04.04.2007
Terry Pratchett
Scoţiduşii liberi
O poveste din Lumea Disc
Editura Corint Junior, 2007


traducere de Cristina Jinga


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Fragment
Mama lui Tiffany venea grăbită pe potecă.

Tiffany ridică broscoiul şi-l puse înapoi în buzunarul şorţului ei, la ţanc.
- Unde-i Wentworth? E pe-aici? întrebă mama ei, cu sufletul la gură. S-a întors? Răspunde-mi!
- Păi nu s-a dus cu tine la tuns oile, mamă? întrebă Tiffany, deodată tulburată.

Simţea panica răspândindu-se din toţi porii mamei sale, ca fumul.
- Nu-l putem găsi! răspunse ea, având o privire răvăşită. L-am scăpat din ochi doar un minut! Eşti sigură că nu l-ai văzut?
- Dar n-ar fi putut veni atâta drum până aici...
- Du-te şi caută-l prin casă! Du-te!

Doamna Suferind plecă în goană. Cu grăbire, Tiffany puse broscoiul pe podea şi-l împinse sub spălător. Îl auzi orăcăind şi Haţchiţ, înnebunit de groază şi năucit, ieşi de sub spălător într-un vârtej de labe năpustindu-se pe uşă-afară.

Tiffany stătu o clipă în loc. Primul ei gând, ruşinos, fu: Dar chiar el a vrut să meargă la stână ca să se uite la tunsul oilor. Cum se putea rătăci? A plecat cu mama, Hannah şi Fastidia!

Şi cât de strict îl ţinuseră sub ochi Fastidia şi Hannah, cu toţi tinerii aceia de acolo? Încercă să pretindă că nu gândise asta, dar era periculos de bună la a-şi găsi punctul slab când minţea. Ăsta-i necazul cu un creier: uneori gândeşte mai mult decât ai vrea. Însă Wentworth nu avusese niciodată de gând să se îndepărteze de oameni! Era o jumătate de milă pe deal în sus până la stână! Iar el nu mergea repede. După câţiva paşi, se lăsa în fund şi cerea bobo!

Dar ar fi ceva mai multă linişte pe aici dacă într-adevăr s-a pierdut...
Apoi îi veni iarăşi un supărător şi ruşinos gând, pe care încercă să-l înăbuşe făcându-şi de lucru. Dar mai întâi luă câteva bomboane din chisea, ca momeală, şi înşfăcă din mers punga de hârtie, în timp ce trecea din odaie în odaie.

Auzi zgomot de ghete în curte, ca şi când unii dintre lucrători coborâseră de la stâna unde se tundeau oile, dar continuă să se uite pe sub paturi şi prin dulapuri, chiar şi prin unele atât de înalte că un copil care abia învăţase să meargă n-ar fi putut nicicum să ajungă la ele, apoi se uită din nou pe sub paturile pe sub care se uitase deja, pentru că acesta era genul de căutare cuvenit. Era genul de căutare când te duci şi te uiţi şi în pod, chiar dacă uşa lui este totdeauna încuiată.

După vreo câteva minute, afară izbucniră vreo două sau trei voci care-l strigau pe Wentworth şi apoi îl auzi pe tatăl ei zicând:
- Încercaţi şi jos, la pârâu!
...şi asta însemna că şi el era înnebunit de grijă, pentru că Wentworth n-ar fi bătut niciodată atâta cale până acolo fără vreo momeală. Nu era un copil care să se simtă bine când era departe de dulciuri.

E vina ta.
Gândul pătrunse ca o aşchie de gheaţă în mintea ei.

E vina ta, pentru că tu nu l-ai iubit prea mult. Când a apărut el pe lume, tu n-ai mai fost mezina, şi ai fost nevoită să-l târăşti mereu după tine, dorindu-ţi fără încetare - ce, nu-i aşa? - să fi dispărut.
- Nu-i adevărat! şopti Tiffany, ca pentru sine. Eu... chiar îl plăceam...

Nu prea tare, să recunoaştem. Nu tot timpul.

El nu ştia cum să se joace frumos şi nu făcea niciodată ce i se cerea. Tu te-ai gândit că ar fi mai bine dacă s-ar fi pierdut de-a binelea.

Orişicât, adăugă ea în mintea ei, nu poţi iubi mereu pe cineva căruia îi curge permanent nasul. Şi, orişicât... mă întreb...
- Mi-aş dori să-mi găsesc frăţiorul, zise ea cu glas tare.

Asta păru să nu aibă niciun efect. Dar casa era plină de oameni care tot deschideau şi închideau uşile, strigau şi îşi stăteau în drum unii altora, iar... Fulgerii erau timizi, în pofida faptului că mulţi dintre ei aveau feţele ca o pungă cu oase.
Nu dori, spusese Miss Tick. Fă lucruri.

Coborî la parter. Chiar şi vreo câteva femei care legau vălătucii de lână tunsă veniseră la fermă. Erau strânse buchet în jurul mamei sale, care stătea la masă şi plângea. Nimeni nu-i dădu atenţie lui Tiffany. I se întâmpla adesea.

Se furişă în lăptărie, închise uşa cu grijă în urma ei şi se aplecă să se uite sub spălător.
Uşa se deschise brusc la perete şi tatăl ei dădu buzna înăuntru. Se opri. Tiffany îşi ridică privirile, vinovată.
- Nu poate fi acolo, dedesubt, fato! zise tatăl ei.
- Păi, ăăă..., zise Tiffany.
- Te-ai uitat prin camerele de la etaj?
- Chiar şi în pod, tati...
- Atunci... - tatăl ei arăta panicat şi nerăbdător în acelaşi timp - du-te şi... fă ceva!
- Da, tati.

Când uşa se închise, Tiffany se uită din nou sub spălător.
- Eşti acolo, broscoiule?
- Nu prea ai ce ciuguli pe sub ăsta, răspunse broscoiul, ieşind afară. Îl ţii foarte curat. Nici măcar un păianjen.
- Am o problemă urgentă! îl repezi Tiffany. Frăţiorul meu a dispărut. În plină zi! De sus, de pe deal, de unde poţi vedea până la câteva mile distanţă!
- Oh, oac, zise broscoiul.
- Pardon? zise Tiffany.
- Ăăă, asta a fost, ăăă, o înjurătură în broscană, zise broscoiul. Îmi pare rău, dar...
- Ceea ce s-a întâmplat are vreo legătură cu magia? întrebă Tiffany. A avut sau n-a avut...?
- Sper să nu fi avut, zise broscoiul, dar eu cred că a avut.
- Omuleţii ăia l-au furat pe Wentworth?
- Cine, Fulgerii? Ei nu fură copii!

Era ceva în modul în care spusese broscoiul asta. Ei nu fură...
- Atunci, ştii cine l-a răpit pe fratele meu? întrebă Tiffany.
- Nu. Dar... ei, poate, zise broscoiul. Uite ce-i, Miss Tick mi-a spus că tu nu trebuie să...
- Fratele meu a fost furat, zise Tiffany tăios. Ai de gând să-mi spui să nu fac nimic în privinţa asta?
- Nu, dar...
- Bine! Unde sunt Nac Mac Fulgerii acum?
- S-au dat la fund, bănuiesc. Locul mişună de oameni care caută, la urma urmelor, dar...
- Cum îi pot aduce înapoi? Am nevoie de ei!
- Hm, Miss Tick a zis...
- Cum îi pot aduce înapoi?
- Ăăă... adică, vrei să-i aduci înapoi? zise broscoiul, arătând nefericit.
- Da!
- Păi, vezi tu, asta-i ceva pe care puţini oameni ar vrea s-o facă vreodată, zise broscoiul. Ei nu sunt ca elfii de bucătărie. Dacă te trezeşti cu Nac Mac Fulgerii în casă, de obicei e mai bine să te muţi. Oftă. Spune-mi, tatăl tău bea?
- Mai bea câte-o bere, din când în când, zise Tiffany. Ce legătură are asta cu restul?
- Numai bere?
- Ei bine, se presupune că n-ar trebui să ştiu despre ceea ce tata numeşte Alifia de Oi Specială, răspunse Tiffany. Buni Suferind obişnuia s-o prepare, în vechiul şopron de vite.
- E tare, nu-i aşa?
- Topeşte lingurile, zise Tiffany. E pentru ocazii. Tata spune că nu-i de femei, pentru că-ţi creşte păr pe piept.
- Atunci dacă vrei să fii sigură că îi găseşti pe Nac Mac Fulgeri, du-te şi adu nişte licoare din aceea, zise broscoiul. O să meargă, crede-mă.

Cinci minute mai târziu, Tiffany era gata. Puţine lucruri rămân ascunse de un copil liniştit, dar cu ochi buni, iar ea ştia unde se ţineau sticlele respective, din care adusese acum una. Dopul fusese înfăşurat într-o cârpă şi apoi înfipt cu putere, dar era vechi şi Tiffany izbuti să-l scoată cu vârful unui cuţit. Aburii care ieşiră o făcură să lăcrimeze.
Dădu să toarne din licoarea galben-cafenie într-o farfurie...
- Nu! O să ne calce în picioare de-o să ne dăm duhul, dacă faci asta, o opri broscoiul. Lasă numai dopul scos.

Aburii alcoolului ieşeau pe gura clondirului, tremurând ca aerul deasupra pietrelor într-o zi caniculară.

Atunci, o simţi - o senzaţie de atenţie încordată, în lăptăria întuncoasă şi rece.

Se aşeză pe un scăunel de muls şi zise:
- E-n regulă, acum puteţi ieşi.

Erau sute. Se ridicară din spatele găleţilor. Se lăsară în jos pe sfori, de pe grinzile tavanului. Ieşiră, sfioşi, de după rafturile cu brânză. Se strecurară afară de sub spălător. Răsăreau din locuri unde ai fi crezut că un om cu părul ca o mandarină coaptă n-ar fi putut niciodată să se ascundă.

Erau cam de vreo şase inci înălţime şi, pe ansamblu, coloraţi în albastru, deşi era greu de spus dacă asta era culoarea naturală a pielii lor sau doar vopseaua de la tatuajele care le acopereau fiecare centimetru de pe corp care nu era acoperit cu păr roşu. Purtau kilturi scurte, iar unii mai aveau şi alte petice în chip de îmbrăcăminte, cum ar fi nişte vestuţe strâmte. Câţiva purtau pe cap cranii de iepure sau de şobolan, ca un soi de coif. Şi toţi până la unul cărau, pitită la spate, o sabie aproape cât ei de mare.

Cu toate acestea, Tiffany observă mai presus de toate că ei erau cei înfricoşaţi de ea. În general priveau la propriile lor picioare, ceea ce nu era deloc o treabă pentru cei slabi de inimă, fiindcă picioarele lor erau uriaşe, murdare şi înfăşurate până la jumătate cu piei de animale în chip de încălţări foarte jerpelite. Niciunul nu îndrăznea s-o privească în ochi.
- Voi sunteţi cei care mi-aţi umplut găleţile cu apă? întrebă ea.

Se produse o mare forfotă - picioare târşâite şi accese de tuse - apoi un cor îi răspunse:
- Deah.
- Şi lada cu lemne?

Se auziră mai multe "deah"-uri.

Tiffany se încruntă la ei.
- Şi despre oaie ce aveţi de zis?

De data aceasta, toţi priviră muţi în pământ.
- De ce aţi furat oaia?

Mai mulţi murmurară şi se înghiontiră între ei, după care unul dintre omuleţi îşi scoase coiful din tigvă de iepure şi îl învârti nervos în mâini.
- Ne-a fozt fuoame, domniţă, mormăi el. Da' p'ormă, când am auzit că era al tău, am pus animalu' la loc în ocol.

Păreau atât de pleoştiţi, că lui Tiffany i se făcu milă de ei.
- Atunci, bănuiesc că nu l-aţi fi furat, dacă nu v-ar fi fost foame, zise ea.

Mai multe sute de ochi o priviră uluiţi.
- Oh, ba, domniţă, zise învârtitorul de coif.
- Ba?
Glasul lui Tiffany sună atât de uimit, încât învârtitorul se uită în jur, la tovarăşii săi, căutând ajutor. Toţi dădură din cap, aprobator.
- Da, domniţă. O făceam. Suntem ăl mai vestit neam dă hoţi. Nu-i aşa, băieţi? Pentru ce suntem noi vestiţi?
- Hoţii! strigară omuleţii albaştri.
- Şi pen' mai ce, băieţi?
- Bătăi!
- Şi pen' mai ce?
- Beţii!
- Şi pen' mai ce?

La întrebarea asta, îşi munciră o vreme creierele, dar ajunseră cu toţii la aceeaşi concluzie.
- Beţii şi bătăi!
- Da' parcă mai era ceva, murmură învârtitorul. Ah, da. Ziceţi-i cotoroanţei, băieţi!
- Hoţii-şi-beţii-şi-bătăi! răcniră omuleţii albaştri voioşi.
- Spuneţi-i cotoroanţei cine suntem noi, băieţi, zise învârtitorul de coif.

Se auzi hârşâitul mai multor săbii mici trase din teacă şi ridicate deasupra capetelor.
- Nac Mac Fulgerii! Scoţiduşii liberi! Fără rege! Fără regină! Fără lord! Fără stăpân! N-o ză fim prostiţi din nou!

Tiffany se uită lung la ei. Toţi îi pândeau cu atenţie următoarea mişcare şi, cu cât ea întârzia cu răspunsul, cu atât deveneau mai neliniştiţi. Îşi lăsară săbiile în jos, părând încurcaţi.
- Dar n-o ză cutezăm ză nu recunoaştem o cotoroanţă puternică, decât poate pentru o duşcă dă tărie, zise învârtitorul, sucind cu disperare coiful în mâini, şi cu ochii pe sticla cu Alifia de Oi Specială. N-o ză ne ajuţi?
- Să vă ajut? zise Tiffany. Eu vreau ajutorul vostru! Cineva mi-a răpit fratele în plină zi!
- Oh, vai, vai, vai! făcu învârtitorul de coif. Auzi c-a venit. Auzi c-a venit să ne culeagă.

E prea târziu pentru noi! E vorba de Înălţime!
- Ba e doar un băieţel mic! protestă Tiffany.
- Se referă la Înălţimea Sa, Regina, zise broscoiul. Adică Regina...
- Tacă-vă fleanca! urlă învârtitorul de coif, dar glasul i se pierdu în vaietele şi gemetele celorlalţi Nac Mac Fulgeri. Se trăgeau de păr, băteau cu picioarele în podea şi strigau: "Nenorocire!" şi "Vai, vai, vai!". În timp ce broscoiul se certa cu învârtitorul de coif, fiecare dintre cei de faţă îşi ridica glasul, încercând să se facă auzit...

Tiffany se ridică în picioare.
- Toată lumea să tacă imediat! porunci ea.

Se lăsă tăcerea, cu excepţia câtorva smiorcăieli şi tânguieli din spate.
- Ne revărsam şi noi amarul, domniţă, zise învârtitorul de coif, aproape cocoşat de frică.
- Dar nu aici! se răsti Tiffany, tremurând de mânie. Asta e o lăptărie! Trebuie s-o păstrez curată.
- Ãăă... a-ţi revărsa amarul înseamnă "a-ţi plânge soarta", zise broscoiul.
- Fiin'că dacă regina e aci înseamnă că matca noastră slăbeşte repede, zise învârtitorul de coif. Şi n-o ză avem pe nimenea să aibă grijă de noi.
Să aibă grijă de voi, gândi Tiffany. Sute de omuleţi bătăioşi, care ar putea cuceri, fiecare, premiul cel mare la concursul de Cel Mai Rău Spărgător de Nas, au nevoie de cineva care să aibă grijă de ei?

Trase adânc aer în piept.
- Mama e în casă, plângând, zise ea, şi...
Şi eu nu ştiu cum s-o mângâi, adăugă în sinea ei. Nu sunt bună la chestii de-astea, niciodată nu ştiu ce ar trebui să spun. Dar, cu voce tare, zise:
- Şi îl vrea înapoi pe fratele meu. Aăă. Mult. Adăugă, deşi nu-i plăcea s-o spună: El este favoritul ei.

Arătă cu degetul spre învârtitorul de coif, care se dădu înapoi.
- Mai întâi de toate, zise ea, nu mă pot gândi la tine în continuare ca la învârtitorul de coif, aşadar, cum te cheamă?

O exclamaţie înăbuşită printre Fulgeri, iar Tiffany îl auzi pe unul dintre ei murmurând:
- Deah, ea îi cotoroanţa, fără dă-ndoială. Asta-i o întrebare dă cotoroanţă!

Învârtitorul de coif se uită în jurul lui de parcă ar fi cerşit ajutor de la ceilalţi.
- Noi nu ne dăm numele, îngăimă el.

Dar un alt Fulger, din spate, zise:
- Hei! Nu poţi să refuzi o cotoroanţă!

Omuleţul privi în sus, foarte tulburat.
- Io mi-s Marele Om al clanului, domniţă, zise el. Iar numele meu îi..., înghiţi în sec, Fură Peoricine Fulger, domniţă. Dar te implor nu-l folosi împotrivă-mi! Broscoiul era pregătit să intervină.
- Ei cred că numele poartă magia în ele, şopti el. Nu şi le spun în faţa oamenilor, ca să nu le fie scrise undeva.
- Aşa-i, şi s-apară în docomente com-pli-ca-te, zise un Fulger.
- Ori pă afişe cu "În urmărire generală", zise un altul.
- Deah, şî pă declaraţii, şî pă jalbe dă tribunal, zise un altul.
- Pă sentinţele dă proscriere, chiar!

Fulgerii se uitau în jur, cuprinşi de panică numai la gândul celor ce s-ar putea scrie pe hârtie.
- Ei cred că un cuvânt scris are şi mai multă putere, şopti broscoiul. Cred că tot ce e scris e magic. Cuvintele îi înfricoşează. Le vezi săbiile? Încep să arunce o lumină albastră, în prezenţa unui avocat.
- E-n regulă, zise Tiffany. Începem să ne înţelegem. Promit că nu-i voi scrie numele. Acum, vorbiţi-mi despre regina asta care l-a răpit pe Wentworth. Regină peste ce?
- Nu să poate spune cu voce tare, domniţă, zise Fură Peoricine. Ea-şi aude numele oriunde ar fi rostit, şî vine la chemare.
- La drept vorbind, asta-i adevărat, zise broscoiul. N-ai vrea s-o întâlneşti, niciodată.
- E rea?
- E puţin spus. Numeşte-o doar Regina.
- Deah, Regina, zise Fură Peoricine. Se uită la Tiffany cu ochi strălucitori şi îngrijoraţi. N-o cunoşti pă Regină? Nu eşti odrăslită dă Buni Suferind, care avea dealurile ăstea-n oase? Nu cunoşti căile? Nu ţi-a arătat ea căile? Nu eşti o cotoroanţă? Cum să poate? Ai pocnit-o pă Jenny Dinţi-Verzi şi te-ai uitat la Călăreţul fără Cap în ochii pă care nu-i mai are, şi 'abar n-ai d'ăstea?
Tiffany îi zâmbi strâmb, apoi şopti spre broscoi:
- Ce stea? Şi ce zice că-i amar? Şi cum adică să fiu odrăslită de Buni Suferind?
- Din câte mi-am dat eu seama, zise broscoiul, sunt uluiţi că nu ştii de Regină şi de... ăăă, căile magice, deşi eşti nepoata crescută de Buni Suferind şi înfrunţi monştrii. Să ai "'abar" înseamnă să ai "cunoştinţă".
- Şi steaua?
- Lasă steaua acum, zise broscoiul. Ei au crezut că Buni Suferind te-a învăţat magia ei. Ridică-mă până la urechea ta, te rog.

Tiffany îl ridică şi broscoiul îi şopti:
- Ar fi mai bine să nu-i dezamăgeşti, bine?

Ea înghiţi în sec.
- Dar nu mi-a spus niciodată despre nicio magie..., începu ea.
Şi se opri. Asta era adevărat. Buni Suferind nu-i vorbise despre nicio magie. Dar le arăta magia oamenilor în fiecare zi.

0 comentarii

Publicitate

Sus