[E bine și e liniște aici] / [s-ar părea că am o zi]

[E bine și e liniște aici]

E bine și e liniște aici
la acest capăt de mare, unde oamenii
atinși de prea mult soare
adună peștii zburători
între două mâini și două zâmbete
E bine și e liniște aici
între două ziduri de cărămizi albe,
cu flori
albastre în loc de geamuri
E bine unde pisicile capătă voci de oameni
E bine și ne-am dori să continue
Acest paradis de bine
Dar vine momentul care sparge geamurile
Ferestrele
Acel timp în care putem fi doar noi
Între două ziduri de cărămizi albe
cu flori
albastre în loc de geamuri

[s-ar părea că am o zi]

s-ar părea că am o zi
dintre acelea care nu se
contabilizează
o zi în care te gândești la alții
dar în cele mai multe secunde
din această zi care nu contează
pentru ceilalți
te gândești pe tine
"cum sunt, de ce așa, unde" și mai ales
"de ce"
asta ar putea fi o zi
care să însemne ceva pentru mine
dar
în cel mai rău caz
rămân doar cuvintele care
nu vor putea niciodată
să arate un răsărit de lună
fără ceva hiperboreean lângă
antiteză și anamneză
Însă
nu am nicio jenă în a spune că ceea ce
gândesc se numește poezie
și acum ar trebui să urmeze un
"în ciuda faptului că"
dar repet
Nu am nicio jenă în a spune că gândurile
mele
ceea ce gândesc
sunt poezie pură
La fel cum un vultur nu știe că zborul lui
poate fi gândit de alții ca fiind miraculos
la fel nici eu
nu am nicio jenă în a spune că poezia
începe să se instaleze
în mine
ca un fel de axă transversală
ceva gen Casa Poporului
piața Alba Iulia
sau mai bine spus
piața Miniș către
Autostrada Soarelui
nu vă întreb nimic
doar vă avertizez