Fără întoarcere

Toamnă, ca-ntr-o gravură cu linii amare.
Te miri că plutești peste lucruri ca-n vis.
În panoplia din sala de arme a nopții
nu-i capul cerbului
ci mâna care-a ucis.

Eu trec halucinată prin încăperile toamnei.
Sufletul crește în trup și se izbește de margini
și aștept să mă doară.
Dacă tu ai putea să privești prin carnea mea ai vedea
cum pe scara de taină urcă îngerul
seară de seară.

Și iarăși respir, fără voie, respir.
Și-mi arde plămânii văzduhul
în care lumea își varsă-ntâmplările.
Ca un animal orb
Care se-ndreaptă spre țevile armei
adulmec urmele tale cu sângele meu, nu cu nările.

Și urmele tale duc spre un crâng îndepărtat.
La marginea lui e o apă
pe care-o voi trece fără întoarcere.
Știu că fiecare fuior al trupului meu va fi pedepsit
iar degetele cu care visez să te mângâi vor sta
în zece gemene carcere.

Tu nu vei veni decât o singură dată, mult prea târziu
și-mi vei vorbi, ca prin somn, într-o limbă ciudată
după care vei bea până la capăt sângele acestui vers
în care se cheltuie viața mea toată.

(în perioada 1 ianuarie - 31 martie 2024, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)