Castelul Prinţesei de Caramel (XXXIV) - Cade cortina

Piticul Longjack, cu ochişorii învârtindu-i-se în cap ca sirenele Poliţiei. Fetiţa cu sandale albe de la Luvru, micuţa şi încântătoarea Amelie. Adela, marea iubire a vecinului meu Pimpi. Pierre, Jacques şi uşor-jegoasa Anne - punkerii nebuni, dar respectuoşi. Bătrânul Jeudi, cu ramele lui galbene şi tricoul imprimat în cel mai ciudat mod cu putinţă cu cuvintele I ROCK! Eshe, frumoasa de abanos, cea cu misterioasa ei poveste din Africa Centrală. Puştiul fotograf din Disneyland, dar şi geamănul lui, domnul Eugene. Sancho Panza cel îndesat şi preaminunat de îndrăgostita lui fiică, Izabel. Ancuţa, care pare să străpungă întreg universul cu sânii ei uriaşi. Richepin, acum ceva mai calm dar cu părul la fel de vâlvoi.

Stau cu toţii aliniaţi şi zâmbitori, parcă le-ar fi un pic ruşine că au jucat în această piesă de teatru cu final neaşteptat, în acest Big Brother în care am fost târât cu voia mea, ghidat, alergat, zăpăcit, înnebunit.

Şi totuşi, de pe scenă lipseşte cineva.

Da, lipseşte personajul principal, fără de care nici unul dintre celelalte personaje nu s-ar fi inventat.
- Unde e Svetlana?

Cuvintele sunt mai degrabă şoptite. Parcă un sufleur nevăzut mi le-a transmis prin telepatie iar au le-am dat glas aproape în surdină.

Cel care vorbeşte este, surprinzător, piticul Longjack. Aventura mea a început cu el, pe undeva e logic să se termine cumva tot în piticime, trăiască piticii de pe lumea asta, de circ, de grădină sau mesageri! Are acelaşi păr prins în coadă de cal şi unghiile atent lăcuite. E un pitic drăguţ, la urma urmei.
- Domnişoara Svetlana mă roagă să vă transmit acest mesaj.

Şi Longjack vine cu paşi mici şi rapizi către mine, întinzându-mi un plic imaculat. În acest moment, parcă grăbindu-l cineva, Sergio trage de manetă, peretele culisează la loc, şi noi revenim în separeul şi la masa noastră.
- Alex, misiunea mea se încheie aici. Dă-mi voie să îţi urez o noapte frumoasă şi o viaţă fascinantă. Mi-a făcut o imensă plăcere să te cunosc.

Îmi strânge mâna şi, fără alte cuvinte, se strecoară afară.

Rămân la masă, paralizat şi incapabil de vreo mişcare. Nu înţeleg mare lucru din ce mi se întâmplă. Luminile s-au stins, spectatorii au plecat, actorii sunt la demachiat, îşi vor pune hainele de stradă, vor redeveni oameni obişnuiţi, pierduţi în mulţime. Ajung în camera mea, aproape teleghidat, păşind pe frânturi de nori, pe ghimpi de trandafiri şi pe prafuri de stele. De la fereastra camerei observ cum plouă, din ce în ce mai tare, o cortină de apă care cade fără încetare pe strada întunecată şi cu aer familiar. Ultima noapte în Paris. Strâng între degetele mâinii drepte plicul de la Longjack şi întârzii voit momentul în care am să-l deschid. Ce ultim mesaj mi-ar putea transmite Svetlana? Ce ar putea să-mi scrie după acest marş parizian pe care mi l-a oferit aproape cu sadism?

Mă întind pe patul moale. Visele mele au o limită. Cine ar crede că visele pot fi limitate? Îmi amintesc de o scenă din copilărie când mă hârjoneam cu tata, după o partidă de şah în care îl bătusem pentru prima oară. "Pik", zicea (aşa-mi spunea tata, de la un obscur personaj de desene animate), "Dacă ai visat vreodată că mă vei bate la şah, înseamnă că limitele viselor tale sunt tare îndepărtate". Ştiam că glumeşte, dar l-am luat în serios şi toată viaţa mi-am spus că pentru vise nu există limite. Că poţi visa mai departe de linia infinitului fără să ţi se întâmple nimic rău. Iar dacă vreunul dintre vise se transformă în realitate înseamnă că eşti mai puternic decât un împărat care domneşte peste mări şi ţări. Mai puternic chiar şi decât împăratul ăla din banc, care se trezeşte dis-de-dimineaţă, deschide geamul, îşi contemplă ţinutul imens şi se minunează: "Măi, dar departe mai locuiesc!".

Ploaia care loveşte cu furie ferestrele încearcă să mă ţină treaz. Pe comoda pe care l-am lăsat, Rudolf pare amorţit într-o poziţie caraghioasă. Din toată această nebunie m-am pricopsit cu un melc. Îl voi duce în camera galbenă şi îl voi pune lângă floarea mea ciudată. Sau poate îi voi da drumul în curtea castelului, printre tufele de liliac, atenţionându-i pe Pimpi şi pe Virginia să nu-l strivească în drumurile lor. Probabil că fără Rudolf nimic n-ar fi fost posibil.

Încă ezit să deschid plicul. O idee năstruşnică îmi trece prin mintea obosită: ce-ar fi să nu-l deschid niciodată? Ce-ar fi să las nescrisă toată această piesă de teatru şi să mă întorc la viaţa mea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Să las trei puncte de suspensie. Este oare mai frumos drumul până la comoară decât comoara în sine? Poate că cei care au tot spus asta au avut dreptate. Poate că ar trebui să mă bucur deja de faptul că am întâlnit atâtea persoane drăguţe şi, mai ales, că am făcut o faptă bună, e drept, fără prea mare efort: am făcut ca doi oameni care se iubesc să se regăsească şi să-şi ducă mai departe povestea. Nu acesta a fost visul meu, însă, uite, am învăţat că orice vis are limita lui. Şi asta îmi va folosi, prin urmare nimic nu e în van.

Şi nimic nu e lăsat la voia întâmplării.

Aş vrea să adorm, aşa că rup plicul în mod grosolan, cu degetul arătător şi scot minuscula foaie de hârtie din el.

Atât. Atât şi nimic mai mult. Litere scrise elegant, de mână, cu cerneală roşie. Numele unei străzi. Strada... Castelului. O stradă din Paris? Habar n-am. Încă un indiciu? Probabil. Numai că, dragă Svetlana, e prea târziu: visul meu s-a terminat. Aici, în patul acesta moale în care adorm de unul singur, lăsând să-mi cadă moale mâna cu plicul cel alb.

O fracţiune de secundă, înainte de a închide ochii, privirea înceţoşată mi se opreşte pe telefonul de pe noptieră. Pe care e lipit un abţibild micuţ şi, la prima vedere lipsit de importanţă, cu detaliile locaţiei: