Recuperatorul de suflete

Citiţi cronica Andreei Răsuceanu şi respectiv cronica Mariei Andrieş.

În vreme ce în ultimii zece ani Egbert îşi construi muzeul (adunând tot felul de artefacte preţioase legate de vite, de la primul restaurant deschis în Liverpool de Antonio, importat cărămidă cu cărămidă şi prima măcelărie a acestuia, până la laboratorul lui Louis Pasteur, la lenjeria pe care se crede că a purtat-o acesta când a făcut cutremurătoarea descoperire, şi la nişte fresce din Roma antică surprinzând o fecioară nubiană mulgând o vacă pestriţă, pe care plătise cinci milioane de dolari, şi până la şorţul de bucătărie pătat de grăsime purtat de fondatorul MacDonald's-ului în primul său restaurant, la o pictură rupestră din Andorra reprezentând un taur din perioada omului de Neanderthal - semănând aşa de tare cu un Chagall prost realizat, încât autenticitatea i-a fost contestată până la datarea cu carbon - la lingura de iaurt şi castronul ciobit folosite de bătrânul abia decedat, în vârstă de o sută patruzeci şi nouă de ani, în Georgia, Rusia, şi multe alte obiecte, instrumente şi maşinării legate de carnea de vită, piese de artă şi documente, mult prea numeroase pentru a fi menţionate) Jack realiză că se diminua alarmant cota de piaţă a concernului Smedley-Ross. Asistase la înflorirea fast-food-urilor şi la moartea unui restaurant din vecinătate unde se mânca în special friptură, la demodarea tradiţionalei cine de duminică pe bază de friptură de vită şi la dezgustătoarea înclinaţie mai recentă către carnea albă, pui, peşte şi porc; şi deşi Carne de vită S+M încă aproviziona un procent sănătos din carnea de vită necesară lanţurilor producătoare de burgeri din noua Europă, Jack era îngrijorat. Era convins că moda fast-food-ului nu era doar un moft trecător, ci o tendinţă a viitorului, o anticipare a celor ce urmau să vină, aşa că se hotărî, luând taurul de coarne, să implice Carne de vită S+M în afacerea burgerilor.
"Trebuie să controlăm întregul proces al ofertei gastronomice", declară Jack la întâlnirea consiliului director al companiei, mângâindu-şi cravata norocoasă de un roşu sângeriu cu tauri desenaţi pe ea. "De la forţosul tata-taur trăgându-i-o docilei mame-vaci în câmpie, la embrionul bovin, la micuţul şi fermecătorul rumegător, la vaca babană care face mu, să înjunghiem, să jertfim, să burgerim în stomacurile consumatorilor din întreaga lume!"
"Uraaaaa!", strigă consiliul director.

Şi Jack zise:
"Să se facă burgeri!"

Lucrurile mergeau ca unse. Reţeaua Pringle-Pratt trebuia să asigure aprovizionarea ieftină şi la discreţie cu cartofi; cei mai grozavi bucătari ai lumii şi Nick Eliopoulos, proprietarul unui celebru fast-food grecesc din New-York, denumit Fat Nick's, fură consultaţi pentru desăvârşirea meniului; iar managerii afro-americani a două sute cincizeci de MacDonald's-uri din Statele Unite fură ademeniţi către noua organizaţie cu uriaşe măriri de salariu, ca să se pună pe roate primele prăvălii (câte patru pe cap de manager), pentru a-i învăţa pe europeni arta complexă a preparării burgerilor.

Cum zicea un negru american unui grup de învăţăcei suedezi:
"Yo, dragi fraţi şi surori europeni, uite-aşa tre' să plesniţi brânza, să stoarceţi ketchup-ul, băgaţi uite-aşa roşia, şi voilà, scumpete, burgerul. De la cuptor la gură în mai puţin de cinşpe secunde, cu ambalat şi pus pe tavă cu tot. V-aţi prins? Şi mata, Ingrid, nu te mai scobi în nas în timpul serviciului că zbori de-aici"

Europenilor le-a trebuit ceva vreme să deprindă dexteritatea, să imite acţiunea de plesnire a brânzei, dar în cele din urmă au reuşit. Fast-burgeri delicioşi în cel mai pur sens al cuvântului! Şi printr-o mişcare ce o egala pe a străbunicului său Antonio / Tony Ross care se căsătorise cu străbunica Agatha Smedley, Jack Smedley-Ross, burlac pentru multă vreme, legendar dandy londonez, se căsători cu Lucy-Joy Klein, americanca moştenitoare a celei mai celebre companii producătoare de hârtie igienică de pe planetă, Kleinex.

Da, într-adevăr, compania S+M se ocupa la propriu şi la figurat de fundurile clienţilor lor. Aveau fabrici de brânză în Olanda, câmpuri de grâu pentru chifle în Statele Unite, ferme de roşii în Italia, fabrici de ketchup poloneze, grădini de salată în Franţa, câmpuri cultivate cu ceapă şi vaci peste tot. Începură cu aproape o mie de prăvălii de acelaşi fel plasate strategic pe întinsul noii Europe, fiecare construcţie costând până la două mii de dolari americani, fără a include şi preţul proprietăţilor imobiliare, cheltuind câteva miliarde de dolari pentru acest proiect, cu publicitate cu tot. Sunt convins că ştiţi reclama în care mereu superba Catherine Deneuve, într-o cadă cu spumă, muşcă dintr-un hamburger special de la Fast Burgers, cu extra sos şi ketchup cu grăsimea aia ce se scurge trandafirie de pe buzele ei superbe care şoptesc: "Îmi plac bărbaţii slow şi burgerii Fast..."

A fost nevoie de două milioane de dolari ca s-o convingă să rostească acele cuvinte magice, şi de încă un milion ca s-o determine să mestece burgerul vreme de cinci secunde înainte ca regizorul să strige "tăiaţi" şi să-l scuipe, dar Cat era o profesionistă adevărată, au conchis cu toţii: finalul o face să arate de parc-ar sta să aibă un orgasm mâncând burgerul ăla. (Bineînţeles, n-a fost ea prima opţiune; îi oferiseră Sfintei Brigitta a Măgarilor fără Adăpost zece milioane - ce lovitură ar fi fost aia! -, dar nici măcar la preţul ăla - ar fi putut să cumpere o grămadă de mâncare pentru măgarii ei din banii ăia -, cu totul dedicată cauzei sale, Frumoasa cu Bestii n-a binevoit să devină Frumoasa cu Vite).

Iar cei mulţi, marile furnicare ale Europei, mereu grăbiţi, mereu pe fugă, prea ocupaţi pentru a-şi găti singuri, cei mulţi recunoşteau un lucru de calitate când le aluneca de-a lungul gâtlejelor, un produs superior, garantat fierbinte şi rapid şi la îndemână, sănătos şi delicios, absolut deosebit, şi sfârâitor şi... Ah, opriţi-mă că iar o să dau buzna afară!

Să încetinim puţin ritmul poveştii, să schimbăm viteza, să ne îndepărtăm de burgeri doar o clipă pentru a ne aventura într-un apartament micuţ şi prăpădit în Brixton, la Londra, ca să-l cunoaştem pe Rhajiv, un englez născut în India, de credinţă hindusă, angajat al unei companii de telefoane, cu idei revoluţionare şi o minte dedicat ştiinţifică, un membru activ al Greenpeace şi OHPCB (Organizaţia hindusă pentru prezervarea culturii bovine). N-o să-l lăudăm în gura mare, căci în acest moment se află în laboratorul improvizat din bucătăria sa, cu mănuşi de latex în mâini şi o mască pe faţă. E ocupat să jongleze cu recipientele şi duzele lui, eprubetele şi fiolele şi microscoapele, ascultând Sex Pistols.... dar să tragem cu ochiul la ce are Rhajiv, cunoscut şi sub numele de Roger, sub microscop.

Celule. Celule care se comportă ciudat. Celule care se dezintegrează şi ţopăie. Celule care dansează ameţitor, rotindu-se ca nişte dervişi care-au băut prea multă cafea italienească, un dănsuleţ haotic al dezordinii celulare şi morţii, care îl amuză teribil pe Roger.
"Hi hi hi", chicoteşte, ca un savant nebun într-un horror din anii '50.
"Hi hi hi", într-adevăr.

Ceea ce avem privilegiul să vedem aici, deşi suntem nevoiţi să tragem cu ochiul în mod nepoliticos, aş putea adăuga, este un moment de importanţă majoră (asemănător cu Oppenheimer şi divizarea atomului): izolarea şi crearea a... şi-aici v-aş ruga să bată nişte tobe: Boala vacii nebune!

Da, aşa a apărut boala vacii nebune: contrar teoriilor lansate de comunitatea pentru o alimentaţie sănătoasă şi de mijloacele de presă liberale şi de aripa stângă a lumii medicale, cum că boala vacii nebune este rezultatul unor ani întregi în care vacile au fost hrănite cu nutreţ tratat cu chimicale, au îngurgitat furaj otrăvit de pesticide şi au băut apă cu clor, sau au mâncat bucăţi de oaie infestată, cum că boala vacii nebune exista dintotdeauna şi se ştiau lucruri despre ea, iar ceea ce se ştia se datora unor comunităţi ştiinţifice de medici şi (o lume nebună, nebună), toate teoriile conspiraţiei, boala vacii nebune a fost creată nu demult în bucătăria lui Roger.

Atins de geniul nebuniei şi hrănit cu fanatisme religioase şi politice, Roger (care crescuse în comunitatea londoneză estică, ascultând diatribele musulmanilor fanatici şi ale filosofilor hinduşi şi desigur, muzica celor de la Sex Pistols), îi ura pe creştini şi iubea vacile. Cum se întâmplase şi cu Harry Truman înaintea lui, avea o viziune măreaţă. Dacă trebuiau sacrificate un miliard de vaci pentru a asigura viitorul speciei, asta era, merita!
"Dau această lovitură pentru vaci şi pentru întreaga planetă", i se adresă unui şoarece alb, pe nume Major, care stătea alături într-o cuşcă, zâmbind sumbru în timp ce hrănea rozătoarea cu orez Basmati fiert în soluţia lui secretă. "Dacă nu fac asta, micul meu martir, toate preţioasele vânturi ale vacilor vor distruge stratul de ozon. Blestemaţii mâncători-de-vită vor distruge planeta. Dar dacă îi pot face pe oameni să nu mai mănânce carne de vită, creând o stare de isterie în masă, şi ridicând preţurile, cirezile de vaci se vor putea întoarce la existenţa lor firească, nu vor mai fi îmbuibate, iar pădurile nu vor mai fi tăiate ca să se facă păşuni, stratul de ozon va fi salvat, iar hinduşii, musulmanii şi chiar revoltaţii ăia de creştini prost îndrumaţi vor învăţa să se înţeleagă şi vor lăsa vacile în pace. Va fi un mare sacrificiu din partea comunităţii bovine, dar marile schimbări presupun măsuri drastice".

Şi, de ca şi cum l-ar fi înţeles, şoarecele Major se holbă la el cu o privire tulbure şi se repezi cu toată puterea în gratiile cuştii, tremurând din toate mădularele în timp ce-şi rodea propria coadă, cu spume la gură şi capul însângerat.

Citiţi un interviu cu Michael Guinzburg realizat de Andreea Răsuceanu.