Castelul Prinţesei de Caramel (XXXV, ultimul) - Vise fără limite

O rază de soare se chinuie de câteva minute bune să mă trezească. Mă întorc morocănos pe cealaltă parte, impasibil la hărţuirea ei, fără măcar să-mi treacă prin minte că ar trebui să mă grăbesc pentru unicul motiv că am un avion de prins. Când realizez ce mi se întâmplă, sar ca ars. Soarele pare să-mi râdă printre storuri, fericit că a reuşit să mă scoată din scutece. Mă aşteptam să plouă: azi-noapte era potopul pe pământ. Vremea în Paris e la fel de ciudată ca un crocodil cu două capete care e mai lung de la coadă la... cap decât invers.

Pe covor descopăr plicul de la Svetlana. Sau de la Longjack. Sau de la cine naiba o fi fost. Zâmbesc suav amintindu-mi de mesajul bileţelului şi cercetez încă o dată inscripţia de pe telefon. Pesemne Longjack mi-a înmânat plicul prea târziu. Rue de Château, strada pe care se află hotelul Hotel ar fi trebuit să fie următorul indiciu. Dar aici nu s-a întâmplat nimic altceva în afara unei întâlniri finale cu toate personajele care mi-au bântuit existenţa în ultimele zile. Ridic din umeri şi intru să fac un duş ducând după mine o incredibilă senzaţie de linişte. Parcă toate s-au limpezit în dimineaţa asta, parcă mi s-au sfărâmat toate pietrele din creier şi din suflet, sunt uşor ca un fulg. Apa călduţă a duşului mă înviorează pe loc. Mi se face brusc foame şi gândul îmi zboară la micul dejun de tip franţuzesc, mi-mi-mi şi mu-mu-mu, croasănţel şi suculeţ, un pic de miere şi un pic de gem, nimic gras, nimic prăjit, fandoseli culinare pentru oameni subţiri. Sper că maestrul Richepin mă va onora şi cu un mic dejun, dacă nu sunt prea îndrăzneţ. Măcar atâta lucru merit după farsele de până acum: un ultim mic dejun, liniştit şi cu suficient suc de portocale. Fresh.

Mă îmbrac, îl iau pe Rudolf de-o "aripă" şi ies din camera de "hotel" de cinci stele, lăsând în urmă speranţe sfârtecate şi amintiri de pus în borcane cu dulceaţă. Trebuie să o întreb pe puicuţa de la recepţie despre micul dejun, ca să n-am surprize neplăcute aşa că îmi pregătesc o faţă surâzătoare, aşteptând să întâlnesc din nou privirea amabilă şi albastră, asortată la gesturile elegante.

Numai că...

Numai că ceva e în neregulă. Hotelul... nu mai e hotel. Deîndată ce închid uşa camerei mă trezesc pe un coridor dintr-un bloculeţ oarecare, pe care uşile se înşiră ca nişte intrări de garsoniere. În capătul lui nu se mai află recepţia, aşa cum mă aşteptam, ci pur şi simplu un hol, auster ca orice hol de bloc. Sunt uluit. Dacă cineva m-ar filma acum aş avea mutră dintr-aia de prost surprins cu camera ascunsă. Am văzut cândva o emisiune de genul ăsta: proprietarul pleca de-acasă, băieţii veneau, îi intrau în apartament (aveau cheia de la cel care vroia să-i facă farsa), îi schimbau complet mobila, decoraţiunile, tot, apoi, când omul se întorcea avea impresia că a nimerit în altă parte. Teribilă senzaţie trebuie să fie. Teribilă şi asemănătoare cu cea pe care o am eu acum. Mă uit pe sus, după camere... ascunse. Nici urmă. Unde le-or fi zidit, în doar câteva ore? În holul hotelului - sau a ce a mai rămas din el - nu e nimeni. O linişte suspectă completată de o pată de culoare: într-un colţ, lângă uşă, o ferigă uriaşă pare să-mi zâmbească la fel de amabil cum ar fi făcut-o fata cu ochi albaştri de la recepţie.

Ies în stradă şi, trecând peste faptul că pe frontispiciul clădirii nu mai scrie Hotel, mai exact nu mai scrie nimic, primesc lovitura decisivă. Atât de puternică încât mă clatin ca un Tyson care a ratat urechea adversarului dar a primit în plină figură o basculantă cu ciment care-l îngroapă definitiv în uitare. Ar trebui ca în acest moment să vă reamintesc cum începe această carte:

Eu sunt Alex. Trăiesc într-un castel, pe o stradă îngustă, cu trei treceri de pietoni şi cu foarte mulţi porumbei.

Da. Mă aflu pe strada pe care locuiesc, pe strada mea îngustă, cu trei treceri de pietoni şi cu foarte mulţi porumbei care mă privesc acum uimiţi, de prin pomii din jur. Blocul din care tocmai am ieşit se află cam la o sută de metri de castelul meu. Am trecut pe lângă el de mii de ori şi niciodată nu mi-a atras atenţia prin altceva decât prin faptul că e o clădire liniştită, cu un etaj. Realizez dintr-o dată de ce azi-noapte, când am ajuns aici escortat de Jean Richepin pe o ploaie desprinsă din legende, totul mi se părea atât de familiar. Strada. Aerul. Locul. Pomii.

Cum e posibil? Simt o foială în cutia lui Rudolf şi înţeleg imediat care a fost rolul final al noului meu prieten. Dar e cu putinţă ca el să fi făcut asta? Se pare că e cu putinţă orice. Rue de Château. Strada Castelului. În numai trei minute intru pe poarta lui şi aproape mă ciocnesc de Virginia, îmbrăcată în veşnicul ei pulover turcoaz, care se pregăteşte să iasă la plimbare cu şoarecele Tataie purtând pe chip acelaşi zâmbet şmecheresc.
- Alex!!! Bine-ai revenit! Ai plecat fără să ne spui nimic... mi-am făcut griji să ştii! Ai fost cumva în Alaska? Hai, spune-mi că ai fost acolo! Ţi-am pregătit un borcănel cu dulceaţă de nuci verzi. O să-ţi placă, o să-ţi placă! Mă duc să-l plimb pe Tataie. Nu se simte prea bine în ultimul timp. Se deranjează la stomac de la caşcaval. Nu mai e nici caşcavalul de altădată.

Virginia se depărtează şi deşi am răgaz o secundă să mă întreb de unde Dumnezeu are ea nuci verzi în luna martie pentru dulceaţă, următorul care-mi blochează calea e Pimpi.
- Hmm, hmmm, băiete, credeam că nu te mai întorci. Mi s-a defectat garnitura aia de tot. Să treci pe la mine după-amiază, să mi-o repari, te rog. Hmmm. N-ai făcut treabă nemţească ultima oară. Dar îţi mai dau o şansă. Hmmm. Oribili pantofi!

Privesc în jos: după atâta alergătură prin Paris pantofii mei par scoşi din maşina de împachetat fum. Iar obsesia lui Pimpi pentru pantofi este de neclintit. Îl asigur că voi trece să-i repar garnitura. Doamne, cât mi-au lipsit oamenii ăştia! Fac parte din existenţa mea stabilă, fără ei aproape că nu mă mai pot defini. Şi nici unul nici celălalt nu pot spune că îmi este chiar atât de apropiat. În definitiv sunt doi nebuni de treabă.

Urc către micuţul meu apartament şi nu-mi pot stăpâni o strângere de inimă în dreptul uşii Svetlanei. Acum, pe bune, oare unde s-o afla acum Svetlana? La facultate, la vreun curs de horticultură? Sau la repetiţii pentru o nouă piesă de teatru? Sau în Paris, pregătind o nouă farsă pentru altcineva? Un zâmbet de cireşe amare îmi brăzdează faţa în momentul în care apăs pe clanţa uşii mele şi constat că, în zăpăceala plecării spre Luvru am uitat să închid cu cheia. Nu-mi fac probleme: nu avea cine să intre, nu e nimeni interesat de cele două camere ale mele, una galbenă, cealaltă portocalie, plus turnuleţul care defineşte castelul, în care ca să ajungi trebuie să urci cele cinci trepte aproape abrupte şi în care...
- Bună ziua, Alex!

...şi în care Svetlana pare aproape ireală, pictură clasică, incredibil de senzuală: femeie cu păr de abanos şi ochi de smarald, picioare lungi şi sâni obraznici. Svetlana e complet goală şi mă priveşte surâzătoare din turnuleţul castelului, prinţesă de caramel desăvârşită, conştientă de farmecul ei, oferindu-se cu bună ştiinţă prinţului pe care l-a alergat de nebun prin lume, pentru a-i demonstra că dragostea nu e candle in the wind, că pentru orice lucru minunat e nevoie de implicare şi suflet.

Prinţesa mea a ajuns acasă şi buzele ei au efect de absint.
- Trebuia doar să crezi. Je t'aime, Alex!

Pereţii se învârtesc cu noi, galbene-portocalii ne-au devenit trupurile în prospeţimea începutului de vară, de undeva din tavan se aude Norah Jones, voce suavă într-o sală din New Orleans, visele nu au limite, niciodată nu au limite, învaţă asta odată pentru totdeauna: