Căpăstrul cailor

Când a sclipit căpăstrul cailor la cotitură
Îndrăgostiții s-au făcut nevăzuți în pădure.
Eu ședeam printre crengile ulmului căzut
Pieziș peste pârloagă, urmărind
Cum plugul îngustează fâșia galbenă
De micsandre sălbatice. De câte ori caii reveneau,
În loc să mă calce, plugarul se apleca
Peste coarnele plugului să spună o vorbă,
Să-ntrebe de vreme, după aceea de război.
Lucrând la petecul de pământ, cu fața spre pădure,
El ara brazda lungă până când țintele căpăstrului
Sclipeau iar la întors.
Ulmul, zicea plugarul, fusese doborât de viscol,
În coroana lui mă adăposteam eu acum, lângă scorbura
Unei ciocănitoare. "Când o să-l ia de aici?"
"Când s-o termina războiul." Așa a-nceput discuția -
Un minut, apoi zece tăcere,
Încă un minut, după care aceeași pauză.
"Ai fost?" "Nu." "Poate nici nu vrei?"
"Dac-aș ști că mă-ntorc, ar trebui.
Poate să scap cu un braț. N-aș vrea să-mi pierd
Un picior. Dacă-mi iau capul, ce să...
N-ar mai fi nimic de dorit... S-au dus mulți
De aici?" "Da." "Mulți au pierit?" "Da, vreo câțiva.
Două atelaje mai lucrează anul ăsta la câmp.
A murit și-un tovarăș al meu. Căzut în Franța
Chiar de-a doua zi. Acu' în martie a fost,
În noaptea cu viscolul. Dac-ar fi rămas
Puteam și noi urni pomul ăsta din loc."
"Așa nu mai trebuia nici eu să stau aici. Totul
Era altfel. Ar fi fost
Altă lume." "A-ha, mai bună, deși
Dacă le-am vedea pe toate, ar părea bine." Atunci
Îndrăgostiții au ieșit din pădure:
Caii au pornit iar și m-am uitat pentru ultima oară
La brazdă cum se fărâmițează și se răstoarnă
Sub lama plugului, în mersul împiedicat al atelajului.

(în perioada 1 ianuarie - 31 martie 2024, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)