Texte cu soundtrack

Mergeam pe strada Păltiniş şi fredonam Come as you are. Ploua. Liniştit şi fără margini. Cam aşa trebuie să fi plouat şi lângă Seattle, la sfârşitul anilor '60, pe când o chelneriţă tocmai dăduse naştere fiului unui mecanic. Câţiva ani mai târziu au divorţat, iar copilul, Kurt, a luat Ritalin pentru hiperactivitate şi deficit de atenţie până când, ajuns la liceu, a întâlnit alţii ca el, şi-au făcut o formaţie şi au ajuns reprezentanţii unei generaţii şi simbolul curentului grunge.

Pe când ei exersau deasupra unei frizerii, doi cântăreţi de folk deveneau părinţi în New York. Era noiembrie, aşa că nu îmi pot imagina New York-ul altfel decât ud de ploaie. Willy, fiul lor, n-a întâlnit pe nimeni, dar a început să cânte de unul singur. Pe când Willy avea zece ani, rebelul adorat Kurt alegea să îşi ia rămas bun de la soţie, fiică şi viaţă. Alţi 10 ani mai târziu, Willy devine cunoscut cu o melodie şocantă în simplitatea şi naivitatea ei, în care spune că îşi doreşte să vorbească mai tare decât Ritalin-ul şi televizorul, că suntem mai puternici decât bombele şi decât industria şi că deşi lumea se tot învârte, poţi să te opreşti să respiri şi să o iei de la capăt.

Era întuneric, ploua, gluga îmi acoperea fruntea şi mă uitam la luminile reflectate în asfalt ale maşinilor care treceau atât de rar în noaptea aceea. Nu ştiu cum am ridicat privirea şi am văzut primul copac înflorit. Părea atât de liber şi fericit, cum stătea acolo, alb şi ud fleaşcă, în grădina unui bloc! Până acasă am numărat alţi opt, am fredonat cu beatitudinea inocenţei: We can speak louder than ignorance cause we speak in silence every time our eyes meet şi am ştiut că tocmai am avut o pauză de respiraţie.


Nirvana: Come as you are:



Willie Mason: Oxygen:



Aveam 14 ani şi buletin. Schemă mare şi cu buletinul. Când mi-am făcut poze, mi-a făcut Mâţa freza, nu prea avea prieteni, dar aranja părul frumos şi mie îmi plăcea de ea. Dar eram în uniformă şi am cerut alţi bani, de alte poze. La rândul al doilea, mi-am făcut părul ca Andra, dar a ieşit naşpa şi m-am dus să cer alţi bani. Mami mi-a zis ceva foarte subtil din care am priceput că, la o adică, pot să îmi fac şi al treilea rând, dar nu mai aveam nici un chef, aşa că le-am ales pe primele.

În fine, nu despre buletin era vorba, ci despre banca de la blocul de după centrală. Era vară, trecuse examenul, eram bine merci la liceu, cică. Trebuia să fac nu ştiu ce practică la şcoală şi ăsta era marele pretext pentru care, pentru prima dată în viaţă, nu m-am mai dus în vacanţă la mătuşa mea în ditamai curtea, unde ne jucam luni întregi. Acum nu mă mai jucam, stăteam pe bancă cu cei trei fraţi. Nu ai mei. Nişte băieţi de la blocul de alături, dincolo de centrală, şi cu alte fete din vecini. De fapt cu doi dintre ei, că pe cel mic nu prea îl băgam în seamă. Avea să se facă actor şi să-l văd pe la TV şi pe scenă, dar atunci era subiect de bâză că adormise, lângă nu ştiu ce râu de la ţara lor, dezbrăcat şi se arsese, era roşu de nu puteai să pui mâna pe el.

Şi dintre ceilalţi doi, doar unul mă interesa, cel mare, căci de cel mijlociu îi plăcea prietenei mele şi nu mă băgam. Dar oricum ăsta mare era tare de tot. Mă lăuda mereu ce deşteaptă sunt, că numai eu mă prind de poante, fetele furau flori, numai mie mi se furau şi alte faze de genul ăsta de mă şmecherisem de tot.

Odată, când am venit de la ştrand am fost la el acasă şi mi-am ales ce discuri am avut chef şi le-am luat acasă. Am luat unul cu muzică din anii '70, mama lui făcuse gogoşi şi am mâncat şi eu una şi am plecat. Şi aşa am ascultat eu On the road prima dată, pe discul ăla, în camera mea cu fereastră spre vest, unde dimineaţa dormeai mult că era răcoare şi vacanţă şi după amiaza ascultai discuri în razele soarelui.

Pe urmă a fost puţin naşpa că el a plecat în armată şi eu m-am dus la şcoală, unde celelalte fete făceau tot felul de fasoane aiurea şi erau mari, mult mai mari decât mine şi în loc să începem şcoala, ne-am dus în practică la mere, ceapă, struguri. Unii ziceau că ar fi distracţie, dar nu era, la struguri a fost cel mai nasol. În pauza de masă eram plină de dulceaţă şi nisip pe mâini, pe haine, peste tot şi scoteam cele şase felii de margarină pe pâine cu sare şi toţi colegii mei aveau brânză, salamuri, fripturi şi nu ştiam de unde naibii au ăştia fripturi când noi mâncam dimineaţa margarină, la pachet margarină şi seara stufat (ăsta îmi plăcea, deşi fraţii mei se cam săturaseră de el). Dar până la urmă, seara ajungeam acasă, mă hlizeam cu ai mei, deschideam alte borcane de stufat şi căutam cuţite mai ascuţite, să tai mai bine ciorchinii, să nu mă mai umplu de dulceaţă.

Băiatul din blocul de alături îmi trimitea poze în uniformă, era caraghios rău. Era toamnă, dar tot cald, stăteam în nişte blugi de dinainte să mă nasc eu şi-ntr-un tricou John Player Special pe care îl purtaseră pe rând toţi fraţii mei şi îmi imaginam cum va fi când va veni iarna. E mişto să stai în tricou bătut de soare şi să îţi imaginezi cum dârdâi în palton cu mânuşi. Dar oricât de deşteaptă mă credeam eu pe atunci, nici prin cap nu îmi trecea că peste câteva luni, înainte de Crăciun, vecinul meu nu o să poată veni în permisie, căci Marele Dezgheţ avea să înceapă.


Canned Heat: On the road again: