Exerciţiu de admiraţie

"Un tiran (...) foarte suplu"; "un legiuitor sever şi un maestru al improvizaţiei"⁽¹⁾. Singurul regizor care i-a scris vreodată unui critic american care-i "trîntise" spectacolul (şi-a făcut-o ca să-i spună că are dreptate...). "Spaima" cronicarilor români, cu care se lansează în controverse epistolare ample pornind de la propriile montări. Cel mai "disputat" regizor de teatru şi operă pe două continente. Un păpuşar capabil să transforme actorii, o zînă bună a cărei baghetă face din dovleac o caleaşcă de aur. Cel mai minunat şi insuportabil om pe care l-am cunoscut, cu umori pe care unii le iau mult prea în serios. Singurul om în faţa căruia mi-e frică să deschid gura. De ce? Pentru că el e unul dintre puţinii în stare să transforme vorbele în realităţi de sine mergătoare. După ce-l vezi repetînd ad nauseam o singură replică, o singură propoziţie dintr-o replică, un singur cuvînt dintr-o propoziţie, simţi, chiar fără să înţelegi, cîtă... responsabilitate poartă cu ele aceste cuvinte.

El e Andrei Şerban.

După reprezentaţiile cu Purificare⁽²⁾ din Festivalul Naţional de Teatru, am primit un mesaj: "L-am întîlnit pe un Şerban de 17 ani, elev la o şcoală á la Wedekind...". Niciodată nu mă gîndisem pînă atunci, de oricîte ori voi fi văzut spectacolul, la Deşteptarea primăverii; a vedea de mult prea aproape teatrul obturează privirea, la fel cum convieţuirea cu propriul corp deformează imaginea din oglindă. Paradoxal însă, în toate conversaţiile pe care le-am avut cu cei cu care am împărtăşit această experienţă unică a privirii de aproape, am descoperit, într-o clipită a ochiului şi a simţurilor, că iubim în acelaşi fel, că obiectul dragostei noastre disputate are acelaşi chip.

Greşeşte un critic dacă recunoaşte, în faţa lui Dumnezeu şi a spectatorilor, că iubeşte un regizor? Poţi iubi un regizor chiar fără să-ţi "placă" toate spectacolele lui? A-ţi "plăcea" un spectacol se înrudeşte cumva cu întîmplarea de a te îndrăgosti de el? Da-nu, nu-da... Sînt momente în viaţă cînd critica nu mai ţine loc de umanitate. Există întîlniri în teatru pe care nu le poţi trăi decît uman, mult prea uman. Amo et odio: după repetiţiile de la Purificare, nu mai ştiam ce merge şi ce nu în spectacol, dacă e bun sau nu, dacă-mi place sau nu. Iar dacă v-aţi îndrăgostit vreodată, ştiţi şi de ce. Şi ştiţi şi de ce cum se vede de partea cealaltă a oglinzii contează mult prea puţin.

Recunosc, în faţa lui Dumnezeu, a cititorilor şi a spectatorilor, că adeseori încetez să fiu critic şi sînt doar un om care înţelege teatrul şi se îndrăgosteşte de oamenii care-l fac. Sună patetic? Dar patosul e al inimii, al pasiunii, al suferinţei. Aşa zicînd, al teatrului.

Andrei Şerban e un spirit al rebeliunii. Are o forţă tsunamică. Are în străfundurile fiinţei sale ceva profund inocent, adeseori reacţionează ca un copil căruia i se fură jucăriile (chiar şi cînd nu i le ia nimeni). Ca şi tizul său ucrainean, Andriy Zholdak⁽³⁾, Şerban e un "terorist" al scenei, înclinat spre "obiectualizarea" (reificarea) actorilor. Spre deosebire de Zholdak, însă, care-şi vede interpreţii ca fiind lupi⁽⁴⁾, animale pe care le vînează şi le domesticeşte, actorii sînt pentru Şerban "obiecte" frumoase, pe care le împinge dincolo de propriile limite, pentru a le transforma în obiecte estetice. La fel ca mentorul lui, Peter Brook, Andrei Şerban creează spaţii din propria-i energie creatoare, făcîndu-le apoi să trăiască prin ele însele. Unii ar numi asta generozitate, alţii ar spune că e darul supremului orgoliu. Cu toţii au dreptate.

L-am cunoscut pe Andrei Şerban în mai 2006, şi am avut cel puţin două luni de coşmar. Pentru că nu ştiam cum să mă port, ce să fac, cum să-mi ţin mîinile, ce şi cum să spun: mă intimidau reputaţia lui, "normalitatea" lui omenească, şi propria mea incapacitate relaţională (iar faţa - vorba nu mai ştiu cui - nu mă ajută). Andrei Şerban e o persoană dificilă, eu sînt o persoană dificilă. E ca şi cum ai manevra un ou de cristal cu două mîini stîngi. Nu ştiu dacă pînă la urmă n-am spart cristalul. Oricum, marea calitate a adevăratelor diamante e că nu-şi pierd niciodată strălucirea, fiecare, oricît de mic, ciob, o păstrează. Păstrează povestea unor momente unice, fragile, subiective, umane.

În 2006, anul întoarcerii în România teatrală, jucăriile lui Andrei Şerban s-au numit Purificare şi Pescăruşul⁽⁵⁾. Dacă e adevărat că teatrul există atunci cînd un singur spectator se lasă pătruns de energia lui şi-o poartă cu sine prin viaţă, ce mai contează istoria teatrului?

(Introducere pentru o carte care va apărea odată.)


Nota 1: Ed Menta, Andrei Şerban. Lumea magică din spatele cortinei, Unitext, Bucureşti 1999.
Nota 2: Teatrul Naţional Cluj, Purificare de Sarah Kane, traducere şi adaptare de Saviana Stănescu şi Andrei Şerban, regia Andrei Şerban, premiera 26 septembrie 2006
Nota 3: Fost director al Teatrului din Harkov, acum un regizor controversat în Occident (după montările sale în Germania), a fost "descoperit" de directorul teatrului din Sibiu, Constantin Chiriac. Multe dintre spectacolele sale (Hamlet. Dreams, O lună la ţară, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici...) au fost invitate la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. A pus în scenă, tot la Sibiu, Idiotul după Dostoiesvki, Othello!? după Shakespeare şi, în 2007, Viaţa cu un idiot după Erofeev.
Nota 4: O spune în prezentarea pe care-o face la Othello!?: "Am înconjurat actorii ca la vînătoarea de lupi. Şi atunci actorului-lup i-a apărut dorinţa de a se salva, de a ajunge la capăt..."
Nota 5: Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu, Pescăruşul de A.P. Cehov, traducere de Maria Dinescu, adaptare de Andrei Şerban, regia Andrei Şerban, premiera 12, 13, 14 ianuarie 2007. Textul piesei a fost publicat de Editura LiterNet.