Ceai verde / Cineva care / Unele dimineți / Cutia veche de pantofi

Ceai verde

Ți-am pus pe masă un ceai verde
altceva nu ai vrut, nici de mâncare, nici de băut
vorbeam amândoi pripit
nerăbdători să ne spunem poveștile
nu înțelegeam mare lucru din ce spuneai
nici tu nu pricepeai cine știe ce din povestea mea
ici-colo pescuiam câte vreun cuvânt
eu dintr-ale tale, tu dintr-ale mele
le repetam, le silabiseam, le-nnodam între ele
umplând golurile cu gesturi, zâmbete, grimase, subînțelesuri
închipuite
ceaiul acela verde
apoi mi-am făcut și eu un ceai
și ți-am mai făcut și ție unul
și ni s-a făcut foame
și-am așezat în jurul ceștilor farfurioare
cu alune, prune uscate, stafide
apoi mi-am adus aminte de niște nuci culese de câteva zile
puse la uscat pe o tavă în cuptor
și am spart nuci crude încă
se spărgeau ușor, coaja lor fragedă pocnea
electrizând aerul
dintre noi
deasupra ceștilor cu ceai verde
și ne amuzam
strângeam nucile câte două în pumni
trosnetele acelea ne înviorau și ne jucam
ca niște zei adolescenți ce-și descopereau puterile
și-am mâncat cu așa poftă miezul acelor nuci
dulce-amărui, cu miros de frunze putrede
și sporovăiam
nu mai știam ce ne povesteam unul altuia
nu mai făceam niciun efort să-nțelegem ce spuneam
să punem în vorbe ce gândeam
așa poveștile se povesteau
în jurul ceștilor de ceai.

Cineva care

În mine e întotdeauna cineva care
nu îmi mai bate la ușă
nu mă mai salută pe stradă
nu mă mai sună
nu îmi mai trimite mesaje
Care mă uită încet
Care mi-o ia înainte sau care întârzie cu o secundă
Care o ia la stânga atunci când eu apuc spre dreapta
ori se întoarce la dreapta când dau să cotesc spre stânga
O umbră rătăcită
care se desprinde de mine
ca o piele arsă de prea mult stat la soare
ca o pagină ruptă dintr-o carte
modificându-i posibilitățile
ca un simbol matematic pierdut dintr-un algoritm
tăinuindu-i
definitiv
concluzia
Cineva care pleacă
în lumea lui
și trăiește
așa
pur și simplu

Unele dimineți

Unele dimineți:
fără voci, fără zgomot de pași, fără chei în contact și duduit de motor
fără planuri și decizii
fără intenții și obiective și evaluări de performanță
fără lucruri și liste
fără ore, fără știri
TRANSPARENTE
ca un acvariu: vezi prin ele
dinăuntru în afară, dinafară înăuntru
din ieri în azi, din azi în mâine
ca în globul de cristal al vrăjitoarei
când timpul devine
clar compact miez rotund bob de strugure fără pieliță
când timpul devine
fluid strâns împletit ca-într-o țesătură un ochi dintr-altul
și știi fără să decizi
și reușești să rămâi întreg fără să te rupi în bucăți de zile
ca pe scenă chiar înainte de a începe
când totul e gata
și îți știi rolul și încă nu e nimeni în sală să te vadă
și ești încă întreg neîmpărțit
și mai ai câteva minute înainte de a începe
destul ca să joci o dată pentru tine
în minte
în câteva clipe totul
dens punctiform ca un centru de masă
doar pentru tine
și deja știi
ca într-un joc de societate
ale cărui reguli, scrise de tine, le cunoști așa de bine
și pe care-l așezi pe masă
îi deschizi capacul, îi scoți piesele, le ordonezi atent pe planșă, dai drumul la timp și îl joci cu oamenii.

Cutia veche de pantofi

Cutia de pantofi veche prăfuită
ținută de străbunica pe dulapul înalt din odăița ei
sus într-un ungher aproape de tavan
cutia aceea misterioasă
cu poze vechi gălbui zdrențuite
unele aproape descompuse
deschisă rar
pentru noi
doar în unele ocazii
ca un fel de inițiere
când simțea măicuța că e momentul
să-i amintim pe ceilalți
pe bătrâni, pe cei desțărați, strămutați prin alte părți
dispăruți prin războaiele lumii
la moartea cuiva drag ori la nunta vreunei rubedenii
Se urca pe scaun sprijinită de umărul meu
dibuia cu mâinile ei uscate prin ungherul acela de sub tavan
ca după o stea ascunsă
și gândeam că dacă ar fi îndepărtat pânzele de păianjen ar fi dezvăluit un petec de cer ori una din acele găuri negre despre care citeam în cărțile mele
și-mi închipuiam cotlonul acela ca un prag prin care poți trece în altă lume rostind o axiomă zărghită ce-ar descompune spațiul euclidian în universuri paralele și răsucind o clepsidră în care nu se scurge nisip pentru a măsura timpul, ci chiar timpul
Și lua cutia aceea grea cu minuni
o așeza pe masă, o ștergea de praf
încet, ca și cum ar cere voie
ca și cum s-ar teme să nu strice liniștea celor vechi
nu știm noi unde s-au dus și ce-i apasă, așa spunea
iar noi ne adunam în jurul mesei
urmărindu-i mâinile cum deschideau cutia și alegeau fotografiile căutate
ascultându-i poveștile murmurate
despre cei duși și bucuriile și zbaterile lor
și ei erau atât de vechi
și grijile și vremea lor atât de departe
ca niște personaje din cărți
de parcă buna ne citea
Acum e ea însăși poveste
iar eu privindu-i chipul
în fotografiile din cutia de pantofi
mă simt așa aproape de timpul acela
sunt în timpul acela
Acum
ca și cum s-ar fi spart clepsidra cu timp
iar timpul
ascuns acolo în clepsidra din ungherul de sub tavan
s-ar fi risipit și-ar fi înghețat totul în el
odaia măicuței și curtea și satul și lumea toată
și pe mine.