Am avut ocazia să-i cunosc pe o parte din actorii din film, unii dintre ei experimentați, alții aflați la primul rol în film sau chiar prima experiență ca actor și am încercat prin interviul de mai jos (în care fiecare dintre ei răspunde la câte o întrebare) să vă aduc mai aproape de atmosfera asta grozavă dintre ei. E clar că în urma workshop-ului și a perioadei de filmare au câștigat, pe lângă întâlnirea cu Cristi Puiu și un nou film, noi prieteni buni.
Dan Lupu: Spune-ne puțin cât a durat workshop-ul și apoi cât ați filmat. Cum a fost pe set?
Roxana Ogrendil: Workshop-ul a durat trei săptămâni, timp în care, sub bagheta lui Cristi Puiu, s-au creat scenariile a opt povești. Aceste povești au fost aduse la viață, în decursul a două luni de filmare și ulterior s-au materializat în două filme de lungmetraj, dintre care primul este MMXX.
Acest proiect a adus laolaltă atât actori - unii mai mult, alții mai puțin familiarizați cu lumea filmului -, cât și participanți provenind din arii profesionale diferite pentru care acest workshop a reprezentat primul contact cu experiența actoricească. Sub îndrumarea lui Cristi Puiu am accesat cu toții acest limbaj comun, Arta, ce are calitatea de a dizolva orice bariere, astfel încât pe set ne-am întâlnit ca o echipă omogenă, unită, de oameni dornici să ne aducem aportul la realizarea acestui proiect. A fost o experiență de neuitat!
D.L.: Cum ai ajuns tu să joci în film și, pentru că știu că e prima ta experiență de acest fel - cum a fost pe set?
Florin Țibre: Am ajuns să joc în MMXX datorită participării mele la atelierul de film cu Cristi Puiu organizat de Dragoș Bucur și de Dorian Boguță. Inițial nu am știut și nu mi-am imaginat că o să joc într-un film. La atelier Cristi ne-a introdus în această lume, cea a filmelor și mai ales în cea a actorului. Arta actorului constă în a trăi și a fi liber pe scenă, de a fi ca acasă. Cristi ne-a încurajat și ne-a îndrumat și astfel s-a produs pe set o logistică foarte dinamică. A fost frumos. A fost greu. A fost ca un vis.
D.L.: Ce v-a făcut pe tine și pe Dragoș Bucur să vreți să faceți parte din proiect și ca actori?
Dorian Boguță: În primul și primul rând lucrul cu Cristi Puiu ca actor e ca și cum te-ai da într-un roller coaster, dacă ți-e frică este un chin atât fizic, cât și mental, însă dacă te arunci cu curaj înainte, devine o experiență beton și la final cu "certificat" de actor.
În primă fază eu și cu Dragoș nu ne-am gândit să apărem ca actori în film, era un proiect conceput pentru cursanți și nu era fair să le luăm din timp. Dar... pe parcursul workshop-ului s-a creat o atmosferă incredibilă și cumva eram în afara timpului și a spațiului. La un moment dat i-am văzut pe cursanți cum lucrau la scenariile lor și mi s-a făcut o poftă mare de a face la fel. Dragoș mi-a zis că ar fi tare dacă am juca și noi în film. Eram pe aceeași undă. Am mers la Cristi și l-am întrebat cum ar fi dacă am apărea și noi, dacă e oportun. A acceptat și așa am ajuns și noi în acel montagne russe. Recunosc că pe parcurs am avut căderi în gol, dar am ajuns întreg la final.
D.L.: Cum ai ajuns să faci tu parte din proiect? Știu că nu ai participat la workshop și că, mai mult, tocmai aduseseși pe lume un bebeluș.
Adelaida Perjoiu: Este adevărat că nu am participat la workshop, însă am avut șansa să joc în acest film datorită faptului că actrița care trebuia să joace acest rol nu a mai fost disponibilă. Astfel că, în căutarea unei actrițe, Dorian și-a amintit de mine, după ce cu vreo șapte ani în urmă, jucasem în scurtmetrajul lui, Piano.
Și iată că într-o miercuri, aproape de miezul nopții, acum doi ani, am primit un telefon de la Dorian, întrebându-mă dacă sunt interesată să filmez sâmbăta ce urma, pentru un film în regia lui Cristi Puiu. Având în vedere contextul: timpul scurt și lipsa unei audiții, am presupus că este vorba despre ceva minor, așa că am spus da fără prea multe gânduri, căci nu aș fi putut refuza să fiu într-un film în regia lui Cristi Puiu.
În acea perioadă eram destul de apatică în ceea ce privește actoria... eram proaspăt mămică, nu mă mai simțeam atrasă deloc în direcția asta... înspre nimic altceva, în afara micuței ființe pe care tocmai o născusem. În plus atmosfera pandemiei accentua mai mult ca oricând lipsa de sens a multor aspecte ale vieților noastre de până atunci... eram într-un moment de criză interioară în ceea ce privește sensul meu în domeniul acesta, al artei.
După ce am citit scenariul, am aflat că nu era de fapt deloc un rol minor, din contră. Era un personaj cu care nu mă mai întâlnisem vreodată și despre care nici nu credeam că mi-ar putea fi oferit vreodată... de altfel, nici nu există sau nu are sens să existe personaje minore atunci când faci ceva cu adevărat. Iar în filmele lui Cristi Puiu nu cred să existe ceva sau cineva cu adevărat minor. În seara respectivă am gândit însă superficial, fără să acord prea multă atenție... și, uitându-mă acum înapoi, a fost bine că am făcut asta, altfel nu aș fi avut curajul să spun da atât de prompt.
Experiența a fost pentru mine ceva extrem de prețios, ca lecție de viață, de actorie, de curaj - pe care nu pot spune că l-am avut cu adevărat de la început. Curajul ăla inițial, care m-a făcut să accept propunerea lui Cristi, era de fapt ignoranță, Cristi fiind cel care a reușit să scoată curajul din mine, adânc ascuns sub frici multiple. Însă... fericiți cei săraci cu duhul... așa am ajuns în film...
D.L.: Ai colaborat cu Cristi Puiu și pe partea de scenariu. Cum a fost experiența asta pentru tine? Cum a fost lucrul cu Cristi la acest proiect?
Otilia Panainte: Colaborarea cu Cristi pe partea de scenariu a deschis un culoar de curiozitate și o tentativă de înțelegere a cum se simte să fii cel din spatele cuvintelor pe care de obicei le primim gata servite pe documentul numit scenariu, căruia suntem datori să-i dăm viață, din postura de actori. Nu a contat neapărat rezultatul, textul obținut, ci travaliul de a-l gândi, de a-l crea, de a găsi cuvintele cele mai potrivite care să cuprindă întocmai o situație și o stare anume. Mi s-a întâmplat de multe ori, înainte de acest workshop, să fac textul "al meu" și să intervin pe el pentru că nu-l "simțeam", pentru că nu-mi venea "natural" și nu depuneam mare efort să înțeleg de ce arată exact așa și să-l învăț ca atare. Acum, că știu munca și am văzut pe pielea mea cât e de greu să stabilizezi ceva atât de instabil cum e un gând într-o frază, într-un text, sunt mult mai atentă și mai deschisă la a îmbrățișa un text exact așa cum este, și să "fiu cu cuvintele altuia", cum spune Cristi când se referă la ce însemnă să fii actor.
D.L.: Cum a fost primit filmul la San Sebastian, care au fost primele reacții de la primii spectatori?
Laur Bondarenco: Filmul MMXX, are în primul rând această mare calitate de a te purta într-un roller coaster de emoții contradictorii de la prima secvență până la ultima. La San Sebastian, spectatorii au reacționat imediat: au râs și au plâns. Oamenii au ieșit după terminarea filmului și ne-au așteptat în aplauze. Unii bucuroși, alții în lacrimi.
D.L.: De ce ar trebui să mergem să vedem MMXX pe ecran mare, la cinema?
Bianca Cuculici: Filmul ar trebui văzut la cinema pentru că așa a fost gândită arta cinematografică și pentru că este un film de Cristi Puiu. Și merită să pui lupa pe orice univers pe care îl propune el. Ieși la final un pic mai câștigat. Și pic-ul ăsta contează și face diferența.