Somnul de veci

Raymond Chandler s-a născut la 23 iulie 1888, la Chicago. Se mută împreună cu mama sa în Anglia şi în 1907 devine cetăţean englez, apoi, în 1956, din nou cetăţean american. Şcoala o urmează în Anglia, dar studiază şi în Franţa şi Germania (1905-1907). Serviciul militar îl face în armata canadiană şi în Royal Air Force (1918-1919). O vreme, lucrează la Londra, la Departamentul de aprovizionare al Amiralităţii, apoi reporter la Daily Express şi la Western Gazette, în acelaşi oraş. Se întoarce în Statele Unite, unde lucrează la o fermă, apoi se ocupă de articole sportive, undeva în California, după care e contabil la o firmă de lactate, funcţionar la o bancă din San Francisco, reporter la Daily Express din Los Angeles, etc. Este scriitor profesionist din 1933 şi preşedinte al Asociaţiei Autorilor de Romane Poliţiste din America, în 1959. Cărţile pentru care e cunoscut şi foarte apreciat sunt: Somnul de veci, La revedere, iubita mea, O fereastră prea înaltă, Surioara, Rămas bun pentru vecie, Playback, Doamna din lac, Ucigaşul în ploaie şi, desigur, Simpla artă a crimei (1950). A scris piese de teatru şi scenarii. A câştigat premiul Edgar Allan Poe în 1946 şi 1955. S-a stins din viaţă la 26 martie 1959.

Era pe la unsprezece dimineaţa, la mijlocul lui octombrie, soarele nu strălucea, iar în aerul limpede de pe dealuri plutea ameninţarea unei ploi torenţiale. Purtam un costum albastru-deschis, cămaşă, cravată şi batistă la buzunarul de la piept toate de culoare închisă, pantofi negri, şosete negre de lână cu dungi albastru-închis. Eram pus la punct, curat, bărbierit şi necherchelit şi nu-mi păsa dacă cineva îşi dădea seama. Eram imaginea ideală a unui detectiv particular bine îmbrăcat. Făceam o vizită unei averi de patru milioane de dolari.

Holul principal al casei Sternwood era înalt de două etaje. Deasupra uşilor de la intrare, destul de încăpătoare ca să îngăduie trecerea unei turme de elefanţi indieni, pe un vitraliu larg, un cavaler în armură neagră salva o doamnă legată de un pom, goală puşcă, dar acoperită decent de un păr foarte lung. Cavalerul ridicase vizorul căştii ca să fie politicos şi moşmonea, dar fără succes, la nodurile frânghiei cu care doamna era legată de pom. Am rămas locului şi mi-am spus că, dac-aş fi locuit în casa aceea, mai devreme sau mai târziu, aveam să mă caţăr acolo să-i dau o mână de ajutor. Nu părea să depună un real efort.

La capătul holului se găsea un glasvand, iar în dosul lui o pajişte vastă, cu iarba verde ca smaraldul, ajungea până la un garaj alb, în faţa căruia un şofer tânăr, subţirel şi brunet, încălţat cu cizme negre şi lucioase, ştergea un automobil Packard maroniu, decapotabil. În spatele garajului se vedeau mai mulţi arbuşti, tunşi cu grijă ca nişte pudeli. După arbuşti - o seră cu acoperişul boltit. Apoi alţi arbuşti, şi mult mai în spate, conturul ferm, inegal şi plăcut al dealurilor.

În dreapta holului, o scară fără rampă şi cu trepte din dale urca spre o galerie cu grilaj de fier forjat şi spre un alt vitraliu cu legendă. Scaune încăpătoare şi necapitonate, cu perne rotunde din pluş roşu, ocupau nişele de pe întreg peretele. Nu părea să fi stat vreodată cineva pe ele. În mijlocul peretelui din stânga, se afla un imens cămin gol, cu un paravan de aramă în faţă, compus din patru plăci mobile, iar deasupra căminului o consolă de marmură cu amoraşi la colţuri. Deasupra consolei atârna un portret în ulei, iar mai sus de portret, dispuse cruciş şi încadrate sub geam, două fanioane de cavalerie ciuruite de gloanţe şi mâncate de molii. Portretul reprezenta un ofiţer în mare ţinută, pozând ţeapăn în uniforma de pe vremea Războiului Mexican. Ofiţerul avea barbişon negru, tuns cu grijă, mustăţi negre arcuite, ochi fierbinţi, aspri şi negri ca smoala şi aspectul general al unui om cu care e preferabil să fii în relaţii oarecum bune. Mi-am zis că putea fi bunicul generalului Sternwood. Greu de crezut să fi fost chiar generalul, deşi auzisem că era mult prea bătrân ca să aibă două fete, amândouă la primejdioasa vârstă de aproximativ douăzeci de ani.

Priveam acei ochi negri şi fierbinţi când, undeva în spatele scărilor, se deschise o uşă. Nu se întorcea majordomul. Era o fată.

Avea douăzeci de ani, un trup mic şi delicat, deşi părea voinică. Purta pantaloni albastru-deschis care o prindeau. Când păşea, părea că pluteşte. Părul castaniu şi fin era tăiat mai mult decât cerea moda zilei, a buclelor paj, ondulate înăuntru. Când m-a privit, i-am remarcat ochii cenuşii ca gresia şi aproape inexpresivi. S-a apropiat, mi-a zâmbit din buze şi i-am văzut dinţii mici, ascuţiţi, ca de veveriţă, albi ca pieliţa unei portocale proaspete şi strălucitori ca porţelanul. Sclipeau între buzele subţiri şi prea întinse. Faţa ei palidă nu arăta prea sănătoasă.
- Eşti înalt, nu? zise ea.
- Nu cu intenţie.

Ochii i se rotunjiră. Era nedumerită. Reflecta. Îmi puteam da seama, deşi ne cunoşteam doar de câteva clipe, că reflectatul va fi întotdeauna o povară pentru ea.
- Eşti şi arătos. Sunt sigură că ştii.

Am bombănit.
- Cum te cheamă?
- Reilly, i-am răspuns. Doghouse [1] Reilly.
- Ce nume caraghios!

Îşi muşcă buza, îşi înclină capul într-o parte şi-mi aruncă o privire lungă. Îşi coborî pleoapele până ce genele îi atinseră obrajii, apoi le ridică iar, ca pe o cortină la teatru. Ştiam prea bine trucul ăsta. Se aştepta să cad pe spate, cu toate patru labele în sus.
- Eşti cumva boxer? mă întrebă, văzând că nu mă las pe spate.
- Nu chiar. Sunt detectiv.
- De... De... Clătină furioasă din cap, iar culoarea vie a părului străluci în lumina cam anemică a holului imens. Îţi baţi joc de mine.
- Hm.
- Ce-ai zis?
- Hai, las-o. M-ai auzit.
- N-ai zis nimic. Mă agasezi groaznic.

Îşi ridică degetul mare şi-l muşcă. Era un deget cu o formă ciudată, subţire şi ascuţit, ca un deget suplimentar şi fără încheietură la prima falangă. Îl muşcă şi-l supse încet, învârtindu-l în gură, ca un sugar cu un biberon.
- Eşti grozav de înalt, spuse ea.

Apoi chicoti, cuprinsă de o veselie secretă. Pe urmă îşi întoarse trupul încet, cu o mişcare felină, fără să-şi ridice tălpile. Mâinile îi căzură moi de-a lungul trupului. Se aplecă spre mine pe vârfurile picioarelor. Îmi căzu drept în braţe. A trebuit s-o prind, căci altminteri şi-ar fi spart capul pe dalele de marmură. Am prins-o de subsuori, iar picioarele i-au cedat imediat. A trebuit s-o ţin strâns ca s-o menţin la verticală. Îşi lipi capul de pieptul meu, începu să şi-l frece şi chicoti.
- Şmechere, făcu ea. Dar şi eu sunt şmecheră.

Nu i-am răspuns. Majordomul alese tocmai acel moment să apară de după glasvand şi să mă vadă cu ea în braţe.

Nu părea jenat. Era un bărbat înalt, slab, cu păr argintiu, de vreo şaizeci de ani sau puţin mai mult. Ochii lui albaştri te priveau extrem de distant. Avea pielea netedă, lucioasă şi se mişca asemenea unui om cu muşchii foarte solizi. Înaintă încet spre noi, iar fata se smulse din braţele mele. Străbătu încăperea ca un fulger, ajunse la piciorul scărilor şi le sui ca o căprioară. Dispăru mai înainte ca eu să fi apucat să respir o dată ca lumea.

Majordomul rosti cu o voce neutră:
- Vă aşteaptă generalul, domnule Marlowe.

Mi-am ridicat bărbia din piept şi am dat din cap.
- Cine-i fata?
- Domnişoara Carmen Sternwood, domnule.
- Ar trebui s-o înţărcaţi. Pare destul de mare.

Mă privi cu o politeţe gravă şi repetă cele spuse.

Am trecut de glasvand şi am apucat-o pe o alee pavată cu dale roşii, netede, între extremitatea pajiştii şi garaj. Şoferul tinerel scosese între timp o limuzină neagră, mare şi nichelată şi o curăţa. Am ajuns pe alee la o latură a serei, iar majordomul mi-a deschis o uşă şi s-a dat la o parte. Uşa dădea într-un fel de vestibul, ca un cuptor uşor încins. Majordomul mă urmă, închise uşa exterioară, deschise o alta dinăuntru şi trecurăm mai departe. Aici domnea, într-adevăr, o mare căldură. Aerul era greu, umed, plin de aburi şi îmbâcsit de mirosul greţos al orhideelor tropicale înflorite. De pe pereţii de sticlă şi de pe acoperişul umezit din abundenţă cădeau pe plante picături mari de apă. Lumina devenise de un verde nefiresc, ca filtrată printr-un acvarium. Încăperea era ticsită de plante, o pădure întreagă, cu frunze oribile şi cărnoase şi cu tulpini ca degetele proaspăt spălate ale morţilor. Mirosul era copleşitor, ca al alcoolului când fierbe înăbuşit.

Majordomul reuşi să mă conducă printre plante, evitând să fiu plesnit peste faţă de frunzele lor îmbibate cu apă şi, după o vreme, am ajuns într-un luminiş din centrul junglei, sub cupolă. Aici, pe o suprafaţă acoperită cu dale hexagonale, fusese întins un vechi covor turcesc, roşu; pe covor se afla un fotoliu cu rotile, pentru invalizi, iar în fotoliu un bătrân, evident pe moarte, care în timp ce înaintam ne urmări cu o privire întunecată, stoarsă de mult de orice energie, dar păstrând încă expresia directă, neagră ca pana corbului, a ochilor din portretul de deasupra consolei din hol. Restul feţei era o mască plumburie, cu buze livide, nas ascuţit, tâmple scobite şi cu lobii urechilor întorşi în afară, toate semne evidente ale unei apropiate descompuneri. Trupul lung şi slab era înfăşurat - în acea zăpuşeală - într-un pled de călătorie şi într-un halat de baie roşu, decolorat. Mâinile zăceau moi una într-alta pe pled, subţiri ca nişte gheare, cu unghiile roşu-purpuriu. Câteva smocuri de păr alb şi uscat se agăţau de pielea capului, ca florile sălbatice ce se luptă să supravieţuiască pe stânca seacă.

Majordomul se opri în faţa lui şi spuse:
- Domnul Marlowe, domnule general.

Bătrânul nu se clinti, nu vorbi şi nici măcar nu mă salută din cap. Se mulţumi să mă privească inert. Majordomul îmi împinse în spate un fotoliu de răchită umed şi am luat loc. Îmi culese pălăria cu un gest expert.

Atunci, bătrânul îşi adună vocea ca din fundul unui puţ şi spuse:
- Coniac, Norris. Cum beţi coniacul, domnule?
- Mi-e indiferent.

Majordomul dispăru printre plantele oribile. Generalul vorbi din nou, economisindu-şi energia cu grija cu care o artistă de cabaret, fără angajament, îşi trage în picioare ultima pereche bună de ciorapi.
- Mie îmi plăcea să-l beau cu şampanie. Cu şampanie rece ca la Valley Forge, cam la o treime de pahar de coniac. Puteţi să vă scoateţi haina, domnule. E prea cald aici pentru cineva cu sânge în vine.

M-am ridicat, mi-am scos haina şi mi-am şters cu batista faţa, gâtul şi dosul palmelor. Nici la St. Louis, în august, nu e aşa cald ca acolo, în seră. M-am aşezat din nou şi cu un gest automat am întins mâna după ţigări, apoi m-am oprit. Bătrânul surprinse gestul şi zâmbi uşor.
- Puteţi fuma, domnule. Îmi place mirosul de tutun.

Am aprins o ţigară şi am suflat fumul spre el, iar generalul l-a mirosit cum face un câine de vânătoare la o gaură de şobolani. Un zâmbet vag îi miji în colţurile umbrite ale gurii.
- Halal de aşa viaţă când ajungi să-ţi satisfaci viciile prin intermediul altuia, spuse el foarte sec. Îl aveţi în faţa dumneavoastră pe jalnicul supravieţuitor al unei vieţi cam destrăbălate, un infirm paralizat de ambele picioare şi de jumătatea inferioară a trupului. Nu pot să mănânc decât foarte puţin, iar somnul e atât de aproape de starea de trezie, încât nu merită să mai fie numit somn. Se pare că trăiesc în mare măsură de pe urma căldurii, ca un păianjen nou-născut, iar orhideele sunt un pretext pentru căldură. Vă plac orhideele?
- Nu în mod deosebit.

Generalul închise ochii pe jumătate.
- Sunt nişte plante dezgustătoare. Carnea lor seamănă prea mult cu cea omenească. Iar parfumul lor are mirosul dulce şi putred al unei târfe.

Privindu-l, am rămas cu gura deschisă. Zăpuşeala umedă şi moale ne înfăşura ca un giulgiu. Bătrânul dădu din cap, ca şi cum gâtul s-ar fi temut de greutatea capului. Apoi majordomul reveni, împingând prin junglă o măsuţă cu rotile, îmi pregăti un coniac cu sifon, înfăşură într-un şervet umed căldarea de aramă cu gheaţă şi dispăru încet printre orhidee. În fundul junglei se deschise şi se închise o uşă.

Am sorbit băutura. Bătrânul se linse pe buze, cu privirea aţintită permanent asupra mea, mişcând încet o buză peste cealaltă cu o concentrare funebră, ca un cioclu care îşi freacă mâinile.
- Vorbiţi-mi despre dumneavoastră, domnule Marlowe. Presupun că am dreptul să vă întreb?
- Fireşte, dar sunt foarte puţine de spus. Am treizeci şi trei de ani, am studiat pe vremuri la Universitate şi mai sunt în stare să vorbesc englezeşte, dacă-i nevoie. Nu-i mare lucru de meseria mea. Am lucrat pe vremuri ca anchetator pentru domnul Wilde, procurorul districtual. Anchetatorul lui principal, un anume Bernie Ohls, m-a chemat şi mi-a spus că doriţi să mă vedeţi. Nu sunt căsătorit, pentru că nu-mi plac nevestele poliţiştilor.
- Şi sunteţi şi cam cinic, zise bătrânul şi zâmbi. Nu v-a plăcut să lucraţi pentru Wilde?
- Am fost concediat. Pentru indisciplină. Am un renume grozav în materie de indisciplină, domnule general.
- Şi eu, domnule Marlowe. Mă bucur s-o aud. Ce ştiţi despre familia mea?
- Mi s-a spus că sunteţi văduv şi că aveţi două fete tinere, drăguţe şi neastâmpărate. Una a fost căsătorită de trei ori, ultima oară cu un fost traficant de alcool, cunoscut în lumea lui sub numele de Rusty Regan. Asta-i tot ce am auzit, domnule general.
- Vi s-a părut stranie vreuna din informaţii?
- Poate partea cu Rusty Reagan. Deşi eu m-am înţeles întotdeauna cu traficanţii de alcool.

Zâmbi vag, în felul său economicos.
- Se pare că şi eu. Ţin foarte mult la Rusty. Un irlandez vioi, cu păr cârlionţat, născut la Clonmel, cu ochi trişti şi cu un surâs cât bulevardul Wilshire. Prima oară când l-am văzut mi-am închipuit despre el ceea ce credeţi, probabil, şi dumneavoastră - un aventurier care s-a pomenit plin de biştari peste noapte.
- Se vede c-aţi ţinut la el. Aţi învăţat să vorbiţi ca Rusty.

Îşi vârî mâinile subţiri şi livide sub marginea pledului. Mi-am stins ţigara şi am băut restul de coniac.
- A fost ca un suflu de viaţă pentru mine, cât a stat aici. Îşi petrecea cu mine ceasuri întregi, transpirând ca un porc, bând coniac cu litrul şi povestindu-mi despre Revoluţia Irlandeză. Fusese ofiţer în aviaţia irlandeză. Nici măcar nu se afla legal în Statele Unite. Fireşte, a fost o căsătorie ridicolă şi probabil că n-a ţinut nici o lună în chip de căsătorie. Vă dezvălui secrete de familie, domnule Marlowe.
- Rămân mai departe secrete. Ce s-a întâmplat cu el?

Bătrânul mă privi rigid.
- A plecat acum o lună. Brusc, fără să sufle o vorbă. Fără ca măcar să-şi ia rămas bun de la mine. Asta m-a cam jignit, dar Rusty crescuse la o şcoală aspră a vieţii. În curând am să primesc veşti de la el. Între timp sunt iar şantajat.
- Iar?

Îşi scoase mâinile de sub marginea pledului, ţinând în ele un plic cafeniu.
- Mi-ar fi părut foarte rău pentru cel care ar fi încercat să mă şantajeze când era Rusty aici. Cu câteva luni înainte de venirea lui - adică acum vreo nouă sau zece luni - i-am plătit unui anume Joe Brody cinci mii de dolari ca s-o lase în pace pe fiica mea, Carmen.
- Ah, am spus.

Îşi mişcă sprâncenele subţiri şi albe.
- Ce înseamnă "Ah"?
- Nimic.

Continuă să mă fixeze, puţin încruntat. Apoi zise:
- Luaţi acest plic şi cercetaţi-l. Şi mai serviţi-vă cu coniac.

Am luat plicul de pe genunchii lui şi m-am aşezat din nou. Mi-am şters palmele şi am întors plicul. Purta adresa generalului Guy Sternwood, Alta Brea Crescent nr. 3765, West Hollywood, California. Adresa era cu cerneală, cu litere aplecate, cum scriu, de obicei, inginerii. Plicul era tăiat. L-am desfăcut şi am scos dinăuntru o carte de vizită cafenie şi trei bucăţele de carton. Cartea de vizită era din olandă subţire, cafenie, gravată cu bronz: "Domnul Arthur Gwynn Geiger". Fără adresă. În colţul de jos, din stânga, era scris foarte mic: "Cărţi rare şi ediţii de lux". Am întors cartea de vizită. Pe dosul ei alte cuvinte scrise aplecat: "Stimate domn, în ciuda imposibilităţii legale de a obţine banii de pe chitanţele aici anexate, care reprezintă, într-adevăr, datorii la joc, presupun că dumneavoastră doriţi să le achitaţi. Cu respect, A.G. Geiger".

M-am uitat la bucăţelele de carton alb. Erau chitanţe completate cu cerneală, datate cu diferite prilejuri la începutul lunii trecute, în septembrie: "La cerere, promit să-i plătesc lui Arthur Gwynn Geiger sau să-i eliberez un cec în valoare de o mie de dolari fără dobândă. Pentru valori primite. Carmen Sternwood".

Scrisul era lăbărţat, ca al unui înapoiat mintal, cu o mulţime de floricele şi de cerculeţe în locul punctelor. Mi-am mai pregătit o băutură, am sorbit-o din nou şi am pus deoparte documentul.
- La ce concluzii aţi ajuns? m-a întrebat generalul.
- N-am ajuns încă la nici una. Cine-i acest Arthur Gwynn Geiger?
- N-am nici cea mai vagă idee.
- Ce spune Carmen?
- N-am întrebat-o. Şi nici nu intenţionez. Dac-aş face-o, şi-ar suge degetul mare şi m-ar privi timid.
- Am întâlnit-o în hol. A procedat la fel şi cu mine. Apoi a încercat să mi se aşeze în poală.

Expresia îi rămase neschimbată. Mâinile chircite i se odihneau calm pe marginea pledului, iar zăpuşeala, care îmi dădea senzaţia că mă transformasem într-un rasol fierbinte, nu părea nici măcar să-l încălzească.
- Trebuie să fiu politicos? Sau să mă comport firesc?
- N-am remarcat că suferiţi de multe complexe, domnule Marlowe.
- Cele două fete ies mult împreună?
- Nu cred. Am impresia că au apucat-o pe căi diferite şi oarecum opuse, ducând la pierzanie. Vivian e răzgâiată, pretenţioasă, şmecheră şi fără milă. Carmen e un copil căruia îi place să smulgă aripile la muşte. Au tot atâta răspundere morală cât o pisică. Nici eu n-am răspundere morală. Nici un Sternwood n-a avut vreodată. Continuaţi.
- Presupun că sunt foarte instruite. Îşi dau seama de actele lor.
- Vivian a frecventat mai multe şcoli bune, pentru snobi, şi a fost şi la Universitate. Carmen a urmat vreo şase şcoli, cu principii din ce în ce mai liberale şi a terminat de unde a început. Bănuiesc că ambele au avut şi au încă toate viciile obişnuite. Dacă vă apar niţel cam sinistru ca tată, domnule Marlowe, e fiindcă legătura mea cu viaţa e mult prea slabă ca să-mi îngăduie ipocrizii victoriene.

Îşi lăsă capul pe spate, închise ochii, apoi îi deschise brusc.
- E de prisos să mai adaug că un om care zămisleşte copii pentru prima oară la cincizeci şi patru de ani capătă ceea ce merită.

Am sorbit din paharul de coniac şi i-am dat dreptate. Pulsul din gâtlejul lui scofâlcit şi cenuşiu tresări vizibil şi totuşi atât de slab, încât cu greu se putea numi puls. Un bătrân pe trei sferturi mort şi totuşi hotărât să creadă că e în stare să reziste.
- La ce concluzii aţi ajuns? mă întrebă el deodată.
- Eu aş plăti.
- De ce?
- Problema e să plăteşti puţini bani ca să scapi de mulţi nervi. Sunt sigur că-i ceva la mijloc. Dar cred că nimeni n-o să vă frângă inima dacă n-a reuşit până acum. Şi ar trebui ca o groază de şantajişti să-şi piardă o groază de timp pentru a vă jefui de atâţia bani, încât măcar să băgaţi de seamă.
- Am şi eu mândria mea, domnule, răspunse el rece.
- Cineva se bizuieşte pe asta. E cel mai comod mijloc de a-i păcăli. Plătiţi, ori anunţaţi poliţia. Geiger poate obţine banii de pe aceste chitanţe, în afară de cazul când dovediţi că-i o fraudă la mijloc. Preferă însă să vi le dăruiască, recunoscând că sunt datorii făcute la cărţi, oferindu-vă astfel posibilitatea să vă apăraţi, chiar presupunând că le-ar fi păstrat. Dacă-i un escroc, îşi cunoaşte meseria, iar dacă-i un om cinstit, ocupându-se printre altele şi cu împrumuturi, se cuvine să-şi primească banii. Cine-i acest Joe Brody, căruia i-aţi plătit cinci mii de dolari?
- Un fel de cartofor. Nu-mi aduc bine aminte. Norris s-ar putea să ştie. Majordomul meu.
- Fiicele dumneavoastră au banii lor, nu-i aşa, domnule general?
- Vivian are, dar nu prea mulţi. Carmen e încă minoră pentru a primi moştenirea rămasă de la mama ei. Le dau amândurora alocaţii substanţiale.
- Pot să vă scap de acest Geiger, domnule general, dacă doriţi. Oricine ar fi şi indiferent cu ce v-ar avea la mână. S-ar putea să vă coste nişte bani, în afara celor plătiţi mie. Fireşte, dându-i banii, nu rezolvaţi nimic. Nu rezolvi niciodată nimic dacă accepţi şantajul. Figurezi pe listele lor de buni platnici.
- Înţeleg.

Înălţă indiferent din umerii ascuţiţi şi largi de sub halatul roşu şi decolorat.
- Adineaori aţi spus să-i plătesc. Acum spuneţi că n-o să rezolv nimic astfel.
- Vreau să spun că v-ar reveni mai ieftin şi ar fi mai uşor să-i cedaţi o sumă oarecare. Asta-i tot.
- Mă tem că sunt un om cam nerăbdător, domnule Marlowe. Care-i tariful dumneavoastră?
- Douăzeci şi cinci de dolari pe zi plus cheltuielile... dacă am noroc.
- Înţeleg. Mi se pare o sumă destul de rezonabilă pentru a extirpa excrescenţele morbide de pe spinarea unora. O operaţie extrem de delicată. Sper că vă daţi seama. Vă rog ca operaţia dumneavoastră să fie cât mai puţin dureroasă pentru pacient, nu? S-ar putea să fie mai multe operaţii, domnule Marlowe.

Am dat pe gât şi cel de-al doilea pahar de coniac şi mi-am şters buzele şi faţa. Căldura toridă nu m-a slăbit nici după ce am băut coniacul. Generalul clipi spre mine şi trase de marginea pledului.
- Pot să cad la o înţelegere cu tipul ăsta dacă găsesc că-i destul de cinstit? am întrebat.
- Da. Cazul e acum în mâinile dumneavoastră. Nu fac niciodată o treabă pe jumătate.
- Am să-l iau prin surprindere. O să creadă că i-a căzut un pod în cap.
- Sunt convins c-o s-o faceţi. Iar acum, vă rog să mă iertaţi. Sunt obosit.

Întinse mâna şi atinse clopoţelul de pe braţul fotoliului. Şnurul era vârât într-un cablu negru care se încolăcea printre hârdaiele vopsite în verde-închis, pline de orhidee în creştere şi putrezire. Îşi închise ochii, apoi îi deschise, mă fixă o clipă cu privirea lui strălucitoare şi se cufundă între perne. Pleoapele îi căzură din nou şi nu-mi mai dădu nici o atenţie.

M-am ridicat, mi-am luat haina de pe spătarul umed al fotoliului de răchită şi am plecat cu ea în mână printre orhidee, am deschis cele două uşi şi m-am oprit afară pe prag, în aerul înţepător de octombrie, trăgând în piept puţin oxigen. Şoferul de lângă garaj dispăruse. Majordomul înaintă pe cărarea roşie, călcând uşor şi egal, cu trupul drept, precum o scândură de călcat. Mi-am îmbrăcat haina şi l-am urmărit cum se apropie.

S-a oprit cam la o jumătate de metru de mine şi mi-a spus grav:
- Doamna Regan ar dori să vă vadă înainte să plecaţi, domnule. Iar în privinţa banilor, domnul general mi-a dat instrucţiuni să vă înmânez un cec pentru orice sumă credeţi de cuviinţă.
- Cum ţi-a dat instrucţiuni?

Păru uimit, apoi zâmbi.
- A, înţeleg, domnule. Sunteţi, fireşte, detectiv. După felul cum a sunat clopoţelul.
- Dumneata îi scrii cecurile?
- Mă bucur de această favoare.
- Înseamnă că n-ai să mori sărac. N-am nevoie acum de bani, îţi mulţumesc. În ce chestiune doreşte să mă vadă doamna Regan?

Ochii lui albaştri mă priviră calm şi discret.
- Şi-a format o idee eronată asupra scopului vizitei dumneavoastră, domnule.
- Cine i-a pomenit de vizita mea?
- Ferestrele de la camera ei dau spre seră. V-a văzut când aţi intrat. Am fost silit să-i spun cine sunteţi.
- Nu-mi place treaba asta.

Ochii lui albaştri se contractară.
- Aveţi cumva intenţia să mă învăţaţi care îmi sunt îndatoririle, domnule?
- Nu. Dar mă amuză grozav când încerc să mi le închipui.

O clipă ne-am privit lung. Mi-a aruncat o privire furioasă şi albastră şi a plecat.

Camera era prea mare, tavanul prea sus, uşile prea înalte, iar mocheta albă părea un strat proaspăt de zăpadă căzut pe Lacul Arrowhead. Peste tot oglinzi lungi şi ornamente de cristal. Mobilă sidefie cu garnituri cromate şi imense draperii sidefii căzând în falduri pe covorul alb, la un metru de ferestre. Albul făcea ca sidefiul să pară murdar, iar sidefiul făcea ca albul să pară livid. Ferestrele dădeau spre dealurile peste care coborâse înserarea. În curând avea să plouă. În aer începuse să se simtă o apăsare.

M-am aşezat pe marginea unui fotoliu moale şi adânc şi-am privit-o pe doamna Regan. Merita s-o priveşti. Am fost sigur că are să-mi dea de furcă. Stătea întinsă pe un şezlong modern şi îşi scosese papucii, aşa că m-am uitat lung la picioarele acoperite cu ciorapi de mătase foarte fini. Picioarele păreau aşezate pentru a fi privite. Erau accesibile până la genunchi, iar unul mult mai sus. Genunchii aveau gropiţe, nu erau osoşi sau ascuţiţi. Pulpele erau frumoase, gleznele lungi şi subţiri şi cu o linie destul de armonioasă pentru a inspira un poem muzical. Doamna Regan era înaltă, ciolănoasă şi voinică. Îşi sprijinea capul pe o pernă de mătase sidefie. Avea păr negru, sârmos, pieptănat cu cărare la mijloc, şi ochii negrii şi fierbinţi ai portretului din hol. Gura şi bărbia îi erau frumos desenate. Buzele îi atârnau în jos, cu o expresie posacă, iar cea inferioară era plină.

Avea alături un pahar. Luă o înghiţitură şi mă urmări cu răceală peste marginea paharului.
- Aşadar, eşti detectiv particular. Am crezut că nu există în realitate, ci doar în cărţi. Sau că sunt nişte stârpituri slinoase care cotrobăieşte prin hoteluri.

N-aveam ce să-i răspund, aşa că am lăsat-o să continue. Puse paharul pe braţul plat al şezlongului, făcu să sclipească smaraldul de pe deget, apoi îşi netezi părul. M-a întrebat încet:
- Ţi-a plăcut tata?
- Da.
- Ţine la Rusty. Presupun că ştii cine-i Rusty?
- Hm.
- Rusty era practic şi vulgar uneori, dar era un om în carne şi oase. Şi îl distra formidabil pe tata. Rusty n-ar fi trebuit să plece astfel. Tata a regretat foarte mult, deşi nu recunoaşte. Sau ţi-a spus ceva?
- A pomenit parcă.
- Nu prea vorbeşti mult, nu-i aşa domnule Marlowe? Tata însă ţine să-l găseşti pentru el, nu?

Profitând de pauză, am privit-o politicos.
- Da şi nu.
- Nu prea-i un răspuns. Crezi că-l poţi găsi?
- N-am spus că voi încerca. De ce nu vă adresaţi Biroului de persoane dispărute? Dispun de o organizaţie întreagă. Nu-i o treabă pentru un singur om.
- O, tata nici nu se gândeşte să apeleze la poliţie.

Mă privi din nou cu calm, peste pahar, apoi îl goli şi sună. Pe o uşă laterală intră o servitoare. O femeie de vârstă mijlocie, cu faţă lunguiaţă, galbenă şi blândă, cu nas lung, fără bărbie şi cu ochi mari şi umezi. Semăna cu un cal bătrân şi simpatic trimis la păscut după ce adusese servicii îndelungate. Doamna Regan îi făcu semn cu paharul gol, iar servitoarea îi mai amestecă o băutură, i-o dădu şi ieşi din odaie, fără să scoată o vorbă, fără să-mi arunce o privire.

Când uşa se închise, Doamna Regan spuse:
- Ei, ce-ai de gând să faci?
- Cum şi când a întins-o Regan?
- Nu ţi-a spus tata?

Am plecat capul şi i-am rânjit. S-a înroşit. Ochii ei negri aruncau văpăi de mânie.
- Nu văd de ce te crezi obligat să faci pe şmecherul, se răsti ea. Şi nu-mi place purtarea dumitale.
- Nici eu nu mă dau în vânt după a dumneavoastră, i-am răspuns. Nu eu am cerut să vă văd. Mă lasă rece că mă luaţi de sus sau că în locul dejunului beţi o sticlă de whisky. Mă lasă rece că-mi arătaţi picioarele. Sunt foarte frumoase şi mă bucur să le fac cunoştinţa. Mă lasă rece că nu vă place purtarea mea. Am maniere foarte proaste. Îmi dau bătaie de cap în serile lungi de iarnă. Şi nu vă mai pierdeţi vremea încercând să mă trageţi de limbă.

Trânti paharul atât de violent, încât băutura sări pe o pernă sidefie. Îşi aruncă picioarele pe podea şi se sculă cu ochii arzând de mânie şi cu nările dilatate. Avea gura deschisă, iar dinţii strălucitori mă ameninţau. Pumnii i se înălbiseră.
- Nimeni nu mi se adresează aşa, spuse ea gros.

Am rămas nemişcat şi i-am rânjit. Îşi închise gura foarte încet şi se uită jos la băutura vărsată. Se aşeză pe marginea şezlongului şi îşi prinse bărbia în palmă.
- Dumnezeule, ce namilă brună şi arătoasă! Ar trebui să te calc cu Buick-ul.

Am frecat un chibrit pe unghie şi de data asta s-a aprins. Am pufăit fumul şi-am aşteptat.
- Urăsc bărbaţii autoritari, spuse ea. Pur şi simplu îi urăsc.
- La urma urmei, de ce vă temeţi, doamnă Regan?

Ochii i se înălbiră. Apoi se întunecară până părură doar pupilă. Nările îi fremătau.
- Nu te-a chemat câtuşi de puţin în legătură cu el, spuse ea cu o voce încordată, care trăda încă urme de mânie. În legătură cu Rusty. Nu-i aşa?
- Întrebaţi-l mai bine pe el.

Se enervă din nou.
- Ieşi afară! Ieşi dracului afară!

M-am ridicat.
- Stai jos! se răsti ea.

M-am aşezat la loc. Mă împungeam cu un deget în palmă şi aşteptam.
- Te rog, spuse ea. Te rog. Ai putea să-l găseşti pe Rusty... dacă tata ar dori s-o faci.

Nu i-a mers nici de data asta. Am dat din cap şi am întrebat-o:
- Când a plecat?
- Într-o după-amiază, acum o lună. A plecat pur şi simplu cu maşina lui, fără să spună o vorbă. Maşina a fost găsită undeva într-un garaj particular.
- Cine a găsit-o?

Deveni iar vicleană. Întreg trupul părea că i se destinde. Apoi îmi zâmbi cuceritor:
- Deci nu ţi-a spus.

Vocea îi era aproape veselă, ca şi cum m-ar fi păcălit. Poate că reuşise.
- Ba da, mi-a vorbit despre domnul Regan. Dar nu m-a chemat pentru el. Asta încercaţi să scoateţi de la mine?
- Sunt convinsă că nu mă interesează să scot nimic de la dumneata.

M-am ridicat din nou.
- Atunci, am să plec.

N-a spus nimic. M-am îndreptat spre uşa mare, înaltă şi albă pe care intrasem. Când m-am uitat înapoi, doamna Regan îşi prinsese buza între dinţi şi o frământa, ca un căţel jucându-se cu ciucurii unui covor.

Am ieşit, am coborât pe scara din dale până am ajuns în hol, iar majordomul apăru de undeva, aducându-mi pălăria. Am pus-o pe cap în timp ce-mi deschidea uşa.
- Ai făcut o greşeală, i-am spus. Doamna Regan nu voia să mă vadă.

Îşi înclină capul cu păr argintiu şi îmi răspunse politicos:
- Regret, domnule. Fac multe greşeli. Apoi închise uşa în urma mea.

Am rămas pe prag, am tras în piept fumul de ţigară şi mi-am rotit privirea peste şirul de terase cu ronduri de flori şi arbuşti tunşi, până la gardul de fier înalt, cu suliţe aurite, care înconjura întreaga proprietate. O alee în serpentină aluneca la vale printre parapetele teraselor şi ajungea la porţile de fier deschise. Dincolo de zid, dealul cobora pe o distanţă de mai mulţi kilometri. De la înălţimea aceea de-abia zăream, slab şi departe, câteva dintre vechile schele de lemn ale exploatării petrolifere de pe urma căreia se îmbogăţise familia Sternwood. Cea mai mare parte a terenului devenise parc public, curăţat de sonde şi dăruit oraşului de către generalul Sternwood. Dar o mică suprafaţă producea încă, prin grupurile de puţuri, de la şapte sute la nouă sute de litri de petrol pe zi. Mutându-se pe coama dealului, familia Sternwood nu mai era silită să miroasă apa stătută, colectată în puţuri, sau petrolul, dar îşi putea privi pe ferestrele din faţă sursa averii. Dacă ar fi avut chef. Dar nu cred că avea.

Am luat-o pe jos pe o potecă pavată cu cărămidă, din terasă în terasă, am apucat-o de-a lungul gardului, apoi am ieşit pe poartă să-mi iau maşina, parcată pe stradă sub un arbore de piper. Pe dealuri începuse să scapere trăsnete, iar cerul de deasupra lor căpătase o culoare purpuriu-închisă. Avea să plouă cu găleata. Aerul se făcuse umed, prevestind ploaia. Am tras capota maşinii înainte de-a o lua spre centru.

Avea picioare frumoase. I-o recunoşteam. Şi ea, şi tatăl ei erau doi cetăţeni foarte vicleni. El, probabil, doar mă încercase; însărcinarea pe care mi-o dăduse era o treabă de avocat. Chiar dacă domnul Arthur Geiger, "Cărţi rare şi ediţii de lux", se dovedea un şantajist, tot o treabă de avocat rămânea. În afară de cazul când ieşeau la iveală alte lucruri decât cele aparente. La prima vedere, mi-am spus că s-ar putea să mă amuze să le descopăr.

M-am dus cu maşina până la Biblioteca Publică din Hollywood şi am încercat superficial un volum masiv, intitulat Ediţii princeps celebre. O răsfoire de o jumătate de oră mi-a deschis pofta pentru masa de prânz.

Magazinul lui A.G. Geiger era la stradă, în partea de nord a bulevardului, aproape de Las Palmas. Uşa de la intrare, în mijlocul faţadei, era mult retrasă de la trotuar, vitrinele aveau sus obloane de aramă, iar în dosul lor paravane chinezeşti, aşa că nu puteam vedea în magazin. În vitrine, tot felul de fleacuri orientale. Nu mi-am dat seama dacă aveau vreo valoare, nefiind colecţionar de antichităţi, cu excepţia facturilor vechi neachitate.

Uşa de la intrare era din sticlă securit şi nu prea vedeam prin ea, deoarece înăuntru era foarte întuneric. De o parte a magazinului se afla intrarea în bloc, iar de cealaltă o prăvălie cu bijuterii pe credit. Bijutierul stătea în uşă cu un aer plictisit, clătinându-se pe călcâie - un evreu înalt, arătos, cu păr cărunt, îmbrăcat în haine închise şi strâmte şi cu un diamant de vreo nouă carate pe mâna dreaptă. Un zâmbet vag şi înţelegător îi înflori în colţul gurii când am intrat în magazinul lui Geiger. În urma mea uşa s-a închis singură şi încet şi-am păşit pe o mochetă albastră, groasă. În încăpere se aflau fotolii comode din piele albastră, iar alături suporturi cu scrumiere. Pe mese înguste şi lustruite erau expuse între suporturi câteva legături în piele, gravate manual. În vitrinele de pe pereţi am zărit alte legături în piele, lucrate tot manual. O marfă plăcută la vedere, de genul celei pe care un parvenit o cumpără cu metrul şi apoi cere cuiva să-i graveze numele pe cotoare. În fundul magazinului se găsea o despărţitură de lemn marmorat, cu o uşă la mijloc, închisă. În colţul dintre despărţitură şi perete, la un mic birou cu o veioză din lemn sculptat, şedea o femeie.

Se ridică încet şi înaintă spre mine legănându-se; era îmbrăcată cu o rochie neagră, mată, strânsă pe trup. Avea şolduri lungi şi păşea într-un fel cum nu prea văzusem pe cineva păşind prin librării. Avea un păr blond-cenuşiu, ochi verzui cu gene rimelate şi era pieptănată lins, cu părul tras de pe urechile în care sclipeau nasturi mari de sticlă neagră. Degetele-i erau lăcuite cu argintiu. În ciuda machiajului, lăsa impresia că ar avea un accent senzual.

Se apropie cu destulă forţă de seducţie pentru a strica dejunul unor oameni de afaceri şi îşi lăsă capul pe spate pentru a aranja o buclă rebelă, dar nu foarte rebelă, a părului care lucea moale. Zâmbea prudent, dar putea fi convinsă să devină simpatică.
- Ce doriţi? se interesă ea.

Îmi pusesem ochelarii de soare prevăzuţi cu rame de corn. Mi-am ascuţit vocea şi-am început să ciripesc.
- N-aveţi cumva un Ben Hur, ediţia 1860?

N-a zis: "Hm"?, deşi ar fi avut chef. Îmi zâmbi rece.
- O ediţie princeps?
- A treia. Cea cu erată la pagina 116.
- Mă tem că n-o avem... momentan.
- Atunci poate aveţi Chevalier Audubon, ediţia 1840... caseta întreagă, fireşte.
- Hm... nu momentan, răspunse ea răguşit.

Zâmbetul îi atârna nesigur şi m-am întrebat ce mutră o să facă la dispariţia acestuia.
- Vindeţi, într-adevăr, cărţi? am întrebat-o cu falsă politeţe.

Mă măsură din cap până-n picioare. Nu mai zâmbea. Privirea aproape i se înăsprise. Stătea dreaptă şi ţeapănă. Arătă cu unghiile argintii în direcţia vitrinelor cu rafturi dintr-un perete într-altul.
- Cu ce seamănă astea, cu nişte grepfruituri? se interesă ea ironic.
- Oh, ştiţi, dar fleacurile astea nu mă interesează aproape deloc. Au probabil cópii de gravuri, colorate facil şi extrem de comune. Vulgarităţile obişnuite. Nu. Regret. Nu.
- Înţeleg.

Încercă să-şi readucă zâmbetul pe faţă. Era furioasă ca un ajutor de primar bolnav de oreion.
- Poate domnul Geiger... dar lipseşte momentan. Ochii ei mă cercetau cu grijă. Se pricepea la cărţi rare cum mă pricepeam eu să dresez purici.
- Poate că se întoarce mai târziu?
- Mă tem că numai foarte târziu.
- Regret enorm. Enorm de mult. Am să mă instalez într-unul din aceste adorabile fotolii şi-am să fumez o ţigară. Nu prea am ce face după-amiaza întreagă. Singura-mi preocupare e lecţia mea de trigonometrie.
- Fireşte, spuse ea. Desigur.

M-am întins pe unul din fotolii şi mi-am aprins o ţigară cu bricheta rotundă şi nichelată de pe suportul cu scrumieră. Fata nu se clinti, rămase cu buza inferioară între dinţi şi cu ochii vag tulburaţi. Dădu, în cele din urmă din cap, se întoarse încet şi reveni la biroul ei mic din colţ. Mă urmări din dosul lămpii. M-am aşezat picior peste picior şi-am căscat. Degetele cu unghii argintii se îndreptară spre furca telefonului de pe birou, nu-l atinseră, se retraseră şi începură să răpăie pe birou.

Tăcere cam cinci minute. Uşa se deschise şi un tip înalt şi cu aer înfometat, cu nas mare şi baston în mână, intră discret şi închise uşa în urmă, asigurându-se că s-a prins în clanţă, păşi spre birou şi lăsă pe el un pachet ambalat. Scoase din buzunar un portvizit de focă, având colţuri de aur, şi-i arătă blondei ceva. Blonda apăsă pe un buton de pe birou. Tipul înalt se îndreptă spre uşa din despărţitura lambrisată şi o deschise doar cât să se strecoare înăuntru.

Mi-am terminat ţigara şi mi-am aprins alta. Minutele se scurgeau încet. Pe bulevard, maşinile claxonau înfundat şi posac. O cursă interurbană roşie trecu huruind. Lumina unui semafor de circulaţie clipi. Blonda se sprijini în cot, îşi puse o palmă deasupra ochilor şi mă privi ţintă pe dedesubt. Uşa despărţiturii se deschise şi tipul înalt, cu baston, se furişă afară. Avea un alt pachet ambalat, de mărimea unei cărţi mari. Se duse la birou şi plăti. Plecă aşa cum venise, mergând pe vârfuri, respirând cu gura deschisă, aruncându-mi o privire pătrunzătoare şi oblică în timp ce trecea pe alături.

M-am ridicat, am salutat-o pe blondă ducând degetul la pălărie şi m-am luat după individ. O apucă spre partea apuseană a oraşului, pendulând bastonul într-un arc scurt şi precis, exact deasupra pantofului drept. Era uşor de urmărit. Haina croită dintr-un cupon de păr de cămilă cam ţipător avea umeri atât de largi, încât gâtul îi ieşea ca o tulpină de grâu, iar capul i se bălăbănea deasupra în vreme ce mergea. Am parcurs un bloc şi jumătate. La semaforul de la Bulevardul Highland m-am oprit lângă el şi l-am lăsat să mă vadă. Mă privi în treacăt, apoi brusc mă fixă cu atenţie şi se îndepărtă rapid. Când lumina trecu pe verde, am traversat Bulevardul Highland şi-am mai străbătut distanţa unui bloc. Grăbi pasul cu picioarele lui lungi, şi la colţul străzii avea un avans de douăzeci de metri. O luă la dreapta. La vreo treizeci de metri, pe deal, se opri, îşi prinse bastonul de braţ, scotoci în buzunarul de la piept şi scoase un portţigaret de piele. Vârî o ţigară în gură, dădu drumul la chibrit şi când îl ridică se uită înapoi, mă văzu că-l urmăresc de la colţ şi se îndreptă de parcă i-ar fi tras cineva un picior în fund. Aproape că ridica praful în urmă în timp ce trecea pe lângă bloc, călcând cu paşi lungi şi nesiguri şi bocănind cu bastonul în caldarâm. O apucă din nou spre stânga. Luase cel puţin un avans de o jumătate de bloc când am ajuns în locul unde cotise. Mă trăsese pe sfoară. Era o străduţă strâmtă, străjuită de pomi, pe o parte cu un parapet, iar pe cealaltă cu trei curţi cu bungalouri.

Dispăruse. Am pornit lent pe lângă parapet, privind în toate părţile. În cea de-a doua curte am văzut ceva. Aşezarea se numea La Baba, o curte liniştită şi cufundată în întuneric, cu un şir dublu de bungalouri, umbrite de arbori. Aleea centrală era mărginită de chiparoşi italieni, tăiaţi scurt, în forma vaselor de ulei din basmul Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi. În dosul celui de-al treilea vas se mişcă marginea unei mâneci croite dintr-un material cadrilat şi ţipător.

M-am sprijinit de un arbore de piper de pe terenul de parcare şi-am aşteptat. Pe dealuri bubuiau din nou tunete. Fulgerul clipea şi se reflecta în norii negri adunaţi grămadă departe, spre sud. Câteva picături prudente se întinseră pe caldarâm, lăsând urme ca monezile de cinci cenţi. Aerul era calm ca în sera cu orhidee a generalului Sternwood.

Mâneca din dosul arbustului reapăru, apoi un nas mare, un ochi şi nişte şuviţe cânepii, neacoperite de pălărie. Ochiul se holbă la mine. Dispăru. Perechea lui reapăru ca o ciocănitoare de cealaltă parte a arbustului. Trecură cinci minute. Îl prinsesem la strâmtoare. Tipii de teapa lui n-au nervii tari. Am auzit cum se aprinde un chibrit, apoi un fluierat. După care, o umbră întunecată alunecă pe iarbă spre arbustul de alături. Apoi ieşi pe alee, se îndreptă direct spre mine, învârtind bastonul şi fluierând. Un fluierat acru, plin de teamă. Am aruncat o privire vagă spre centrul întunecat. Trecu la trei metri de mine şi nici nu mă privi. Acum era în siguranţă. Scăpase de pachet.

L-am urmărit până a dispărut, am apucat-o pe aleea centrală a curţii La Baba şi-am desfăcut ramurile celui de-al treilea chiparos. Am tras afară o carte împachetată, am pus-o la subsuoară şi-am plecat. Nimeni n-a strigat după mine.

Ajuns pe bulevard, am intrat în cabina telefonică a unui drugstore şi-am căutat în carte numărul de telefon de acasă al domnului Arthur Gwynn Geiger. Locuia la Laverne Terrrace, o stradă pe deal, care începea din Bulevardul Laurel Canyon. Am vârât moneda de cinci cenţi şi-am format numărul, de curiozitate. N-a răspuns nimeni. Am deschis cartea de telefon la pagina magazinelor şi-am notat mai multe librării din raza blocului unde mă aflam.

Prima căreia m-am adresat se afla în partea de nord a oraşului, un magazin mare, situat la parter, unde se vindea hârtie de scris şi rechizite de birou, iar la mezanin teancuri de cărţi. Nu părea magazinul indicat. Am trecut strada şi-am mai mers două blocuri spre răsărit, în direcţia celuilalt. Acesta aducea mai degrabă cu ceea ce căutam - o prăvălie strâmtă, mică, în mare dezordine şi ticsită cu cărţi până în tavan; înăuntru patru sau cinci amatori îşi lăsau tacticos amprentele pe supracopertele noi. Nimeni nu le acorda vreo atenţie. Am intrat în librărie, am trecut printr-o despărţitură şi m-am pomenit în faţa unei femei scunde şi brunete care citea la un birou o carte de legi.

Am deschis portvizitul şi i l-am pus pe birou ca să vadă legitimaţia dinăuntru. A privit-o, şi-a scos ochelarii şi s-a lăsat pe spatele scaunului. Am vârât portvizitul la loc. Avea trăsăturile fine ale unei evreice inteligente. Mă fixă şi nu spuse nimic.
- Vreţi să-mi faceţi o favoare, o favoare mică de tot, am întrebat-o.
- Nu ştiu. Despre ce-i vorba?

Avea o voce groasă şi egală.
- Cunoaşteţi magazinul Geiger de peste drum, două blocuri mai la răsărit?
- Cred c-am trecut pe alături.
- E o librărie. Dar nu ca a dumneavoastră. Ştiţi foarte bine.

Îşi strâmbă uşor buza şi nu răspunse.
- Îl cunoaşteţi pe Geiger din vedere? am întrebat-o.
- Regret, nu-l cunosc pe domnul Geiger.
- Atunci, nu puteţi să-mi spuneţi cum arată.

Îşi strâmbă buza şi mai mult.
- De ce v-aş spune?
- Nu există nici un motiv. Dacă nu vreţi, nu vă pot sili.

Se uită prin uşa despărţiturii şi se lăsă din nou pe spătar.
- Era o stea de şerif, nu?
- De agent onorific. Nu înseamnă nimic. Costă cât o ţigară de foi de zece cenţi.
- Înţeleg.

Întinse mâna după ţigări, scutură pachetul şi scoase una cu buzele. I-am întins un chibrit. Îmi mulţumi, se aplecă iar pe spate şi se uită la mine prin fum. Apoi spuse prudent:
- Vreţi să ştiţi cum arată şi nu doriţi să-i luaţi un interviu?
- Nu-i acolo acum.
- Presupun c-are să se întoarcă. La urma urmei, e magazinul lui.
- Nu vreau deocamdată să-i iau un interviu.

Privi din nou prin uşa deschisă.
- Vă pricepeţi cumva la cărţi rare?
- Să facem o probă.
- Aveţi cumva Ben Hur, ediţia a treia, din 1860, cea cu rând dublu cules la pagina 116?

Împinse de o parte volumul galben de legi, luă de pe birou o carte groasă, o răsfoi, se opri la o pagină şi o studie.
- Nimeni n-are o astfel de ediţie, spuse fără să ridice ochii. Pentru că nici nu există.
- Exact.
- Ce urmăriţi, în fond?
- Fata de la magazinul lui Geiger n-a ştiut.

Ridică privirea spre mine.
- Înţeleg. Deveniţi interesant. Oarecum.
- Sunt detectiv particular şi anchetez un caz. Pun, poate, prea multe întrebări. Mie, oricum, nu mi s-a părut.

Suflă un cerc de fum moale şi cenuşiu şi îşi vârî degetul prin el. Cercul se destrămă în fuioare delicate. Vorbea calm, indiferent.
- Cred că are sub patruzeci şi cinci de ani. Gras, de înălţime mijlocie. De vreo şapte zeci şi două de kilograme. Faţă grasă, mustaţă ca a lui Charlie Chan, ceafă groasă şi moale. E moale tot. Bine îmbrăcat, merge fără pălărie, pretinde că se pricepe la antichităţi, dar habar n-are. A, da. Are un ochi de sticlă.
- Aţi fi un poliţist grozav.

Aşeză la loc cartea de referinţe pe un raft fără geam, la marginea biroului, şi deschise din nou volumul de legi din faţa ei.
- Sper să nu fiu.

Îşi puse din nou ochelarii.

I-am mulţumit şi-am plecat. Începuse să plouă. Am rupt-o la fugă, ducând la subsuoară cartea împachetată. Maşina era pe o stradă laterală, din bulevard, aproape peste drum de magazinul lui Geiger. M-am udat ciuciulete până am ajuns acolo. M-am suit în maşină, am ridicat ferestrele şi-am şters cu batista pachetul. Apoi l-am desfăcut.

Fireşte, ştiam ce-aveam să găsesc înăuntru. O carte grea, bine legată, elegant tipărită, cu caractere culese manual pe hârtie fină. Împodobită cu fotografii obscene, cât pagina. Atât pozele, cât şi textul erau de o murdărie de nedescris. Cartea nu era nouă. Datele de împrumut şi restituire erau trecute într-o casetă la început. O carte împrumutată. O bibliotecă de împrumutat obscenităţi pretenţioase.

Am împachetat cartea la loc şi-am încuiat-o în portbagaj. O astfel de bandă, lucrând la lumina zilei, pe bulevard, părea să se bucure de o protecţie formidabilă. Am rămas pe loc şi m-am otrăvit cu fumul de la ţigară, am ascultat ploaia şi-am reflectat la cele întâmplate.

Ploaia umplea rigolele şi pe caldarâm te stropea până la genunchi. Poliţişti voinici, în impermeabile de cauciuc, lucind ca nişte ţevi de revolver, se distrau trecând în braţe peste locurile inundate fete ce chicoteau. Ploaia răpăia violent pe acoperişul maşinii şi capota de pânză groasă începu să mustească. La picioare se formă o băltoacă. Era prea devreme ca să înceapă toamna cu o asemenea de ploaie. Mi-am îmbrăcat pardesiul şi-am apucat-o grăbit spre primul drugstore, de unde mi-am cumpărat o sticlă de whisky. Întors în maşină, am băut destul ca să mă încălzesc şi să-mi aţâţ curiozitatea. Depăşisem timpul de parcare, dar poliţiştii erau prea ocupaţi cu trecerea fetelor şi cu fluieratul ca să-şi mai bată capul cu mine.

În ciuda ploii, sau poate tocmai din pricina ei, la magazinul Geiger afacerile mergeau din plin. Automobile elegante opreau în faţă şi persoane foarte simpatice intrau şi ieşeau cu pachete ambalate. Nu erau numai bărbaţi.

Domnul Geiger apăru pe la ora patru. O limuzină sport, crem, cu două locuri, se opri în faţa magazinului şi, în timp ce cobora din maşină şi intra, i-am surprins faţa grasă şi mustaţa ca a lui Charlie Chan. Nu avea pălărie şi purta un impermeabil de piele verde, cu cordon. De la distanţă, nu-i puteam vedea ochiul de sticlă. Un băiat înalt şi foarte arătos, îmbrăcat într-o scurtă lipită de corp, ieşi din magazin şi conduse maşina după colţ, apoi se întoarse la pas, cu părul negru şi lucios lipit de cap din pricina ploii.

Se mai scurse o oră. Se întunecă şi luminile estompate de ploaie ale magazinelor fură înghiţite de strada întunecată. Claxoanele autobuzelor răsunau furioase. Pe la cinci şi un sfert, băiatul înalt, cu scurta lipită de corp, ieşi din magazinul Geiger cu o umbrelă şi se duse să aducă maşina crem. Veni cu ea la uşă, Geiger ieşi, iar băiatul înalt îi ţinu umbrela deasupra capului descoperit. Apoi o strânse, o scutură şi o vârî în maşină. După aceea se repezi înapoi în magazin. Am pornit motorul. Limuzina sport o apucă spre apus, pe bulevard, ceea ce mă sili să întorc la stânga şi să-mi fac o groază de duşmani, inclusiv un şofer de camion, care îşi scoase capul în ploaie şi răcni la mine. Eram la două blocuri în urma ei până am apucat să intru pe acelaşi culoar. Speram ca Geiger să fie în drum spre casă. L-am văzut de două sau de trei ori, apoi a luat-o spre nord, pe Bulevardul Laurel Canyon. Pe la jumătatea parcursului viră la stânga şi intră pe o fâşie curbă de beton ud, denumită Laverne Terrace. Era o stradă îngustă, cu un mal înalt pe o parte, iar pe cealaltă cu o pantă acoperită cu o puzderie de case, asemănătoare unor cabane, ale căror acoperişuri nu se ridicau prea mult peste nivelul drumului. Ferestrele din faţă erau mascate de garduri vii şi desişuri. Pomii îmbibaţi de apă picurau pretutindeni.

Geiger avea farurile aprinse, iar eu nu. Am accelerat şi l-am depăşit la o curbă, am reţinut numărul unei case în timp ce treceam pe alături şi-am cotit la capătul străzii. Maşina se oprise. Farurile erau îndreptate pieziş spre garajul unei căsuţe cu un gard viu, pătrat, astfel tăiat, încât ascundea complet uşa de la intrare. L-am urmărit pe Geiger ieşind din garaj cu umbrela ridicată şi trecând prin gardul viu. Nu se purta ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie urmărit de cineva. În casă se aprinseră luminile. Am înaintat până la prima casă, mai sus de-a lui, care părea goală, dar nu avea nici un anunţ de închiriere. Am parcat, am tras capota, am băut apoi o duşcă din sticlă şi m-am aşezat. Nu ştiu ce aşteptam, dar ceva îmi spunea să aştept. Trecu un alt şir de minute plictisitoare.

Două maşini urcară dealul şi depăşiră creasta. Părea o stradă foarte liniştită. Puţin după ora şase, prin ploaia biciuitoare, izbucniră alte lumini strălucitoare. Se lăsase un întuneric de smoală. În faţa casei lui Geiger se opri încet o maşină. Fascicolele farurilor luciră slab, apoi se stinseră. Se deschise portiera şi ieşi o femeie. O femeie micuţă şi subţirică, purtând pe cap o beretă de pictor, îmbrăcată într-un impermeabil transparent. Trecu prin gardul viu. O sonerie răsună vag, se întrezări prin ploaie o lumină, se închise o uşă, apoi tăcere.

Am scos din portieră o lanternă, am coborât şi am aruncat o privire maşinii. Era un Packard decapotabil, roşcat sau cafeniu-închis. Fereastra din stânga era lăsată. Am căutat locul unde este fixat permisul de conducere, apoi am îndreptat lanterna spre el. Pe permis era scris: Carmen Sternwood, Alta Brea Crescent nr. 3765, West Hollywood. M-am întors la maşină, m-am aşezat şi am început să aştept. Capota îmi picura pe genunchi, iar stomacul îmi ardea de prea mult whisky. Nici o altă maşină nu mai urcă dealul. În casa în faţa căreia parcasem nu se mai aprinse nici o altă lumină. Părea un cartier prea simpatic ca să adăpostească proaste obiceiuri. La şapte şi douăzeci o săgeată de lumină albă şi tăioasă ţâşni din casa lui Geiger ca un val de fulgere vara. În timp ce bezna se aduna în jurul ei şi o devora, un urlet ascuţit şi metalic izbucni ca un ecou şi se pierdu printre pomii împovăraţi de apă. Am ieşit din maşină mai înainte ca ecourile să se stingă. Urletul nu trădase teamă. Mai degrabă o surpriză aproape plăcută, un răcnet de beţie, un zbieret de idioţenie curată. Era un sunet urât. M-a dus cu gândul la oameni în alb, la ferestre zăbrelite şi la paturi tari şi înguste, prevăzute cu curele de piele pentru glezne şi încheieturi. Cuibul lui Geiger se cufundase din nou într-o linişte deplină când am trecut prin gaura din gardul viu şi-am ocolit colţul care masca uşa de la intrare. Un inel de fier prins într-o gură de leu servea drept ciocan de bătut în uşă. Am întins precaut mâna şi l-am apucat. Exact în clipa aceea, ca şi cum cineva ar fi aşteptat acest semnal, în casă bubuiră trei împuşcături. Se auzi un sunet care putea să fie un oftat lung şi dureros. Apoi o buşitură moale şi nedesluşită. Paşi repezi prin casă... paşi ce se îndepărtau.

Uşa dădea pe o alee îngustă, ca o punte peste o viroagă, umplând golul dintre zidul casei şi marginea malului. Nu exista verandă, nici teren ferm, nici o cale de a ajunge în spate. Uşa din spate se afla la capătul unor trepte de lemn care suiau din strada în formă de alee, de dedesubt. Ştiam fiindcă auzeam pe trepte paşi care coborau. Apoi duduitul brusc al unei maşini care porneşte. Zgomotul se estompă repede în depărtare. Mi s-a părut că motorului ei îi răspunde o altă maşină, dar n-am fost sigur. Casa din faţa mea era liniştită ca o criptă. Nu mai era nici o grabă. Ce se afla înăuntru, acolo rămânea.

Am încălecat gardul viu de la marginea aleii, m-am aplecat mult spre uşa cu geamuri, care nu avea plasă de sârmă, şi-am încercat să mă uit prin crăpătura dintre perdele. Am văzut lumina lămpii pe un perete şi marginea unei biblioteci. M-am întors pe alee, am parcurs-o în întregime, ca şi o parte din gardul viu, şi-am împins cu umărul uşa de la intrare. Era o prostie. Poate singura parte a unei case din California prin care nu-ţi poţi vârî piciorul e uşa de la intrare. M-am rănit doar la umăr şi m-am înfuriat. Am sărit iar peste gard, am forţat uşa cu geamuri, folosind pălăria drept mănuşă, şi-am desprins aproape tot geamul de jos. Puteam acum să vâr mâna înăuntru şi să învârt clanţa care o fixa de soclu. Restul a fost simplu. Sus nu exista vreun cârlig. Uşa a cedat. M-am strecurat înăuntru şi-am tras perdelele din faţă.

Cele două persoane din odaie nu dădură nici o atenţie felului cum am intrat, deşi doar una dintre ele era moartă.

Notă:
[1] Coteţul câinelui, în limba engleză, în original.