Singurătatea calului alb

E duminică și mama duce rufele călcate din bucătărie în dulap. Afară e urât, stă să plouă și poate fi toamnă sau primăvară, copacii au frunze și nu e prea cald. Din sufragerie se aude genericul de la Linia maritimă Onedin. Cred că tocmai s-a terminat, pentru că altfel aș fi în fața televizorului și nu aici în bucătărie cu fierul de călcat în mână. Mai sunt două, trei batiste pe care mama mi le lasă mie mereu, ca să învăț să calc, probabil. Pe masă e pusă o scândură și deasupra e păturica albastră cu dreptunghiuri albe, verzi și roșii, pe care mi-o amintesc foarte bine. Înainte de a fi folosită la călcat, a fost pătură de ieșit la iarbă verde. Am multe poze cu pătura aceea subțire, acoperită cu sandwichuri, pe iarbă, și noi râzând fericiți. Dar acum nu e niciun motiv special de râs, e o zi ciudată, stă să plouă și nu am nimic de făcut, cred că o să ies pe afară să mă plimb.

Nu știu în acel moment câți ani aveam exact. Uite, văd pe net că serialul ăsta cu Onedin a fost produs și difuzat de BBC între anii '70 - '80 așa că e posibil să fi avut 13 ani, să fi fost în școala generală, prin a VII-a. Și, uite, mai zice și că superbul generic a fost compus de Aram Haciaturian.

Dar să revenim. Afară e răcoare și poate a început să plouă, poate nu, cerul e acoperit și nu e nimeni pe stradă. Mă îndrept spre pod. Locul numit La pod e unul în care poți să te întâlnești, să stai, să te plimbi, să joci badminton dacă e vară sau doar să vorbești în grupuri mici cu alți prieteni veniți la pod. Iarna poți să te dai pe derdeluș până în stradă unde trec mașini, e foarte periculos și totuși toți fac asta de ani de zile. E un pod de cale ferată. Dar trec mașini și pe deasupra, și pe dedesubt. Lângă pod e un petec mare de iarbă cu copăcei și tufișuri.

Mă așez pe piatră. Nu e orice piatră. Așa îi spunem noi "piatră", dar de fapt e o bucată mare de beton în care a fost înfipt un stâlp și acum stă răsturnată fără stâlp, chiar pe colț, la intersecția unde urcă și coboară străzile care duc la pod. E un loc bun pentru că poți să vezi în toate părțile și ești și ușor de văzut de oricine vine dinspre cartier sau dinspre ștrand sau de jos, de oriunde ar putea veni cineva interesant.

Și așa se și întâmplă. Stau eu pe piatră și mă uit la calea ferată pe care poate trece un tren, poate nu, poate doar mă prefac că mă uit pentru că... iată... tocmai am zărit cu coada ochiului cum se apropie două siluete ținându-se de mână. Două siluete pe care le știu foarte bine. Câtă mirare și câtă durere! Nu e o surpriză absolută că siluetele se țin de mână și se întorc dintr-o plimbare lungă, ci doar că m-am nimerit să stau eu atât de demonstrativ, de ciudat și fără explicație tocmai pe piatra aia, tocmai atunci. Ca și cum i-aș fi urmărit sau i-aș fi așteptat. Atât de puternică e starea aia că văd și acum exact, cu ochii minții, cum se apropie. Îi văd purtând amândoi foițele alea de ceapă de care aveam toți pe vremea aia. El are una albastră și ea una bej. Eu am una albă și pantaloni reiați negri și niște pantofi sport albi. Stau cu mâinile în buzunare și mă gândesc cum să reacționez când vor ajunge în dreptul meu. Nu mă uit în direcția lor, dar vor trece prin fața mea, la jumătate de metru, ăla e drumul, inevitabilul nu poate fi evitat. Poate își închipuie că aștept pe cineva. Hei! Asta e o idee foarte bună am să mă port ca și cum aștept pe cineva important și misterios și nu mă afectează cu nimic că ei trec pe acolo atât de evident împreună. Ne salutăm fără prea multe cuvinte, se îndepărtează, îi văd din spate, acum pot să mă uit mai atent, nu se întoarce niciunul. El are blugi și ea niște pantaloni maron din catifea pe care îi știu. Sunt strâmți și, după părerea mea, nu îi stau foarte bine, nu are picioarele suficient de lungi și subțiri pentru ei. Măcar reiații mei sunt largi și întorși jos cu niște manșete. Da, mult mai bine.

Hai că a trecut și faza asta și am o energie debordantă și nu am cui să povestesc, mai sunt foarte mulți ani până să apară telefoanele mobile. Țâșnesc de pe piatră și o iau spre Herăstrău într-o plimbare haotică, cu un dialog interior permanent ca și cum aș fi băut sau aș fi luat un drog. E adrenalina, probabil. A început să plouă între timp și pe drum sunt foarte puține mașini și niciun om. Și nu mai știu exact unde, la care intersecție sau pe care trotuar, apare un cal alb!

Acum, o să zicem toți (da, da și eu inclusiv): băi, dar probabil că ai visat. Hai, cu coincidența aia de mai înainte mai treacă meargă, dar un cal alb mergând singurel prin București? Dar nu! Am să vă contrazic rău de tot, pentru că eu am scris treaba asta într-un jurnal mic și negru, și acum că m-ați enervat o să mă duc să îl caut într-o cutie de pe dulap, unde sper că mai e.

Nu era în cutia aia, dar tot era în alt dulap. Mă chinui să descifrez ce am scris cu o cariocă neagră care s-a decolorat și e un fel de gri deschis. Scrie cum a apărut calul, nu scrie însă unde. Sunt tot felul de fragmente de dialog cu un paznic și un câine de care îmi era frică și am scris și o replică pe care nu știu cine a spus-o "dacă te uiți la el, nu mai latră". Nu. Nu. Stați așa că mă zăpăcesc rău cu jurnalul ăsta! Sunt lucruri interesante aici, dar nu îmi amintesc deloc de ele! Revin la ce îmi amintesc, mă teleportez înapoi în plimbarea aia cu mintea high în care înregistram toate detaliile, ca atunci când nu ai un aparat foto la tine, dar te gândești că o să te concentrezi foarte mult și o să faci o poză cu creierul pe care nu o s-o rătăcești niciodată.

Am ajuns în Herăstrău, e pustiu și plouă în continuare. La intrarea de lângă Casa Scânteii e o cabină telefonică cu un aparat care pare bun, are și receptor și fir nerupt și eu am o fisă la mine. Am să fac o drăcie pe care nu am mai făcut-o, dar fiindcă e o zi atât de specială în care prietena mea cea mai bună se plimbă de mână cu băiatul de care sunt îndrăgostită în secret, merită făcută. Scot fisa și formez un număr la întâmplare. Răspunde o voce de bătrânică și eu tac încercând să respir cât mai puțin. Vocea e speriată și, după ce repetă de trei ori "Alo, Alo, Alo", adaugă: "Domnule, vă implor". Închid imediat, dar nu rușinată că am terorizat o bătrânică, ci triumfătoare că am obținut o reacție. Cred că mă simt, cumva, răzbunată.

Îmi amintesc că la întoarcere trec prin pasajul de sub Casa Scânteii, unde e foarte întuneric și sinistru, și inima îmi bate tare, tare. Ies la lumină, plutesc spre casă, am în minte acel cal alb pe care în jurnal îl trec cu majuscule, "Nu uita de el, e un CAL ALB". Și pentru că tot am apucat să văd cum am terminat relatarea asta atunci, iată că am ocazia să vă dau și un citat din Ion Caraion, poet pe care îl descopeream cu mare entuziasm: "Peste tot se lasă frigul, ca o baie de sare, peste tot".

Ulterior, aflu că Ion Caraion a fost considerat un trădător care și-a turnat confrații la securitate, dar, na, asta e altă poveste.