Joc de glezne

Mă uitam de 20 de minute în foaia asta de "hârtie" plină de pixeli şi-mi înjuram în gând editorul fiindcă există şi m-a făcut să-i promit că de-acum îi voi trimite în mod constant "ceva", ca-n vremurile bune. Tastatura franţuzească a laptopului cel nou mă ucidea încet dar sigur, un killing me softly with your AZERTY pe care nu l-aş dori nimănui, mai ales atunci când s-a hotărât să scrie din nou.

Toată ziua am căutat o idee. La un moment dat am ajuns să o cerşesc, ca un clovn patetic care imploră câteva aplauze. Am primit una despre o tipă care nu avea prune, creme şi tampoane şi care s-a agăţat de un băiat care a dus-o în Belgia. Spera că acolo va găsi câini portocalii cu covrigi albaştri în cozile mov. Fatal error, 404 site not found. Tipul a închis-o într-o casă frumoasă, dar cu un mic defect, tocmai la poartă: o pereche de rotweilleri negri, cu cozile tăiate, dresaţi să nu lase pe nimeni. Să nu lase pe nimeni afară din casă. Povestea spune că tipa a reuşit să evadeze, însă asta deja îmi miroase a scenariu de film şi prefer să nu mă mai joc, ca să nu fur pâine scenariştilor profesionişti. Vreau să cred că măcar a găsit pe undeva un kil de prune, o cremă pentru ten uscat şi un bax de tampoane măcar cu, scuzaţi, aripioare.

Mai căpătasem (gratis!) o idee, despre două surori care se urau cu drag şi fără un interes anume. Se urau mult şi paranoic. Atât de mult încât una dintre ele a început să creadă despre cealaltă că i-a pus otravă într-o plombă şi că, în momentul în care plomba i se va dezintegra, va muri în chinuri. Nu mi-am putut imagina însă scena duşului (trebuie să existe una pe undeva şi în filmul ăsta alb-negru - Hitchcock ar fi inclus-o!), aşa că am dat cancel, cu o oarecare undă de regret: nu descoperisem cu care dintre ele ţine mama lor.

Apoi mi-am petrecut după-amiaza încercând să-l fac pe Roberto Baggio să înscrie din lovituri libere de la marginea careului de 16 metri. Un joc vechi, de băieţi. Ar trebui să aibă darul de a mă calma atunci când îmi vine să-mi înjur editorul. Numai că după ce tragi de 115 ori în zid, de 47 de ori în bara de sus şi de 13 în capul portarului, mausul începe să semene cu şobolanul Remy, din Ratatouille: ai impresia că face mişto de tine şi că-ţi manipulează scăfârlia. Adio Roby Baggio, oricum îţi voi fi veşnic recunoscător: acum 14 ani mi-am botezat câinele după tine. Pe vremea aia femeile cu ochi albaştri mureau după ochii tăi verzi!

Pe seară mi-am amintit că editorul nu se dă în vânt după cei care scriu pagini întregi pe tema degetul de la picior după ce şi l-au analizat cu interes ore în şir. Am vrut să-i fac în ciudă şi să caut o idee într-o noiţă dar, pe bune, e al dracului de aberant. Atât de aberant încât într-un final a trebuit să-i dau dreptate. Am tras un şut într-o cutie de carton, din fericire goală, şi am fost la un pas de a-mi stăvili pornirile ortopedice cu un film pentru adulţi de genul Fetişul Piciorului cu Ciorap de Plasă. Eu cu cine votez, măi Caragiale? Am implorat chiar şi zeii: Maestre King, dă-mi o idee de geniu până nu te loveşte din nou o camionetă maro pe marginea drumului pe care-ţi faci plimbarea de seară! Degeaba. În pădurea lui Stephen urlau lupi la luna plină, dar goală.

Dar, cumva trebuia să se întâmple. Am hotărât să uit de Doamna Inspiraţie şi să-mi înfund în urechi un album Dire Straits din 1979. Şi, pe la melodia a şasea care se numeşte, parol, Angel of Mercy, mi-am amintit o frază care mi-a făcut din începutul de an insulă tropicală, cu palmier, briză, soare, tanga, rechin în depărtări, cocktailuri pe o masă rotundă şi, neapărat, o măslină verde: "Atunci când crede că a văzut un anume bărbat pe stradă, o femeie nu ţine minte amănunte tehnice cum ar fi că el se afla într-o anume maşină, nici măcar dacă maşina e parcată lângă ea!". Fără a trebui să explic asta în pagini care să înceapă din acest moment să curgă precum Niagara, - aşa cum probabil v-aţi aştepta, exasperaţi şi, totodată, uşuraţi de rezolvarea cazului încă unui scriitor aflat în clasica pană de inspiraţie, aştept în mod egoist să recunoască cineva că e cea mai romantică frază pe care a auzit-o în ultimele săptămâni. Şi că, oricât ai căuta pe Google, nu vei găsi una mai adevărată în profunzime, sinceritate şi sensibilitate.

Ei bine, da, era vorba despre sensibilitate. O căutasem toată ziua cu lumânarea, ca un Diogene înfipt într-un butoi de paie, şi acum nu-mi pare rău după rotweilleri, plombe otrăvite, Roby Baggio sau o biată unghie care şi-a ratat cariera de muză. Fiindcă povestea începe aşa cum încep toate poveştile din lume, cel puţin cele care au făcut rating de-a lungul secolelor:

A fost odată...