Deși n-a părut deloc așa.
N-a părut deloc așa până acum aproximativ 17 minute când m-a lovit realizarea peste urechi și mi-a arătat cât de multe am făcut de fapt în anul ăsta în care n-am făcut mai nimic.
A început terminându-se, probabil cel mai reușit revelion pe care l-am petrecut până acum; chiar m-am simțit bine, m-am distrat, mi-a plăcut, alături de câțiva oameni dintre care mai țin legătura doar cu unul - și probabil ar fi bine s-o tai și pe asta curând.
Ianuarie a fost o lună-tampon, să-i zic așa, pornită nu-singură, făcând și primind promisiuni din cele mai fermecătoare și speciale. Promisiuni pe care chiar le-am crezut, după care mi-am restructurat viața - pentru că, desigur, planul meu era cam altul dar am fost din nou întoarsă din drum, promisiuni care păreau că pun bazele unui lucru durabil, armonios și frumos.
fii serioasă...
da' de unde...
vezi-ți de treabă...
... că vine imediat februarie și în ceea ce ar trebui să fie cea mai fericită zi pentru un cuplu (că așa ne-a învățat consumerismul; cea mai fericită zi e fiecare zi dacă știi cum s-o faci) o să se dea cu tine de toți pereții și o să ți se calce sufletul în picioare cu o nonșalanță și ușurință de speriat!
Și s-a dat.
Și s-a călcat.
Ceva de speriat!
Așadar, lunile februarie-septembrie au cam fost o nebuloasă pentru mine. Un fel de purgatoriu emoțional din care n-am înțeles nimic și care a scos din mine niște comportamente și cuvinte foarte dubioase. Și cu toate că mi-am propus de vreo trei, patru, cinci scrieri încoace să nu mai menționez chestia asta, să nu mai aloc cuvinte acestui eveniment jenant, să nu mai pomenesc oameni care nu merită să fie pomeniți în cuvintele mele, trebuie s-o fac încă o dată (ULTIMA) pentru a motiva anul de glorie și toate învățăturile din el.
Îmi e foarte greu să-mi amintesc ce s-a întâmplat în prima lună de la marele eveniment. Rețin doar că dormeam foarte puțin și foarte haotic, îmi făcusem o rutină din a-mi bea cafeaua la 6 dimineața în Cișmigiu și am slăbit vreo cinci kile. Nu prea vorbeam cu nimeni. Nu prea mâncam nimic. Nu prea puteam să mă opresc din plâns. Nu prea înțelegeam ce se întâmplă și, mai ales, de ce. E ca și cum am ajuns în străfundurile ființei mele, unde am îngropat cele mai negre frici, eșecuri, amintiri și mi-am făcut casă din locul acela. Ca și cum am vrut, am crezut că merit, am simțit că trebuie să fiu acolo pentru că acolo ar putea fi ultimul loc de pe pământ care să mă mai suporte.
Da, a fost nașpa.
Dar apoi a venit finalul de martie și iminenta renaștere de care ne bucurăm în fiecare primăvară. Și de renaștere m-am bucurat și eu când am descoperit dansul la bară și gașca de fete de la studioul la care am început să merg cu rigurozitate și credință în fiecare zi - cred că a fost, măcar pentru o scurtă vreme, un fel de Biserică doar a mea. M-am agățat de bară fix așa cum se agață cineva de ceva când spune că viața lui depinde de asta: cu sete, cu poftă, cu o curiozitate aproape maniacală pentru tot noul pe care-l aduce, cu bucuria că în sfârșit ceva mă doare mai tare în exterior decât în interior și treptat, pe măsură ce timpul trecea și corpul meu se "sculpta", cu o mândrie pe care (încă) o simțeam ca și cum nu-i a mea.
Aprilie e luna mea preferată din an. Niciodată n-am știut de ce, dar mereu mi-a plăcut rău de tot.
În acest aprilie n-am făcut l i t e r a l m e n t e nimic altceva în afară de a mă muta, a merge la dans și la afterschool-ul la care predau teatru și engleză. Dar am scris mult despre asta aici: blogulcusubstrat/itinerar.
Mai e cea Mai mișto lună - pentru că ziua mea, ziua mamei și cel mai drag eveniment din viața mea, toate se întâmplă aici, în Mai. Dar anul acesta, în luna Mai m-am simțit doar MAI tristă, MAI singură, MAI pierdută și MAI mică decât oricând. Și m-am mutat din nou - pentru că așa a trebuit să fie, și bine că a fost așa!
Iar din momentul în care m-am mutat, în ceea ce cred că este în sfârșit acasă, viața, gândul și sufletul meu au început să-și revină. Treptat, ușor, și atât de încet încât uneori aveam senzația că stau pe loc. Dar n-am stat. Cu riscul de a intra în clișee văzute și răsvăzute pe social media, tot ce s-a întâmplat a complotat pentru ca eu să ajung acolo unde trebuia.
Ajungem imediat și cu povestea acolo și va avea tot sensul din lume.
În iulie am avut parte de o serie de lecții importante, comprimate într-o săptămână.
Am dat admitere la masterul de actorie de film de la Universitatea din Constanța. O admitere pe care mi-o doream de anul trecut, dar pentru care anul trecut nu m-am pregătit la timp și am ratat-o la mustață. Nimerind calendarul potrivit, am ajuns să combin câteva dorințe într-o singură experiență și am învățat cel puțin enorm din ea.
Mi-am dorit foarte mult să merg singură într-o vacanță anul acesta. Am tot auzit că te schimbă, te face să te cunoști în feluri noi, te deschide, te liniștește, te aduce, oricât de paradoxal ar suna, acasă. Așadar am mers în "excursie" la Constanța, să dau admiterea și s-o pic. Dar de data asta, spre deosebire de toate admiterile pe care le-am mai dat, am picat fix pe barba mea - pentru că încă nu sunt total stăpână pe sentimentele și emoțiile mele, iar uneori ele îmi stau zid, în loc să mă înalțe. Iată lecția!:)
Cât despre excursia singură, evident că n-am fost cu totul singură, evident că mi-am făcut prieteni și cunoștințe la admitere, dar am găsit câteva momente în care să stau noaptea târziu singură pe plajă și să nu-mi fie frică, să mă plimb prin valuri singură și să nu mă rușinez de zecile de familii și găști ce se distrau împreună - ah, necesarul și atât de minunatul împreună! - practic, să fiu ok cu a fi singură și să înțeleg că trebuie să asimilez rapid și corect această lecție pentru a putea "trece nivelul".
În august m-am distrat. Sincer. Am început să scot din nou capul în lume, să înțeleg câte lucruri pot face singură - pe câte le fac chiar mai bine așa - și câte mai am de făcut. Am fost plecată din nou, de data asta foarte departe de singurătate, în cel mai blând și drag loc de pe pământul ăsta, în care mă întorc vară de vară cu sete și dor și sufletul vibrând de emoție - "la țară" al meu, unde lucrurile sunt simple, fericirea omniprezentă și liniștea la loc de cinste. M-am încărcat, m-am vindecat, m-am bucurat, m-am îmbătat (cel mai rău de până acum, cu pălincă și gin - nu recomand!) și m-am întors într-un București pe care nu-l mai vedeam anost și arogant, ci mai degrabă plin de uși la care abia aștept să bat, oameni pe care abia aștept să-i întâlnesc și lucruri pe care merit să le trăiesc.
Iar apoi a venit septembrie...
În primele sale zile am trăit cea mai frumoasă minciună - crezând că purgatoriul emoțional s-a terminat și metamorfozat într-o nouă șansă. Iar când mi-am dat seama că nu e cazul de așa ceva, când mi s-a confirmat (pentru a nu știu câta oară) că disponibilitatea e cum a fost întotdeauna - zero - m-am surprins cu detașarea și maturitatea pe care nu știam că le-am deprins atât de repede: n-am (mai) plâns, n-am (mai) implorat, n-am (mai) căutat sensuri, răspunsuri și motivații. Am început, fix din acel moment, să iau lucrurile exact așa cum sunt, oamenii exact așa cum îmi arată că pot fi, iar faptele ca dovezi supreme pentru orice.
În ultimele zile ale lui septembrie am (re)cunoscut poate cel mai important om din viața mea profesională de până acum. Iar el nu e important pentru că are funcții înalte sau decenii de experiență. Nici pentru că e cel mai talentat, cel mai capabil, cel mai învățat om din industrie. Poate e, dar nu despre asta vreau să vă vorbesc eu acum. Eu vreau să vă spun despre cum a reușit, neștiind mai nimic despre mine, să planteze o sămânță de încredere și determinare plină de vitalitate. Sau poate, mai corect spus, să găsească și să hrănească încrederea și determinarea pe care le aveam dar care erau îngropate sub maldăre de... altele - l-aș numi "cel mai talentat grădinar" - și cred că asta poate fi mai puternic decât orice titlu îți oferă industria.
Așa că am dat la master de actorie la Hyperion, m-am pregătit, am muncit, iar când am vrut să renunț (cum am mai făcut-o acum vreo 8 ani) am avut ÎN SFÂRȘIT pe cineva care nu m-a lăsat, deci am intrat și am ajuns acasă.
Iar acum e noiembrie și de două luni lucrez împreună cu o gașcă de oameni mișto pentru un țel comun. Simt că fac ceea ce trebuia să fac de la început. Sunt tonică, plină de viață, mi-am recăpătat caterinca și felul de a fi - și se simte de parcă n-am mai fost așa de ani de zile...
Am avut parte de niște întâlniri foarte speciale, am cunoscut niște oameni care mi-au umplut sufletul, am trăit lucruri care m-au surprins, pe care nu știam că le am în mine, m-au bucurat și m-au stârnit să caut mai mult. Vorbesc foarte tare, aproape țipat (pentru că așa fac eu când sunt entuziasmată), mă zbengui de colo-colo ca o fetiță, am idei, țeluri, vise, planuri.
Vreau să-mi cumpăr propria bară și să încep să exersez acasă.
Am vreo trei idei de spectacole și una de team building (cu oamenii care umplu suflete, desigur!).
O să joc la finalul lunii ianuarie 2024 pe o scenă importantă - vă țin la curent!
Am creat o legătură strânsă și specială cu copilul din mine. Suntem foarte apropiate și foarte mândre de noi - adormim de mână în fiecare seară.
Am făcut pace cu ideea de singurătate, doar ca să-mi dau seama că, de fapt, noi n-am fost certate niciodată, doar că eu am această credință aproape naivă că împreună e mai bine. Cum a spus nu demult un om foarte deștept: "răul se strecoară în spațiile dintre noi."
Sunt bine. Nu mai plâng. Nu m-aș arunca să spun că-s fericită (încă) pentru că n-am ajuns acolo, dar cred că drumul e corect. Momentan fac echilibristică pe sfoara dintre "încep să uit și să nu mai iubesc" și "dar asta îmi smulge inima din piept de dureros ce e".
Am lăsat mulți oameni în anul trecut. Pe unii poate trebuia să-i las în anii trecuți.
Învăț și asta - cred că e cea mai grea lecție. M-a făcut mama mea luptătoare și nu pot să mă dezic.
Dar acum îmi selectez foarte atent luptele.
Cred atunci când oamenii îmi arată că n-avem ce căuta împreună.
Accept atunci când văd că oamenii se reduc înapoi la nivelul de bază.
Înțeleg și încerc să accept (deși sincer cred că asta nu îmi va ieși niciodată) că nu toată lumea e pregătită pentru ce am eu de pus pe masă, că oamenii nu pot evolua dincolo de un anumit punct care se numește "atâta s-a putut" și că atunci când doi oameni evoluează în ritmuri diferite, ei nu au cum să rămână împreună.
Unii trebuie să rămână jos, unde e mic, comod și familiar, iar eu aparțin locurilor, lucrurilor și oamenilor mari.
Ce vreau să spun, cu acest text lung, haotic și poate redundant pe alocuri, este că oricât de clișeic sună, oricât de mult s-a vehiculat ideea asta, oricât de tare avem impresia că am asimilat-o, mereu se poate întări crezul cum că "va fi bine".
N-am crezut și n-am văzut asta pentru foarte mult timp - istovitor de mult timp - și chiar și acum mai uit uneori. Dar acum, spre deosebire de atunci, am credință și liniște că, într-adevăr, va fi!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)