Autoportret

După Adam Zagajewski

Sunt copilul nimănui, mamă câtorva,
soție pentru timpul cel lung.
În zilele toamnei mă-ncântă
surorile mele muritoare, frunzele,
primăvara parfumul florilor
îmi dă dureri de cap.
Soțul meu umple camera cu Mozart
dar eu îl închid, tratând
liniștea ca pe o pagină goală
care mă așteaptă s-o scriu.
El sapă în pământul negru
cu mâinile goale. Eu îl curăț
din cutele pielii lui, căutând
perfecțiunea care se petrece
doar în cărți.
Casa este unicul meu cer.
Un câine roșu îmi doarme la picioare, visând
aripile isterice ale unor păsări zburătăcite.
Cum drumul mi se scurtează
privesc peste umăr la răscrucea
copilăriei, linia albă
intersectând realul și imaginarul
în felul în care creasta coloanei vertebrale
divide cele două părți ale corpului, lăsând
la mijloc pântecul moale
vulnerabil.
Cât despre țara mea, se lasă dusă de val
la fel de bine intenționată ca Eva alegând
mustul și niște fleacuri, fără să se gândească
la foametea ce va veni curând.
Mestec în oale, îmi îngrop fața în cărți, sau țin
telefonul la ureche de parcă firul lui
ar fi ombilicul lumii
ale cărei voci îmi mai șoptesc
și după ce și-au părăsit corpul.

(în perioada 1 aprilie - 30 iunie 2024, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)