Lilly was here

Toate gunoaiele merg în clubul Spinelli! Franco îşi ridică moaca boţită de pe ziarul cu anunţuri de angajare. Economia merge ca un tractor cu roţi pătrate. Cine ar angaja un desenator de comics-uri într-o perioadă în care copiii vor să ajungă miniştri de externe? Toată noaptea a băut Jack Daniels de unul singur în clubul Spinelli, privind cu ură paraşutele siliconate care se zbânţuiau ca nişte fantome pentru a atrage privirile gelaţilor cu portofelele burduşite de carduri. A fost ultima incursiune în Spinelli - de-acum nu-şi mai putea permite ceea ce plastic numea "examinarea filtrată a vieţii, la faţa locului". Documentare de doi bani, ar fi numit-o colegul său de apartament. Franco nu se supăra pe Toacsen - era doar un puşti găozar. În cel mult trei ani va intra într-una dintre găştile rivale din cartier şi va sfârşi în anonimatul unui glonte rătăcit, nici măcar predestinat.

"Angajăm barmani, salariu minim".
"O angajezi pe mă-ta!". Franco se ridică greoi, ca un pensionar care a uitat cum se urinează. 5 dimineaţa nu era o oră prea prietenoasă. Se-ntorsese cu două ceasuri în urmă din Spinelli şi apucase să picotească un pic, cu capul pe birou. O teamă de reacţii adverse vizavi de prietenul Jack îl împiedicase să se arunce în patul nefăcut. Îşi pipăi buzunarele şi scoase din cel de la spate ultima bancnotă care i-ar fi fost de folos într-un magazin în care lucrurile se dau pe bani, nu pe zâmbete şmechere aruncate în decolteul casierei. Cândva, mergeau şi astfel de trucuri - cu 12 ani în urmă, falit fiind şi, totodată, mort de sete, "cumpărase" un bax de bere apelând la o tehnică asemănătoare. Între timp, a uitat să zâmbească. Iar eroii benzilor desenate de el i-au urmat exemplul. Ultimul editor cu care lucrase a fost tranşant. "Franco, eşti dobitoc? Crezi că-ţi va cumpăra cineva porcăriile astea lugubre? Basta! Reziliem contractul, ia-ţi o vacanţă la morgă".

Nu era o idee rea. A doua zi intra pe uşa de la morgă. Şi până seara desena un nou episod din Poveştile unui om fără umbră. Numai că n-a mai avut cui să-l trimită. Editorii îi închideau uşile în nas - aproape că i-l învineţiseră. Nici măcar ziarele n-au vrut să-i preia desenele, în fascicole. "Prea morbid". "Fără noimă". "Mai negru ca moartea". Contul din bancă se subţia în fiecare zi. Jack Daniels-ul costă. Inspiraţia costă Jack Daniels. Totul costă. Chiria costă. A trebuit să-l ia coleg de apartament pe Toacsen şi să-i asculte zi de zi amintirile unei copilării ratate. Mă-sa lucra într-o măcelărie, taică-su era câinele de pe lângă măcelărie. Dintr-o asemenea combinaţie nu putea rezulta un John Nash. Toacsen era ospătar într-un restaurant de duzină. Dar primea bacşiş şi asta însemna suficient de mult pentru Franco: băiatul îşi permitea jumătate din chirie. Lucru care pentru Franco era o ţintă din ce în ce mai greu de atins.

5 dimineaţa şi oraşul îşi pornea greoi zumzetul cotidian. Franco simţea bile de oţel masiv legate cu lanţuri de propriile-i picioare. Îşi îmbrăcă trenciul bleumarin, aprinse o ţigară de foi şi ieşi pe uşă. Aerul rece îi înţepă imediat obrajii neraşi. O sută de metri mai încolo, un tramvai gol se puse în mişcare ca un transformer periculos. Străzile erau pastă de măsline. În urma lui Franco, rotocoalele de fum desenau duhuri efemere. Nu-i era foarte clar de ce vroia să ajungă la Lilly. Poate pentru că Lilly îi spusese cu doi ani în urmă, odată cu ultima tunsoare pe care i-o oferise, ca atunci când se va târî în genunchi să o caute. Nu o mai căutase niciodată. Nu se mai tunsese niciodată. Nu mai vorbiseră niciodată. Niciodată devenise cheia relaţiei lor. Dacă ar fi avut de unde să cumpere, i-ar fi luat acum lui Lilly o pungă de smochine. "Să nu te pună dracu' să-mi iei vreodată trandafiri! Mai bine-mi cumperi smochine". Îi plăceau la nebunie. Lilly lucra într-un salon de coafură, avea 25 de ani, un câine foarte păros şi un apetit nebun pentru smochine proaspete. Şi mai avea ceva: un crash pentru Franco.

Pentru unii, doi ani înseamnă o eră glaciară. Pentru alţii, un minut şi jumătate. Franco nu avea idee unde se încadra Lilly. O coafeză de 25 de ani nu poate aştepta în zadar un loser. Coafezele visează mult dar bagă foarfeca adânc. Pletele îi cădeau pe umeri lui Franco precum tentaculele unei caracatiţe resemnate. Niciodată înseamnă niciodată.

Ce-ar fi vrut de la ea? Bani? Dragostea de altădată? Ouăle cu şuncă din dimineţile ploioase? Duminicile de amor, când coapsa alunecă pe coapsă mai firesc ca niciodată? Franco mai trase un fum şi aruncă dezgustat chiştocul într-un canal. Dacă s-ar fi privit într-o oglindă înainte de a ieşi din casă ar fi găsit resurse pentru a se închide într-o matrice şi a nu mai ieşi din ea măcar pentru următorii douăzeci de ani. Va mai cumpăra cineva comics-uri peste douăzeci de ani? "Desigur, maestre. La talentul tău, ai putea să vinzi benzi desenate şi adolescenţilor din Iad". Lilly avusese mereu încredere în el. Păcat că Lilly nu era editor.

Ar fi băut un pahar de Jack înainte să sune la soneria ei. Poate că după un Jack nu i-ar mai fi tremurat degetul. O amintire ca o fotografie mişcată îi zvârcoli pentru o secundă creierul. Era vară. Stăteau amândoi pe o bancă - el cu capul în poala lui. Îl mângâia pierdută pe păr - "Iar trebuie să te tund". O rafală de aer cald s-a stârnit din senin şi a adus la picioarele lor o minge din plastic, colorată în toate culorile din lume. Franco a vrut să o ridice dar când şi-a ridicat privirea a nimerit în oceanul limpede al unor ochi albaştri, încadraţi de un breton blond şi un zâmbet încurcat.
"E mingea mea!".

A împins-o uşurel şi a răspuns zâmbetului. Lilly a ieşit din visare şi a întrebat-o cum o cheamă.
"Rebecca".

Apoi a plecat şi vântul n-a mai adiat în acea după-amiază. Lilly a radiat ore în şir. Iar Franco a desenat spre seară o poveste cu o fetiţă blondă care plecase în Ţara Vântului pentru a căuta Cea Mai Colorată Minge Din Lume. Avea să primească o sumă frumoasă pe acea poveste pe care o vânduse, un pic ruşinat, unei reviste pentru mame. O parte din sumă a cheltuit-o pe câteva baxuri de whisky. Cealaltă, pe o maşină de tuns pentru Lilly.

Sună. Soneria lansă în pâclă acorduri haotice. Instinctiv, Franco realiză că era trecut de 5 dimineaţa şi că la această oră orice om normal îşi savurează cea mai bună parte a somnului său. Sună încă o dată, dintr-o pornire sadică. Lilly merita o sonerie mai bună, poate un tril de privighetoare. Fără să vrea, îşi aprinse o nouă ţigară. Uşa se deschise cu un zgomot sec şi dincolo de ea, o bătrână cu păr alb şi halat verde îl privi duşmănos.
"O caut pe Lilly"
"La ora asta?"
"La ora asta"
"Nu ştiu cine e Lilly"
"Lilly e o coafeză frumoasă"
"Eu nu mă coafez"

Dialogul părea ireal. Franco îi aruncă bătrânei, în plină figură, un nor de fum. Clar. Lilly nu mai locuia aici. Doar doi ani şi deja plecase.
"De ce naiba nu te coafezi? Uite ce păr ai!"
"Mai bine te-ai uita la tine, idiotule. Ai plete ca o mârţoagă uitată pe câmp"

Bătrâna trânti uşa la fel de sec. Franco rămase câteva secunde pe gânduri apoi sună din nou.
"Când v-aţi mutat aici, doamnă?". Politeţea avea darul de a deschide uşi. Uneori.
"Nu e treaba ta"
"Treaba mea e s-o găsesc pe Lilly"
"De ce? Vrei să-i ceri bani? Iubire? Ouă cu şuncă? Lilly a plecat. Definitiv"

Şi de această dată bătrâna dispăru în spatele uşii, ca o arătare dintr-o criptă. Franco dădu să sune din nou. Dar degetul nu mai apucă să atingă bulina lucioasă. Brusc, începu să plouă. În câteva secunde ploaia deveni furioasă şi-l udă până la piele. Se crăpase de ziuă. Oamenii îşi deschideau umbrele colorate. În mijlocul ploii, Franco arăta ca o stafie. Se aştepta ca bărbaţii şi femeile să treacă prin el, ca printr-o umbră oarecare. Sau ca printr-un om fără umbră. Încă o poveste a unui om fără umbră. Încercă să-şi aprindă o ţigară. Dar cum să aprinzi o ţigară în plin torent? Stafiile ar reuşi.

Mahmureala post-Spinelli dispăruse complet. În apartamentul închiriat al lui Franco mirosea în mod ciudat a mentă. Toacsen se trezise şi se chinuia să îmbrace o cămaşă boţită.
"Arăţi ca un curcan, bătrâne! Mai tunde-te naibii"

Nu. Era mai rău. Arăta ca şi cum Lilly ar fi plecat. Definitiv.