Acel ceva

Pentru a putea spune, în sfârșit, ce zace în mine.
Pentru a striga: oameni, v-am mințit
Că așa ceva nu există în mine,
În timp ce Acel ceva este acolo zi și noapte.
Deși tocmai datorită lui
Am reușit să descriu orașele voastre inflamabile.
Iubirile voastre efemere și distracțiile transforate în
Cerceii, oglinzile, breteaua alunecând,
Scenele din dormitoare și de pe câmpurile de luptă.

Scrisul era pentru mine o strategie protectoare
De a șterge urmele. Fiindcă oamenilor nu poate să le placă
Cel ce recurge la ceea ce este interzis.

Cer să-mi vină în ajutor râurile în care am înotat, lacurile
Cu punte printre pipirig, valea
În care ecoul cântecului este acompaniat de lumina din amurg
Și recunosc că lauda extatică a existenței
Putea fi doar un exercițu de stil înalt,
Iar dedesupt era Acel ceva pe care nu mă mai încumet să-l numesc.

Acel ceva seamănă cu gândul unui pribeag, când umblă
Printr-un oraș străin geros.

Și mai seamănă cu clipa când evreul încercuit vede apropiindu-se
căștile grele ale jandarmilor germani.

Acel ceva este atunci când fiul de rege se duce în oraș și vede
lumea adevărată: sărăcia, boala, bătrânețea și moartea.

Acel ceva poate fi comparat cu chipul încremenit al cuiva
care a înțeles că este părăsit pentru totdeauna.

Sau cu vorbele unui medic despre o sentință ce nu mai poate
fi schimbată.

Pentru că Acel ceva înseamnă să dai peste un zid de piatră
și să înțelegi că zidul nu cedează implorărilor noastre.

(în perioada 1 ianuarie - 31 martie 2024, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)