Tramvaiul Caragiale

Vreau demult să scriu despre Caragiale. Ceea ce, cititorul îşi dă seama cu siguranţă, nu e prea uşor. Nu e uşor în general: ce se mai poate scrie despre un autor atît de interpretat şi reinterpretat cum este el? Ce se mai poate scrie despre un autor a cărui operă a fost analizată de Vianu şi Călinescu, Ibrăileanu şi Cioculescu, Iorgulescu şi Florin Manolescu, Steinhardt şi Vartic? Şi nu e uşor pentru mine însumi: în cercurile de caragialişti şi caragializante, probabil nu e primit cu braţele larg deschise un amărît de ungur care mai şi vorbeşte despre păcatele românilor - aşa cum, amintiţi-vă, nici grecul de Caragiale n-a fost primit cu entuziasm la vremea lui.

M-am gîndit că, totuşi, jocurile nu sînt făcute încă dacă ne gîndim că în legătură cu un scriitor genial cum a fost Caragiale nu se poate vorbi despre o interpretare încheiată odată pentru totdeauna, cu atît mai puţin în vremurile noastre, cînd abia mai avem curajul să pomenim despre ceva definitiv sau absolut.

Am scris deja despre el, dar numai cîteva tablete sau cel mult eseuri mici în limba maghiară, în care am avut prilejul doar să lansez cîteva idei referitoare la fenomenul Caragiale, dar care m-au convins şi mai mult că odată şi odată trebuie să încerc a scrie o analiză mai adîncă.

Cred că a sosit momentul. Simt că am ajuns la limita gîndirii mele, adică la limita cînd trebuie neapărat să scriu, oricare ar fi rezultatul. Sper să nu fie deplorabil.


Pentru cele ce urmează trebuie să-i mulţumesc mai ales lui Jan Kott şi Georges Banu. Împreună, m-au făcut să înţeleg că teatrul este o artă a actualităţii, a sentimentelor şi gîndurilor născute în noi datorită spectacolului şi / sau textului. Pe Kott nu-l interesează dacă Shakespeare l-a cunoscut pe Goya (nu l-a cunoscut, fireşte, acesta din urmă, cum bine se ştie, trăind la sfîrşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea) - el analizează Visul unei nopţi de vară cu ajutorul ciclului Caprichos pentru că vede, simte, intuieşte între cele două opere asemănări şi afinităţi care nu trebuie trecute cu vederea. Tot aşa, pe Kott nu-l interesează nici dacă grecii jucau la ruletă pentru că el e atent la faptul că prin regulile şi desfăşurarea jocului ne poate spune ceva despre tragedia greacă. (În treacăt fie zis, nu cred că cineva a reuşit să mă convingă mai adînc în ceea ce priveşte adevărul teoriei postmoderniste despre faptul că cititorul-"receptorul" este tot atît de "autor" ca autorul însuşi.) Din Livada de vişini, teatrul nostru am înţeles acelaşi lucru, acestei cărţi însă îi datorez şi altceva: am înţeles, citind-o, demnitatea şi eleganţa fragmentului.

În 2003, scurt timp am lucrat la agenţia Mediafax. Traducînd ştirile în maghiară, am dat de una care m-a zguduit pur şi simplu. Pe atunci, între premierul Adrian Năstase şi eternul Corneliu Vadim Tudor era un conflict. În ziua aceea însă am citit că acest conflict nu mai e. Dar nu datorită acestui lucru am rămas stupefiat, ci datorită declaraţiei lui Vadim. "Eu nu sînt supărat pe Adrian Năstase. Oamenii se mai ceartă, se mai împacă..." Nu am putut citi mai departe.

Iată, mi-am zis, eternul Caragiale. De parcă ar fi fost o replică scoasă din O scrisoare pierdută ("toţi sîntem români... mai mult, sau mai puţin oneşti...") Politicienii noştri, mîndri că sînt români, vorbesc de parcă ar fi la piaţă şi-şi întorc principiile ca şi cum s-ar tîrgui la castraveţi. Am înţeles atunci nu doar că sîntem în balcanismul cel mai adînc (România profundă, cum ar veni) - asta era la mintea cocoşului, ci şi că nu vom scăpa niciodată de aici pur şi simplu pentru că nu avem cu ce să ieşim. Oricîte principii, oricîte personalităţi am avea, nici unele, nici altele n-o să reuşească în veci să ne tragă afară din prăpastie. Nouă, trăitori în România ce sîntem, ne place acolo, jos, de ce-am mai ieşi?!

De ce mă includ în "români"? E mai mult decît evident că sînt maghiar! N-are a face. M-am născut în 1972, de atunci, adică de 34 ani, trăiesc în România, mai mult, în Cluj. Într-un oraş, deci, unde românii sînt în majoritate absolută, faţă de Tîrgu Mureş sau de Oradea, de exemplu, care şi astăzi au un caracter mai accentuat maghiar sau, mai ales, faţă de secuime, unde maghiarii constituie majoritatea absolută. Nu spun asta pentru c-aş avea iluzii legate de naţiunea mea - de la revoluþie încoace, maghiarii au arătat cu vîrf şi îndesat că sînt caragialieni cît se poate. Totuşi, am avut ocazia să-i studiez "la cald" pe Tipătescu, pe Caţavencu, pe Trahanache, pe Cetăţeanul turmentat, pe Zoe, pe Veta, pe Miţa, pe Pristanda, pe Jupîn Dumitrache, pe Ipingescu şi pe ceilalþi, să studiez figuri care nu au învăţat sau preluat nimic ci s-au născut aşa cum se comportă, figuri care sunt aşa cum sunt instinctiv.

Ar fi înc-o explicaţie, s-o numim psihanalitică. Fiind ne-român, există două tipuri de comportament, de reacţii la românism. Primul este cel al lui Nicolae Steinhardt care a scris un eseu întitulat Secretul "Scrisorii pierdute", în care ridică în slăvi mărinimia, simţul relativităţii, neseriozitatea românilor. El consideră piesa asta un fel de Nunta lui Figaro, de Pygmalion, de Don Quijote românesc, scriind: "Îndrăznesc să aşez Scrisoarea pierdută în preajma acestor mari opere, după cum nu şovăi să văd în sufletul românesc o fericită şi unică îmbinare a celor două tendinţe: Orientul şi Occidentul, un pitagoreic punct de întîlnire înzestrat cu minunate însuşiri de echilibru, izvor nesecat de viaţă vie, dulce, vrednică de a fi trăită, şi plăcută lui Dumnezeu - adînc înfiripată în creştinismul cel mai curat şi mai practic." Steinhardt, deci, este renegatul fericit sau care se vrea fericit (el însuşi spune într-o însemnare din 1961 a Jurnalului fericirii: "La Jilava, pe secţia întîi, în celula numărul nouă, vreme îndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecît. [Mă însoţeşte şi faima mea de ovrei care a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intelectualilor mistico-legionari.] Ajungem în curînd la concluzii care ne bucură pe amîndoi. Lucrul de care ne dăm seama, şi el şi eu, este că ne aflăm deopotrivă îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale să numim «fenomenul românesc», altfel spus de poporul român, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, cîmpurile, munţii, ceapa, ţuica, ospitalitatea, echilibrul din spaţiul nostru. Socotim că sîntem deosebit de îndrituiţi să iubim în deplină cunoaştere, deoarece sîntem, fiecare în felul său, pe jumătate în cuprinsul românismului şi pe jumătate în afara lui, într-o situaţie cum mai prielnică nu poate fi pentru a prinde, a pricepe şi a suferi. Român prin sînge, Hagi-Beca a venit totuşi pe teritoriul ţării la douăzeci de ani, din străinătate; la rîndul meu, născut şi crescut aici, sînt străin de sînge. Laolaltă alcătuim, cine ştie, un ins întreg, ca acel personagiu din Napoleon of Notting Hill al lui Chesterton, real numai prin contopirea minţilor celor doi eroi ai cărţii. Venit din afară unul, făurit înăuntru' dar din altă plămadă celălalt, ne descoperim în aceeaşi peste măsură de încîntaţi şi îndrăgostiţi de tot ce este românesc."

Nu, eu nu reuşesc să fiu atît de fericit (vorba vine...). M-am născut într-o ţară în care simţul relativităţii lucrurilor a făcut posibilă, ciudat lucru!, cea mai cruntă dictatură comunistă; într-o ţară în care Conducătorul a putut face orice exact prin mult-repetata remarcă "oameni sîntem"; într-o ţară în care mîncam, ne încălzeam şi ne iubeam pe bonuri la 30 de ani după revoluţia din Budapesta, la 20 după primăvara din Praga; într-o ţară în care, astăzi, sînt iertaţi toţi derbedeii nu datorită vreunei virtuţi creştine ci din cauza laşităţii şi lenevirii intelectuale şi morale; într-o ţară în care poetul cenaclului l-a putut ierta pe Doinaş şi nu s-a dărîmat pămîntul; într-o ţară în care preşedintele se uită la meci, apoi ia cina cu Ordinarul Şef; într-o ţară în care totul se poate pentru că nici o regulă nu este strictă; într-o ţară în care victimele inundaţiilor trebuie să plătească unor tîlhari de cea mai joasă speţă (relativişti, nu-i aşa, părinte?!) pentru a scăpa cu viaţă din catastrofă; într-o ţară în care se poate întîmpla ca un prim-ministru să nu fie de acord cu propria-i semnătură (vezi cazul statuii din Arad); într-o ţară în care numai arbitrul e de vină de fiecare dată. Nu, eu nu pot îngîna imnuri şi ode cu Steinhardt; eu trebuie să-i urăsc pe români prin Caragiale şi să-i iubesc tot prin el. Îmi place şi mie ciorba, da' parcă e prea picantă...

În legătură cu ospitalitatea, aş avea şi aici cîte ceva de spus. Fratele meu a plecat astă primăvară în Spania sperînd asemeni multora că va cîştiga frumos. Din cauze ce nu ţin de acest eseu fragmentat a plecat cu trei sandvişuri, iar microbuzul a mers trei zile. Vă daţi seama că sandvişurile s-au terminat repede. Fratele meu s-a uitat înghiţind în sec la tablele de slănină şi la ceapa ţăranilor români care au venit din satele din împrejurimile Clujului. Nici unul nu i-a dat nici măcar o bucată de slănină sau pîine. Curat ospitalitate!

Mai tîrziu, ajunşi în Spania, au trăit în condiţii mizere aproape zece luni. Fratele meu s-a întors slăbit şi înjurînd. Unul dintre ţărani însă şi-a chemat acolo feciorul. Degeaba a încercat să-i explice fratele meu: nea Vasile, nu vedeţi că dormim şase într-o cameră?! Apoi lasă, Pisti, i-a răspuns bătrînul, poate o să fie şi mai bine... Caragiale noir.

"Eu cu cine votez?" În replica Cetăţeanului turmentat, Caragiale a reuşit să surprindă caracteristica principală a tot ceea ce este românesc. Cu cine votez? - întrebarea asta reflectă nu atît înţelesul cuvintelor care alcătuiesc fraza, ci mai curînd lipsa limitelor. Cu cine votez? Cu dobitocul care vrea să profite de un răvăşel de amor pentru a ajunge la putere? Foarte bine! Cu celălalt, căruia i-a reuşit deja acest hatîr? Şi mai bine! Cu nemernicul care îşi înşală prietenul fiind concubinul nevestei sale? Bine de tot! Să votez camera-ngustă, murdară, gîngăniile care mă mănîncă?? De ce nu ai început cu asta, nene?! "Trădare să fie, dar s-o ştim şi noi!" Să nu vă amăgiţi că cetăţeanul este turmentat - fraza citată a treazului Farfuridi spune acelaşi lucru. De fapt, beţivul spune fără ocolişuri exact ceea ce spun ceilalţi cît de cît voalat sau stîngaci-metaforic.

Să fie trădare, da, dar mie să nu mi se întîmple nimic. E dulce puterea şi frumoasă, dar pe mine să nu mă ardă focul. Nimic pînă la capăt, chiar cu preţul unor răni sau, Doamne fereşte!, pierderi; nimic cu patimă şi nebunie, nimic cu dragoste. Fredonează despre patrie, dar nu fă nimic pentru ea; despre amor, dar înşeală-l cît ai clipi; despre binele altora, dar gîndeşte-te numai la binele tău. Prefă-te bărbat iubitor, dar las-o baltă dacă intuieşti măcar vreun pericol; joacă femeia credincioasă, dar întoarce-i spatele dacă nu face exact cum îi ceri tu; înscrie-te într-un partid, dar părăseşte-l dacă nu rentează - în definitiv, nu-i totuna cu cine votezi?!

Am fost pur şi simplu scandalizat cînd am aflat că la Budapesta piesele lui Caragiale sînt văzute ca nişte vodeviluri gen Sardou sau Feydeau. Cum adică?!, m-am întrebat stupefiat. Apoi, am înţeles. În Scrisoarea pierdută, în Noaptea furtunoasă, în D-ale carnavalului şi în celelalte nu există nici un sîmbure de tragic pe care spectatorii unguri să-l simtă. În Moliére, avarul tîrăşte după sine propria zgîrcenie ca un Sisif modern, derizoriu şi tragic în acelaşi timp; în Revizorul lui Gogol se simte mereu adierea acelei melancolii tipic ruseşti - pe scurt, rîsul e o eliberare de tensiuni ucigătoare. Dar se poate explica şi altfel: şi la Moliére, şi la Gogol, şi aiurea există două lumi, una unde se întîmplă lucruri hazlii, unde o prostie dă drumul la o serie de întîmplări neaşteptate, şi una care e perfect conştientă de acest lucru. Lumea rîde de Harpagon aşa cum Hlestakov rîde de lume. La Caragiale însă nu putem stabili o dihotomie atît de comodă. În lumea lui, nimeni nu merge pînă-n pînzele albe pentru nimic. Pentru Harpagon, banii sînt lucrul cel mai de preţ, pentru ceilalţi, dragostea sau mai ştiu eu ce. Dar pentru Tipătescu sau pentru Miţa Baston? Da, într-adevăr, primul nu poate fi înfrînt, iar femeia face un acces de gelozie - dar Tipătescu nici nu-l biruie pe Caţavencu, amîndoi fiind învinşi de Dandanache, iar Miţa, deşi vrea "să-i toarne o revuluţie" lui Năică, se va împăca cu el.

"Mersi, neică, mi-a trecut!", ar putea să zică fiecare personaj caragialian la fel de bine ca şi Catindatul din D-ale carnavalului. În această lume nici măcar o durere de măsea (despre care credem, naivi, că nu depinde de om) nu poate dura. Toate trec, aşa cum toate apar de parc-ar apare numai pentru a dispărea. Toate sînt efemere şi deci neînsemnate; toate poartă pe sine pecetea trecerii sau mai curînd pe toate se simte adierea trecerii; trecerea, în această lume, nu are nimic tragic în ea, timpul fiind luat în derîdere aşa cum toate sînt. "Du-te, cocoană, şi nu rîde", spune Jupîn Dumitrache "strajnic la culme", şi Veta "iese rîzînd", ştie ea de ce. O, nu, aici nu e nimic adevărat, mortal, "la culme" - în lumea lui Caragiale, vocaţia limitei e sublimă dar lipseşte cu desăvîrşire.

Faimosul spectacol al lui Liviu Ciulei a intuit acest lucru. Genialul Octavian Cotescu a jucat un Caţavencu de mercur, aform, fără contur, şerpuitor, de neprins. Dacă o luăm aşa, Gábor Tompa a împlinit intuiţia lui Ciulei cînd toate rolurile comediei (cu excepţia Joiţichii) le-a dat unor actriţe. Cine are responsabilitatea principiilor, a verticalităţii conform tradiţiei, cine "se ocupă" cu ele? Bărbatul, desigur. Tradiţional, femeia este interesantă dacă n-o poţi ajunge, n-o poţi cuceri sau o poţi cuceri cu greu. În lupta aceasta rafinată, ea se poate folosi de orice mijloace doreşte. Toate personajele să fie jucate de femei - nimic mai logic! Desigur, bărbaţii jucaţi de femei sînt bărbaţi tot atît de puţin cum e femeia jucată de-un bărbat-femeie. Iarăşi o confuzie demnă de Caragiale. Dacă e confuzie desigur că nu există limite, nu pot exista. Tertipurile şi mitocănia sînt pe tărîmul lor - se pot manifesta liniştit.

"În istorie se iau decizii, în mahala deciziile se amână. În istorie se înfruntă destine, în mahala lumea se ceartă şi se împacă. În istorie se înfăptuieşte şi se progresează, în mahala totul este agitaţie şi lumea stă pe loc. Istoria are propriul ei discurs, în care lucrurile se ştiu şi se spun fără ambiguităţi, în timp ce în mahala domneşte zvonul, bârfa şi poanta. În istorie spaţiul public are solemnitate şi poate genera «spirit obiectiv», în mahala graniţa dintre public şi privat se pierde, şi familiaritatea şi bătutul pe burtă pot submina şi «dezanşanta» cele mai sacre instituţii ale statului". Ca de multe ori, Gabriel Liiceanu are din nou dreptate. Degeaba însă: la Caragiale nu e istorie (dacă e, cu atît mai rău, cf.: "lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani"), deciziile nu se amînă de fiecare dată, dar orice-ar fi, nu sînt luate în serios, oamenii se mai ceartă, se mai împacă... Caragiale este cel mai mare scriitor al mahalalei şi deci implicit cel mai mare scriitor al românismului, un nemuritor profund român şi deci implicit melancolic.

Du-m-acasă, măi tramvai!


Lucrînd la acest eseu, răsfoind volume şi gîndindu-mă aproape obsesiv la Caragiale, iată că la un moment dat dau de acest pasaj în introducerea la ediţia a treia a volumului iorgulescian Marea trăncăneală: "Neted spus, autorul ştie că tentaţia de a identifica lumea imaginară a unui scriitor cu lumea reală e mare; că e puternică şi, uneori, e chiar irezistibilă; că e veche, de nu şi eternă; cu toate acestea, el crede că nu e şi mai puţin imbecilă, oricum ar fi luată."

Nu spun că m-am zguduit (se mai întîmplă ca părerile-observaţiile unuia să fie subapreciate de un altul, nemaivorbind de faptul că Mircea Iorgulescu, desigur, nu putea cunoaşte ideile mele), totuşi nu mi-a căzut bine (e decepţionant ca un om inteligent, cult şi original, pe care îl mai şi respecţi să te considere imbecil chiar şi aşa, în necunoştinţă de cauză, de persoană, chiar şi anterior şi neputînd să se gîndească la faptul că te va răni). Nu m-am zguduit, deci, dar am stat cu sula-n coaste. Oare sînt imbecili toţi cei care îndrăznesc să considere textul unei opere literare un punct de pornire sau, mai bine, o cutie de rezonanţă prin care trec toate sentimentele şi gîndurile lor, ale cititorilor?! Nu e o experienţă de zi de zi a unui cititor de opere literare cum se mută eroii cărţilor în viaţa lui cotidiană, cum trebuie să se lupte cu ei cîteodată şi cît de bine-i pare cînd părerile lui sînt identice cu ale lor?! Nu vrem să înţelegem tînguielile lui Hamlet de parcă răzbunarea ar fi şi obligaţia noastră?! Nu-l urîm pe Gore, nu ne place de Paşadia, n-o dorim pe Raşelica de parc-ar fi, toţi, cunoscuţii noştri?! De ce, atunci, această remarcă iritată şi nedreaptă?!

Nedumerirea mea era cu atît mai mare cu cît Iorgulescu vorbeşte despre un dramaturg, un autor ale cărui texte sînt per definitionem actuale, pentru că permanent momentane. Desigur, Caragiale a scris şi altceva, nu numai teatru, dar totuşi, chiar şi Marea trăncăneală vorbeşte mai ales despre comedii şi despre schiţe (scrieri foarte teatrale), şi oricum, nu se poate face abstracţie de faptul că autorul Scrisorii pierdute este unul dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii, mereu viu şi incitant, care simte enorm şi vede monstruos.

Poate să fie la mijloc o frică disimulată care nu vrea să privească adevărul în faţă? Dacă nu facem conexiunea dintre lumea lui Caragiale şi lumea românească, atunci nu vom observa nici neajunsurile celei din urmă? Nu ştiu; în tot cazul n-ar trebui să ne comportăm ca familia din kafkiana nuvelă Metamorfoza şi să alungăm ceva ce nu ne place într-o încăpere bine izolată.

Oricum, am primit ajutor neaşteptat de la doi Andrei. Primul, Andrei Pleşu, care a selectat şi a citit fragmente pentru colecţia Humanitas Multimedia, intitulînd CD-ul Un alt Caragiale. A doua serie de texte, spune Pleşu, vorbesc "despre un Caragiale mai puţin vesel, mai grav, uitat de amatorii de zeflemea". În această serie, sînt unele articole (despre oligarhie, despre critica niciodată văzută cu ochi buni) care se referă la situaţia actuală a României de parcă n-ar fi fost scrise acum o sută de ani, ci ieri sau alaltăieri. Publicistică, adevărat; dar publicistica unui mare scriitor al cărui ochi nu s-a înceţoşat şi care scrie cu aceeaşi cruzime ca şi în D-ale carnavalului.

Al doilea Andrei a fost Andrei Şerban, care într-un număr recent al revistei 22 a răspuns la o întrebare a Rodicăi Palade: "Niciodată nu intenţionez să transmit ceva spectatorilor decît experienţa lui «aici şi acum». (...) Într-un act de dragoste sau într-o plimbare în pădure nu te gîndeşti la mesaj, ci guşti experienţa." Pentru cititor, citirea se aseamănă cu această experienţă: textul e un "aici şi acum" prin faptul că pui ochii pe el; fără acest gest, orice frază e moartă de-a binelea.

Dar ce eşti tu "aici şi acum"? Eşti un individ care respiră şi trăieşte; unul care iubeşte sau poate urăşte; care încă îşi mai aminteşte de primul sărut din adolescenţă şi de telejurnalul de aseară; eşti un ce clocotitor de bucurie sau de durere, de dragoste sau de ură, de romantism sau de lehamite; un suflet deschis la tot şi la toate. Tu, acest individ, acest sufleţel, citeşti Shakespeare, Dostoievski sau Faulkner, şi nu poţi să te izolezi în operele lor ca într-o cazemată: lumea ta de toate zilele comunică vrînd-nevrînd cu lumea lor, şi prin nimic altceva decît prin această comunicare se şterg graniţele dintre cele două. Ivan Karamazov sînt eu tot aşa cum şi Quentin Compson sînt eu. De ce-aş fi imbecil?!

În cartea sa Istoria dramei, Erika Fischer-Lichte consideră că istoria teatrului se poate descrie şi ca o istorie a identităţii. Ea crede că din această perspectivă piesele importante oglindesc situaţia comunităţii în care s-au născut şi că, de exemplu, tragediile lui Eschil, Sofocle şi Euripide sînt diferite mai ales deoarece polisul grec a suferit schimbări radicale de la o piesă la alta.

Mergînd mai departe, ajungem la ideea că o piesă scrisă în trecut e jucată pentru că ea reflectă şi azi situaţia (identitatea!) de atunci: publicul de azi se recunoaşte în personajele şi conflictele care apar pe scenă şi se uită cu plăcere sau, dimpotrivă, cu dispreţ pentru că vede ceea ce îl caracterizează şi pe el. Şi oare cînd a fost perioada aceea feerică şi postmioritică în care operele lui Caragiale-tatăl să-şi fi pierdut actualitatea mişcătoare şi muşcătoare?!

Nu e nimic bun la Caragiale. În lumea lui, nimeni nu se gîndeşte la categoria aceasta, nimeni nu are insomnii pentru că el sau lumea nu e bună, în el sau în lume nu există noţiunea bun-ului. Nimeni nu e bun: nimeni nu a ajuns acolo unde este pentru că ar fi meritat exact acel loc în societate. Dar nu e bună nici lumea: pur şi simplu nu are pretenţia valorii, nici pe cea a verticalului.

Nu are pretenţia valorii, dar nu are nici simţul ei. Ceea ce înseamnă, fireşte, că personajele caragialeşti nu se cunosc pe sine şi nici nu vor să se cunoască. Maţe-fripte, linge-blide, zevzec, mizerabil, plastograf - toate acestea sînt atribute folosite de vorbitor pentru alţii, niciodată pentru el însuşi. Ea e ploieşteancă, el ţine la onoarea lui de familist (la o adică, desigur) - o, nu, nici ea, nici el nu vine cu fasoanele cunoaşterii de sine. Nimic mai logic decît faptul că Veta îl înşeală pe Jupîn Dumitrache cu cel mai de nădejde servitor al acestuia: dacă nu ştii cine eşti, de unde ai şti cine e celălalt?

Dar dacă nu ştii cine eşti, mai rău, nici nu ai curiozitatea să afli, atunci nu ştii nimic. Iarăşi mai rău: te amăgeşti şi trăieşti în părelnicii. Nu ştii cine ţi-e credincios, cine nu; cine te iubeşte, cine te urăşte; cine ţi-e amic, cine un ipocrit doar care se dă amicul tău; cine publicist talentat şi cine un fustangiu demagog etc.

Dumnezeu nu e nici el serios invocat. Caragiale e cel mai mare păgîn din literatura română cam în aceeaşi măsură în care e şi cel mai puţin ipocrit. Cuvinte mai goale ca la el numai la cei mai mari satirici se găsesc. Patrie, dragoste, gelozie, "revuluţie" - toate, absolut toate sînt golite de sens, dacă l-au avut vreodată.

"Am scris, vreme de trei zile, ca în transă, paginile dinainte. Senzaţia că o parte din viaţa mea a intrat în ordine. Ca şi cum povestindu-mi-o, relaţia cu fiul meu a devenit cea care ar fi trebuit să fie. Or, este evident că nu e aşa. Ea nu e nici mai reuşită, nici mai nereuşită ca pînă acum. Atîta doar: e spusă. Şi asta schimbă enorm lucrurile. Cel puţin pentru mine. Le schimbă în sensul că le scoate din vagul în care existau pînă atunci, din plutirea aceea bezmetică şi chinuitoare - de stări, gînduri şi întrebări neduse pînă la capăt - din care se alcătuieşte viaţa noastră şi care e sursa neştiută a nefericirii noastre. Ce bucurie să cobori în tine şi să înţelegi şi să spui ceea ce vezi şi ceea ce înţelegi, să fii propriul tău analist, necruţător şi bun în acelaşi timp, pedepsitor şi izbăvitor deopotrivă. Vorba, rostirea, povestea - magia vindecătoare a cuvintelor, de unde vine oare?"

Acest frumos pasaj face parte din Uşa interzisă a lui Gabriel Liiceanu. Bucuria de care vorbeşte el n-o simte nici un personaj caragialian însă. Pentru ei, vorba, rostirea şi povestea n-au nici o magie, mai degrabă o putere de hipnotizare sub efectul căreia omul nu mai reuşeşte să deschidă uşa deşi în încăpere e lumină şi clanţa, în dreptul mîinii. În lumea lui Caragiale, cuvîntul nu e un fel de fir al Ariadnei care te dumireşte în hăul sufletului tău, ci un instrument care te induce în eroare, care se preface că te-ajută dar, de fapt, te încurcă. Mai mult, te încurcă oarecum pervers: tu crezi că îl mînuieşti perfect în timp ce el nu te ajută cu nimic. Dacă ai senzaţia contrară, te poţi înşela amarnic (cazul Caţavencu). Sau nu. La Caragiale, chiar şi destinul e român, mai mult sau mai puţin onest.

Tragedia acestor oameni este una lingvistică. Printre poantele care te fac să te pufnească rîsul se ascunde o prăpastie halucinantă, adîncă şi fără scăpare. "...falimentul actual al poporului român nu vine din schilodirea fără precedent în istoria limbii române a felului în care cuvîntul a fost folosit şi rostit în chip sistematic prin deturnare de la esenţa logosului? Cine dintre noi este dispus să meargă atît de departe şi să accepte că răul nostru cel mai adînc şi pieirea noastră istorică trebuie puse în corelaţie cu pierderea de ultimă oră (...) a fiinţei lingvistice?" Liiceanu continuă prin a apostrofa "felul cotidian în care este rîgîită limba română" şi "vomismentele verbale" din televiziuni. Eu cred că cel care a tras prima dată semnalul de alarmă a fost nimeni altul decît Caragiale. Pentru că rîgîitul şi vomismentele sînt doar consecinţa unui fapt anterior şi nu mai puţin trist. Ca să spun aşa, rîgîitul şi celelalte sînt capătul drumului care începe atunci cînd cuvîntul îşi pierde judecata, cînd nu mai spune nimic. Dacă un cuvînt poate însemna orice şi nici măcar contextul nu te lămureşte de sensul lui; dacă frumosul nu e frumos, urîtul, urît, inteligenţa inteligenţă şi inepţia inepţie; dacă totul poate fi negociat de la fidelitatea soţiei la treaba poliţaiului, dacă şantajul e privit ca ceva "naturel", dacă nu se găseşte nici un naiv care să creadă în umbra principiilor măcar, atunci chiar că sîntem pierduţi.

În emisiunea lui cu Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu a citat un gînd frumos: "Dumnezeu e ceea ce faci din propria ta singurătate." Asta mă duce cu gîndul, iarăşi, la Caragiale. În opera lui, pentru mine cel puţin din ce în ce mai excepţională, nu există singurătate în sensul edificiului sufletesc. La el, cine e singur, spune lucruri care nu au nici o noimă, ca Iordache din D-ale carnavalului, sau îi e frică de mama focului, ca lui Leiba Zibal în O făclie de Paşte. Atît unul, cît şi celălalt e singur, dar nu poate să-şi folosească singurătatea pentru a se gîndi la Dumnezeu. Iordache desigur n-are nici în clin, nici în mînecă cu Dumnezeu, iar Leiba Zibal nu poate să se apropie de el sau se apropie zadarnic, ceea ce din punctul nostru de vedere este acelaşi lucru. Pe Veta şi pe Ziţa le distrag amorurile lor de doi bani, pe Spiridon, bătăile primite de la Jupîn Dumitrache, iar Pristanda e ocupat să se gîndească la cine-ar fi prefect mai "strajnic". În consecinţă, la Caragiale nu există singurătate creativă, o singurătate prin care omul ar porni spre alte tărîmuri sufleteşti. E ori o mare trăncăneală, cum bine zis-a Mircea Iorgulescu, ori pălăvrăgeli de unul singur, vorbării în care nu se zăreşte nici măcar urma "sufleţelului" pomenit de împăratul Hadrian.

Cum s-ar putea salva, totuşi, această lume, se poate ea salva cumva? Sándor Szilágyi N., unul dintre cei mai interesanţi lingvişti şi eseişti maghiari din România, are un articol ce poartă titlul Imagini bucureştene. În această scriere, profesorul clujean face diferenţa pe baza dihotomiei "low context cultures - high context cultures" între culturile orientate spre problemă şi cele orientate spre relaţii. În primele, sînt importante principiile şi contractele, în timp ce în cele din urmă, sînt importante relaţiile interpersonale.

Dacă ne gîndim la lumea lui Caragiale, prima condiţie este mai mult decît îndeplinită: principiile şi contractele (dacă ele există) sînt trecute cu vederea şi invocate doar în interesul unuia sau al celuilalt. Condiţia a doua pare a fi, cel puţin la o privire superficială, neîmplinită: în comedii, nu există nici măcar un singur personaj care să-i fie fidel celuilalt: Tipătescu ar lăsa-o de izbelişte pe Zoe şi nici Miţa Baston nu se revoltă pentru că Nae Girimea a înşelat-o, ci mai mult pentru că e "ploieşteancă", aşa cum şi "dragostea" dintre Veta şi Chiriac pare scoasă din vreun vodevil înflăcărat, dacă pot să mă exprim astfel. La o privire mai atentă însă şi mai ales cu o înţelegere mai subtilă a orientării spre relaţii, cred că putem constata exact contrariul: lumea caragialiană poate fi descrisă perfect cu această categorie deoarece nu relaţiile dintre "personaje fixe" sînt ceea ce contează aici ci simplul fapt că fără relaţii, aceşti oameni sînt de parcă nici n-ar exista. Miţa se "organizează" cu Pampon pentru a afla adevărul; Pristanda spune despre Caţavencu ce prefect "strajnic" ar fi acesta; Farfuridi exclamă "trădare să fie (...), dar s-o ştim şi noi!", cea din urmă exclamaţie fiind deosebit de importantă pentru că înseamnă: "dacă nu ştim, nu existăm!"; neştiind cu cine votează, Cetăţeanul turmentat este pur şi simplu asfixiat! În lumea asta în care nimic nu contează, în care cuvinte ca dragoste, credinţă, patrie, prietenie etc. sînt date dracului, un lucru contează extraordinar: să fii cu cineva, oricine ar fi acesta. Nefiind cu nimeni, nu faci parte din lume, nu ai nici un loc (dar absolut nici unul!) sub soare. Lanţul slăbiciunilor poate fi un lucru dubios moralmente (deşi moralul nu interesează pe nimeni), dar dacă nu eşti o verigă din ea, nu e sigur deloc că apuci ziua de mîine.

Tramvaiul Caragiale trebuie să colcăie de călători.

(Un fragment din acest articol a apărut în Observator Cultural, noiembrie-decembrie 2006)