cel mai bun prieten al Domnului Urechilă era mâncarea.

Din Aventura Domnului Urechilă

Ăsta era planul.
Şi era un plan bun. Chiar şi şobolanii, chiar şi Piersicuţa, toţi trebuiau să recunoască faptul că funcţionase.

Toată lumea ştia despre invaziile de şobolani. Existau poveşti bine-cunoscute despre fluieraşi de şobolani, care îşi câştigau existenţa cutreierând oraşele şi scăpând oamenii de năpasta şobolanilor. Sigur, nu doar şobolanii erau o năpastă - uneori năpasta o reprezentau acordeoniştii, cărămizile legate cu sfoară, sau peştii -, dar despre şobolani ştia toată lumea.

Şi de fapt, ăsta era şpilul. Nici n-aveai nevoie de mulţi şobolani pentru o invazie, dacă ştiau ce au de făcut. Un şobolan iţindu-se ici şi colo, chiţăind tare, bălăcindu-se în smântâna proaspătă şi stropipind făina putea să fie şi singur o adevărată năpastă.

După câteva zile ca asta, era uluitor cât de bucuroşi erau oamenii să-l vadă pe puştiul cu mutră de prostănac şi cu fluierul lui fermecat pentru şobolani. Şi erau uluiţi când şobolanii ieşeau din fiecare gaură pentru a-l urma afară din oraş. Erau atât de uluiţi, încât nici nu mai observau că de fapt erau doar câteva sute de şobolani.

Ar fi fost cu adevărat uluiţi dacă ar fi aflat vreodată că şobolanii şi fluieraşul se întâlneau cu o pisică undeva în tufişurile din afara oraşului şi numărau plini de gravitate banii.

Bad Incontra tocmai se trezea când Maurice intră în oraş împreună cu puştiul. Nimeni nu-i deranjă, deşi interesul multora fu atras de Maurice. Asta nu-l îngrijoră. Ştia că era interesant. Oricum, pisicile umblau întotdeauna ca şi cum locul respectiv era proprietatea lor, iar lumea era plină de puşti cu mutre de prostănac, aşa că oamenii nu se repezeau să mai vadă unul.

Părea a fi o zi de târg, dar nu existau prea multe tarabe, iar de vânzare erau în general vechituri. Cratiţe şi oale vechi, pantofi uzaţi... genul de lucruri pe care oamenii le vând când au rămas fără bani.

Maurice văzuse o mulţime de târguri în drumurile lor prin alte oraşe şi ştia cum ar trebui să arate.
- Aici ar trebui să fie precupeţe grase care vând găini, spuse el. Şi oameni care vând acadele pentru copii, şi panglici. Saltimbanci şi clovni. Chiar şi jongleri, dacă ai puţin noroc.
- Nu e nimic din toate astea aici. Şi, după cum arată, nici n-ai ce cumpăra, spuse puştiul. Parcă ziceai că ăsta e un oraş bogat, Maurice.
- Ei bine, părea bogat, spuse Maurice. Toate câmpurile alea întinse din vale, toate bărcile alea pe râu... ai crede că străzile trebuie să fie pavate cu aur!
Puştiul se uită în sus.
- Ciudat, spuse el.
- Ce?
- Oamenii par săraci, spuse el. Clădirile sunt cele care par bogate.

Într-adevăr, aşa şi păreau. Maurice nu era un mare expert în arhitectură, dar clădirile de lemn erau frumos sculptate şi pictate. Şi mai observă ceva. Nu era nimic frumos în afişul care fusese prins în cuie pe cel mai apropiat perete. Pe el scria:

Puştiul privea lung afişul.
- Lumea de pe-aici chiar vrea să scape de şobolani, spuse vesel Maurice.
- Nimeni nu a oferit vreodată o recompensă de jumătate de dolar pe coadă! spuse puştiul.
- Ţi-am zis eu că asta o să fie cea mai măreaţă, spuse Maurice. Înainte să se termine săptămâna, o să stăm cocoţaţi pe o grămadă de bani!
- Şi-atunci, cum de i-au făcut unui sobol o casă? întrebă puştiul, nesigur. Nu poate fi o casă pentru un sobol, nu? Mai ales cu afişul ăsta! Şi de ce se holbează toată lumea la tine?
- Sunt o pisică frumoasă, spuse Maurice.
Chiar şi aşa, era puţin cam surprinzător. Oamenii îşi dădeau coate şi arătau cu degetul către el.
- Ai zice că n-au mai văzut niciodată o pisică, murmură Maurice, uitându-se lung la clădirea mare de pe cealaltă parte a străzii. Era o clădire pătrată, înconjurată de oameni, şi pe ea scria CASA SOBORULUI. E Sobor, nu sobol, adică un fel de consiliu al oraşului; iar Casa Soborului este doar un cuvânt local pentru... primărie, spuse el. N-are nimic de-a face cu sobolii, deşi pare amuzant.
- Tu chiar ştii multe cuvinte, Maurice, spuse puştiul plin de admiraţie.
- Uneori sunt şi eu uimit, răspunse Maurice.

În faţa unei uşi înalte, deschise, se afla un şir de oameni. Alţii, care probabil făcuseră acel lucru pentru care se formase coada, ieşeau câte unul sau câte doi pe altă uşă. Toţi aveau în braţe pâini.
- Stăm şi noi la coadă? întrebă puştiul.
- N-aş prea crede, răspunse Maurice prudent.
- De ce nu?
- Vezi oamenii ăia de la uşă? Arată ca nişte paznici. Au în mâini bastoane mari. Şi fiecare le întinde o bucată de hârtie când trece pe lângă ei. Nu-mi place cum arată treaba asta, spuse Maurice. Asta arată a guvern.
- N-am făcut nimic rău, spuse puştiul. În orice caz, nu aici.
- Nu se ştie niciodată cu guvernele astea. Rămâi aici, puştiule. Mă duc să arunc o privire.

Oamenii se uitară într-adevăr lung la Maurice când se furişă în clădire, dar se părea că într-un oraş asediat de şobolani o pisică atrăgea întotdeauna atenţia. Un bărbat chiar încercă să pună mâna pe el, dar îşi pierdu interesul când Maurice se întoarse şi-şi înfipse ghearele în mâna lui.

Coada se răsucea într-un hol mare şi ajungea în faţa unei mese lungi. Acolo, fiecare persoană îşi arăta bucata de hârtie celor două femei aşezate în faţa unei tăvi mari cu pâini şi fiecare primea câte una. Apoi treceau la un bărbat care avea un ciubăr mare cu cârnaţi, din care fiecare căpăta o cantitate mult mai mică.

Toată această scenă era urmărită de primar, care, din când în când, spunea câteva cuvinte celor ce împărţeau mâncarea. Maurice îl recunoscu imediat, pentru că avea un lanţ de aur în jurul gâtului. Maurice întâlnise o mulţime de primari de când lucra cu şobolanii. Dar acesta era diferit de toţi ceilalţi. Era mai mărunt, mult mai îngrijorat, şi avea o chelie pe care încercase să şi-o acopere cu trei şuviţe de păr. Şi era şi mult mai slab decât alţi primari pe care îi văzuse Maurice. Burta îi părea lipită de spinare.

Aşadar, mâncarea e puţină, îşi spuse Maurice. Trebuie să o raţionalizeze. Se pare că au nevoie urgentă de un fluieraş. Norocul nostru că am sosit la timp...

Ieşi din clădire, dar de data asta păşi mai repede, pentru că îşi dădu seama că cineva cânta din fluier. Aşa cum se temuse, era puştiul. Îşi pusese şapca pe jos, în faţa lui, şi chiar adunase deja câteva monede. Oamenii care stăteau la coadă se întorseseră şi se aplecaseră către el, pentru a-l auzi mai bine, iar câţiva copilaşi chiar începuseră să danseze.

Maurice era expert doar în cântarea pisicească, iar asta înseamnă să stai la o palmă în faţa altor pisici şi să ţipi la ele până când acestea renunţă. Muzica omenească i se păruse întotdeauna slabă şi anostă. Dar oamenii băteau din picior când îl auzeau pe puşti cântând. Şi zâmbeau puţin.

Maurice aşteptă până ce puştiul îşi termină melodia. Pe când mulţimea aplauda, se furişă în spatele lui, se frecă de el şi şuieră:
- Bravo, cap sec! Trebuia să trecem neobservaţi! Haide, să mergem. Oh, şi ia şi banii.

O luă înainte şi traversă piaţa, apoi se opri atât de brusc, încât puştiul fu cât pe-aci să-l calce.
- Hopa, mai vine ceva guvern, spuse el. Şi ştim cine sunt ăştia, nu...?

Puştiul ştia. Erau vânători de şobolani, şi erau doi. Chiar şi aici purtau acele haine lungi, cenuşii, şi acele jobene negre şi ponosite ale meseriei lor. Fiecare ducea pe un umăr o prăjină, de care atârnau tot soiul de capcane. Pe celălalt umăr aveau agăţat un sac mare, de soiul ălora în care nu prea ai chef să te uiţi. Şi fiecare om avea un terier legat de o funie. Erau nişte câini numai piele şi os şi gâlcevitori, care mârâiră la Maurice când trecură pe lângă el, traşi de stăpâni.

Oamenii aşezaţi la coadă scoaseră un şir de urale când bărbaţii se apropiară, şi aplaudară când cei doi băgară mâna în saci şi scoaseră un pumn plin cu ceva ce lui Maurice i se păru că seamănă cu nişte bucăţi de sfoară neagră.
- Două sute azi! strigă unul dintre vânătorii de şobolani.

Unul dintre terieri se repezi la Maurice, zbătându-se înnebunit în funia cu care era legat. Pisica nu se clinti. Probabil că doar puştiul l-a auzit spunând încet:
- La picior, puricosule! Câine rău!

Faţa terierului se schimonosi în acea expresie groaznic de chinuită a unui câine care încearcă să se gândească la două lucruri deodată. Ştia că pisicile n-ar trebui să vorbească, iar această pisică tocmai vorbise. Era o problemă înspăimântătoare. Terierul se aşeză cu un aer neajutorat şi scheună.

Maurice începu să se spele. Era o insultă teribilă.

Vânătorul de şobolani, nemulţumit de purtarea laşă a câinelui său, îl trase şi se îndepărtă. Şi scăpă câteva bucăţi de sfoară neagră.
- Cozi de şobolan! spuse puştiul. Cu siguranţă au o problemă serioasă aici!
- Una mai mare chiar decât crezi, spuse Maurice, care rămăsese cu ochii la grămada de cozi. Ia-le de jos când nu se uită nimeni, da?

Puştiul aşteptă ca oamenii să-şi întoarcă privirile de la ei şi apoi se aplecă. Chiar în clipa în care degetele lui atinseră grămada de cozi încâlcite, o gheată neagră bine lustruită călcă apăsat pe ele.
- Ei, nu cred că trebuie să le atingi, tinere domn, spuse o voce deasupra sa. Ştii, poţi să iei ciumă de la şobolani. Face să-ţi explodeze picioarele.

Era unul dintre vânătorii de şobolani. Îi aruncă puştiului un rânjet larg, dar nu era unul vesel. Mirosea a bere.
- Chiar aşa, tinere domn, şi pe urmă creierul îţi iese prin nas, spuse celălalt vânător de şobolani, apropiindu-se în spatele puştiului. N-ai îndrăzni să-ţi foloseşti batista, tinere domn, dacă te-ai căptuşi cu ciuma.
- Confratele meu a nimerit-o la ţanc, spuse primul vânător de şobolani, suflându-i puştiului în faţă încă un damf de bere.
- Ceea ce e mai mult decât ai putea tu face, tinere domn, pentru că atunci când te căptuşeşti cu ciuma, toate degetele ţi se...
- Picioarele tale n-au explodat, spuse puştiul.

Maurice gemu. Nu era niciodată o idee prea bună să nu fii cuviincios cu un damf de bere. Dar vânătorii de şobolani se aflau într-un stadiu în care, în pofida circumstanţelor, erau convinşi că sunt nostimi.
- Ah, bine zis, tinere domn, dar asta e pentru că lecţia numărul unu la şcoala Breslei Vânătorilor de şobolani este să nu le permiţi picioarelor tale să explodeze, spuse Vânătorul de şobolani Nr. 1.
- Ceea ce e un lucru înţelept, pentru că lecţia numărul doi se ţine la etaj, spuse Vânătorul de şobolani Nr. 2. Oh, eu sunt la lecţia unu, nu-i aşa, tinere domn?

Celălalt vânător de şobolani apucă legătura de sfori negre, şi zâmbetul îi dispăru de pe faţă pe când îl privea lung pe puşti.
- Nu te-am mai văzut pe-aci, puştiule, spuse el. Şi sfatul meu e să nu-ţi bagi nasul pe nicăieri şi să nu spui nimic nimănui. Nicio vorbă. Ai priceput?

Puştiul deschise gura, apoi o închise repede. Vânătorul de şobolani îi aruncă din nou rânjetul lui oribil.
- Ah, pricepi iute, tinere domn, spuse el. Poate ne mai întâlnim, eh?
- Pun pariu că ţi-ar plăcea să fii şi tu un vânător de şobolani când te faci mare, nu, tinere domn? spuse Vânătorul de şobolani Nr. 2, mângâindu-l pe puşti pe cap cam prea apăsat.

Puştiul dădu din cap în semn de aprobare. Părea cel mai indicat lucru de făcut. Vânătorul de şobolani Nr. 1 se aplecă până când nasul lui roşu şi cu ciupituri de vărsat ajunse la două degete de faţa puştiului.
- Asta dacă o să te faci mare, tinere domn, spuse el.

Vânătorii de şobolani se îndepărtară, târându-şi câinii după ei. Unul dintre terieri se tot întorcea să se uite la Maurice.
- Foarte ciudaţi vânători de şobolani au pe-aici, spuse pisica.
- N-am mai văzut până acum vânători de şobolani ca ei, spuse puştiul. Păreau nişte ticăloşi. Ca şi cum le plăcea ce făceau.
- Eu n-am mai văzut vânători de şobolani atât de ocupaţi, dar cu ghetele aşa de curate, spuse Maurice.
- Da, chiar le plăcea, nu-i aşa..., spuse puştiul.
- Dar nici măcar asta nu e atât de ciudat pe cât sunt şobolanii de pe-aici, spuse Maurice, pe acelaşi ton liniştit, ca şi cum nu făcea decât să numere bani.
- Ce-i ciudat la şobolani? întrebă puştiul.
- Unii dintre ei au nişte cozi grozav de bizare, spuse Maurice.

Puştiul îşi roti privirea prin piaţă. Coada pentru pâine era încă destul de lungă, şi asta îl neliniştea. Dar şi aburul îl făcea să se simtă ciudat. Nori mici de abur se ridicau din grătare şi capace de canale peste tot, ca şi cum întregul oraş fusese construit pe un ceainic. În plus, avea sentimentul clar că cineva îl privea.
- Cred că ar trebui să-i căutăm pe şobolani şi să plecăm mai departe, spuse el.
- Nu, răspunse Maurice, aici miroase a oraş cu posibilităţi. Ceva se petrece, şi când se petrece ceva, înseamnă că cineva se îmbogăţeşte, şi când cineva se îmbogăţeşte, nu văd de ce n-aş fi - n-am fi noi.
- Da, dar noi nu vrem ca oamenii ăia să-l omoare pe Fasole Periculoasă şi pe toţi ceilalţi!
- N-or să-i prindă, spuse Maurice. Tipii ăia cu siguranţă n-ar lua premiu-ntâi la gândire. Chiar şi Şuncădeporc ar putea alerga în cerc în jurul lor, aş crede. Iar Fasole Periculoasă are atâta creier încât îi iese şi prin urechi.
- Sper că nu!
- Nu, nu, zise Maurice, care de obicei le spunea oamenilor ceea ce voiau să audă, ceea ce vreau să spun e că şobolanii noştri pot fi mai isteţi decât cei mai mulţi dintre oameni, OK? Ţi-aduci aminte ce s-a întâmplat în Neghioburg când Sardele a intrat în ceainic şi, când bătrâna a ridicat capacul, i-a aruncat o căpşună în nas? Hei, chiar şi şobolanii obişnuiţi pot fi mai isteţi decât oamenii. Oamenii cred că dacă sunt mai mari sunt şi mai buni... Stai puţin, acu' o să tac, cineva e cu ochii pe noi...

Un bărbat cu un coş în mână ieşise din primărie şi se uita lung la Maurice cu o privire plină de interes. Apoi ridică ochii spre puşti şi spuse:
- Bun vânător de şobolani, aşa-i? Pun pariu că e, un cotoi aşa de mare ca el. E al tău, băiete?
- Spune da, şopti Maurice.
- Oarecum, da, spuse puştiul şi-l luă pe Maurice în braţe.
- Îţi dau cinci dolari pe el, spuse omul.
- Cere zece, şopti Maurice.
- Nu-i de vânzare, spuse puştiul.
- Prostule! toarse Maurice.
- Atunci, şapte dolari, spuse omul. Ascultă, uite ce-o să fac... patru pâini întregi, ce zici?
- Asta-i o prostie. O pâine n-ar trebui să coste mai mult de douăzeci de penny, spuse puştiul.

Omul îi aruncă o privire ciudată.
- Eşti nou pe-aici, nu? Ai o groază de bani, aşa-i?
- Destui, spuse puştiul.
- Crezi tu? Oricum n-or să-ţi folosească la nimic. Ascultă, patru pâini şi o chiflă, mi se pare o învoială cinstită. Cu zece pâini pot să fac rost de-un terier, şi ăştia sunt înnebuniţi după şobolani... nu? Ei bine, când o să-ţi fie foame o să-l dai pe juma' de felie de pâine şi o râcâială şi-o să zici că ai făcut o afacere grozavă, crede-mă.

Şi se îndepărtă cu paşi mari. Maurice se smulse din braţele puştiului şi ateriză uşor pe pietrele cu care era pavată strada.
- Zău aşa, dacă eram bun la ventrilochism ne-am fi umplut de bani, mormăi el.
- Ventrilochism? întrebă puştiul, urmărind spatele omului care se îndepărta.
- Asta e când tu deschizi şi închizi gura şi eu vorbesc, spuse Maurice. De ce nu m-ai vândut? Aş fi venit înapoi în zece minute! Am auzit de-un tip care a scos o avere vânzând porumbei călători, şi nu avea decât unul!
- Nu crezi că e ceva în neregulă cu un oraş unde oamenii plătesc mai mult de-un dolar pentru o pâine? spuse puştiul. Şi dau jumătate de dolar doar pentru o coadă de şobolan?
- Totu-i să mai aibă destui bani ca să plătească fluieraşul, spuse Maurice. Ce noroc pe noi că aici există deja o invazie de şobolani, nu? Repede, mângâie-mă pe cap, se uită la noi o fată.
Puştiul ridică ochii. Într-adevăr, o fată îi privea de pe cealaltă parte a străzii. Oamenii treceau în sus şi-n jos, iar unii între puşti şi fată, dar ea stătea nemişcată şi se holba la el. Şi la Maurice. Avea aceeaşi privire care te ţintuieşte de perete pe care o asocia cu Piersicuţa. Părea genul de persoană care punea întrebări. Iar părul ei era prea roşu şi nasul prea lung. Şi purta o rochie lungă şi neagră împodobită cu dantelă neagră. Aşa ceva nu aduce niciodată nimic bun.
Fata traversă strada şi se opri în faţa puştiului.
- Eşti nou pe-aici, nu? Ai venit să cauţi de lucru, da? Probabil că ai fost dat afară din ultima slujbă, aşa-i? Probabil fiindcă ai adormit şi totul s-a dat peste cap. Asta s-a-ntâmplat probabil. Sau ai fugit pentru că stăpânul te bătea cu un băţ gros, deşi - adăugă ea când un gând îi trecu prin cap - probabil că ai meritat-o pentru că eşti leneş. Şi apoi ai furat probabil pisica, ştiind cât de mult ar plăti oamenii de-aici pentru o pisică. Şi trebuie să-ţi fi pierdut minţile de foame pentru că vorbeai cu pisica şi toată lumea ştie că pisicile nu pot vorbi.
- Nu pot rosti nici un singur cuvânt, spuse Maurice.
- Şi probabil că eşti un băiat misterios care... Fata se opri şi îi aruncă lui Maurice o privire nedumerită. El îşi arcui spinarea şi spuse "prrpt", care este vorba pisicească pentru "biscuiţi". Pisica aia a zis adineauri ceva? întrebă ea.
- Credeam că toată lumea ştie că pisicile nu pot vorbi, spuse puştiul.
- Oh, dar poate ai fost ucenic la un vrăjitor, spuse fata. Da, asta sună bine. Deocamdată merge. Ai fost ucenic la un vrăjitor, ai adormit şi ai lăsat cazanul cu lichidul verde care bolborosea în el să dea pe afară şi el te-a ameninţat că te transformă într-un... într-un...
- Gerbil, o ajută Maurice.
-...un gerbil, şi tu i-ai furat pisica vrăjită pentru că o urai atât de mult şi... Ce e un gerbil? A spus pisica aia "gerbil"?
- Nu te uita la mine! spuse puştiul. Eu doar stau aici!
- În regulă, şi pe urmă ai adus pisica aici pentru că ştii că e o mare foamete şi de aceea voiai să o vinzi şi omul ăla ţi-ar fi dat zece dolari, ştii, dacă ai fi ţinut la preţ.
- Zece dolari e prea mult chiar şi pentru o pisică bună la prins şobolani.
- La prins şobolani? Pe el nu-l interesau şobolanii! spuse fata cu păr roşu. Toată lumea e flămândă pe-aici! Pisica asta reprezintă cel puţin două mese bune!
- Cum? Pe-aici mâncaţi pisici? spuse Maurice şi coada i se zbârli şi se înfoie.
Fata se aplecă spre Maurice cu un rânjet teribil, exact ca rânjetul Piersicuţei atunci când câştiga o dispută cu el, şi îl apăsă cu un deget pe nas.
- Te-am prins! spuse ea. Te-am păcălit c-o şmecherie atât de simplă! Cred că ar fi mai bine ca voi doi să veniţi cu mine, nu? Altfel o să ţip. Şi oamenii mă ascultă atunci când ţip!