Război în bucătărie

Acesta era titlul unui film submediocru de care mai bine să nu ne aducem aminte. El se potriveşte însă situaţiei conflictuale care macină cinematograful românesc, punând sub semnul îndoielii mult invocata lui renaştere.

Mi se pare mie sau scandalul din lumea cinematografică chiar se aseamănă cu cel din lumea politică?

Grupuri şi grupuscule constituite în uniuni şi asociaţii de creaţie care se luptă între ele invocând printre altele argumentul generaţiei expirate. Combatanţi pe aceeaşi baricadă care devin brusc inamici de îndată ce unii dintre ei se dovedesc a fi mai norocoşi sau mai abili în atingerea ţelului dorit. Alianţe care se fac şi se desfac peste noapte. Ochi care se închid în faţa unor deficienţe majore şi urechi făcute pâlnie pentru a prinde din zbor orice zvon care poate fi speculat. Orgolii nemăsurate dublate de interese financiare care îi fac pe unii să-şi aroge merite inexistente minimalizând reuşitele adversarilor. Legi care se pritocesc nepermis de mult, iar atunci când în sfârşit sunt promulgate se constată că au hibe majore şi trebuie amendate.

Lucrurile se complică dacă ţinem cont că cineastul e artist (sau, de la caz la caz, se dă artist). Drept care e capricios, imprevizibil, egocentric, invidios, avid de glorie. Întotdeauna m-a frapat faptul că la premiera unui film românesc nu vezi în sală confraţi ai regizorului sau scenaristului care în seara respectivă se urcă pe scenă. Poate ca unii dintre ei îl văd ulterior într-un spectacol obişnuit sau acasă pe video, dar nu vor să-şi onoreze cu prezenţa lor colegii. Cred că asta spune multe. După cum la fel de elocventă este atitudinea unui regizor român care iese ţâfnos din sală după 15 minute de la începutul unui film de Steven Spielberg spunând "Asta am făcut eu de acum 20 de ani!".

E greu de guvernat o asemenea breaslă, iar când în joc mai intră şi câteva miliarde finanţare, lucrurile riscă să scape total de sub control. Că la un concurs nu pot câştiga toţi candidaţii sau că arta nu e cuantificabilă sunt truisme care s-au reiterat cu spor în decursul scandalului generat de rezultatele ultimului concurs organizat de CNC. Sigur ca într-un domeniu necuantificabil intervine subiectivitatea celor care judecă produsul. De aceea am fost multă vreme adepta secretizării proiectelor. Cu condiţia să nu fie secretul lui Polichinelle. Cu condiţia ca membrii comisiei să fie profesionişti şi incoruptibili. Cu condiţia să nu fie aleşi ca să facă jocul unuia sau altuia dintre grupuscule. Cred că dacă aceste condiţii ar fi fost îndeplinite scandalul proiectelor câştigătoare n-ar mai fi fost atât de mare. Întotdeauna cei căzuţi sub linie vor fi nemulţumiţi, iar unii dintre ei vor protesta, vor contesta. E dreptul lor.

Când te afli pe nisipuri mişcătoare, ca breasla cineaştilor şi produsele ei, ai nevoie de câteva puncte solide de sprijin. Acestea nu pot fi decât legea şi probitatea celor chemaţi să o aplice. Oare nu despre asta se vorbeşte şi în toate talk-show-urile politice în fiecare zi?

Revenind la scandalul din bucătăria concursului de scenarii, am auzit afirmându-se că valabilitatea deciziilor concursului se va vedea peste un an când filmele vor fi gata. Degeaba, dacă vom constata atunci că o căruţa de bani a plecat pe apa sâmbetei. Degeaba, dacă nişte nonregizori vor flutura o diplomă de participare la vreun festivăluţ obscur comparându-se cu premii luate în marile festivaluri. Degeaba, dacă ni se vor băga sub nas cărţi de vizită expirate pe care sunt înscrise milioanele de spectatori anterioare lui 1989. Degeaba, dacă sălile goale şi spectacolele suspendate nu vor impresiona pe nimeni.

Am crezut că cinematograful românesc e pe cale de însănătoşire. Ei bine, m-am înşelat.

(Articol preluat din Revista HBO, martie 2007)