Suntem o familie mare, împrăștiată prin toate colțurile lumii. Și călătorim destul de mult. Dar aici n-o să mă refer la pățaniile celor din Canada, din Australia, din Africa de Sud, din Mauritius, din Cipru, din diferite orașe europene etc., ci doar la familia cea mai apropiată, copiii și nepoții noștri - și tot se adună un "material" mai mult decât suficient...
Ați călătorit și voi în 2023? Dacă da, sigur mă înțelegeți. Dacă nu, sigur ați văzut la TV întârzieri, cozi, moțăit pe bănci prin aeroporturi, proteste, certuri și tot așa din cauza haosului aviatic din întreaga lume.
Însă remarc cu optimism în ceea ce privește familia noastră: la finalul fiecărei călătorii, ne-am atins scopul, vizitarea unui loc minunat de pe glob sau întâlnirea cu oameni dragi. Asta contează. Iar restul intră cu timpul în categoria "anecdotă".
Fiica mea Daita a ajuns, împreună cu soțul ei - după ce copilotul și-a băut cafeluța și a venit la "serviciu" -, de la Washington la Boston, unde s-au bucurat de un weekend minunat. Asta contează. Vă arăt o poză deosebită făcută la muzeul Isabella Stewart Gardner, care i-a încântat.
Nepoata mea cea mare, Claire, fata Daitei, a studiat din ianuarie 2023 un semestru la Berlin, trimisă de Universitatea din Washington DC la care era studentă în anul III. Dar aici ne interesează nu studiul ei, ci călătoriile ei. A fost invitată, împreună cu o altă colegă, să petreacă la Londra un weekend, la o prietenă comună. Se urcă în avion, acesta primește okay-ul de decolare la ora prevăzută, și anume 22:10, și deodată este oprit pe pistă și obligat să se întoarcă. De ce? Fix la ora 22 începuse curfew (se dăduse "stingerea", aș zice, pentru că "starea de asediu" e cam mult spus aici, deși de fapt, pasagerii au fost cei... "asediați" la figurat). Însă zborul era programat oficial cu 10 minute după ora 10 seara! Probabil n-o să mă credeți, așa că uitați aici, căci am găsit printre documentele mele din laptop acel zbor:
Au fost aduși înapoi în aeroport, unde au dormitat pe scaune până ce s-a ridicat "stingerea" la 6 dimineața și au fost primiți pasagerii în avion. Astfel, călătoria de două zile a fetelor s-a scurtat cu un sfert. Dar chiar și așa a meritat. Asta contează. Au petrecut câteva ore minunate la Londra, deși topite de somn, dar tinerețea a învins. Și prietena ei a făcut pentru bunicuța cea pisăloagă (adică eu) o poză rapidă cu Claire și Big Ben, pe care doar l-a zărit în drum spre aeroport pentru a se întoarce la Berlin.
Dar Claire și-a luat revanșa: în luna mai, înainte de a o porni spre noi, bunicii aflați la București, și de acolo înapoi în State, a mai ajuns la Londra și a putut în fine să vadă câte ceva, cu toate că... era o nebunie generală. Când credeți că a "nimerit"? Taman de Coronation weekend. Repede o poză pentru Mamina ei (adică tot eu) cu o "dovadă" că a fost la Londra în acea perioadă istorică, în care chiar a petrecut niște zile de neuitat. Asta contează.
Apoi, tobă de germană, spre mândria profesoarei ei "particulare" (tot eu), a venit în România și noi ne-am îndreptat spre Otopeni să o luăm. Bucuroși că vine și că inaugurăm în acest drum și noua noastră mașină, după ce cea veche ajunsese la vârsta la care în SUA îți poți lua carnet de conducere, am pornit-o spre aeroport. Nici nu facem cincizeci de metri și alarma, nou instalată de specialist pe noua mașină, începe să sune, de parcă am fi fost hoții propriei noastre mașini și voiam să fugim cu ea. Soțul meu a încercat tot ce i-a trecut prin cap ca să îi dea la cap și să îi dea de cap alarmei, dar ea se ambiționa să sune îngrozitor de tare, sub ochii suspicioși ai trecătorilor. Până la urmă, de teamă că întârziem la aeroport, căci exact acel zbor venea la timp - o raritate în anul 2023, dar așa a vrut Murphy -, am lăsat-o undeva la o margine de drum și am comandat un taxi... Peripețiile din 2023 legate de mijloacele noastre aeriene de transport s-au răsfrânt și asupra acestui mijloc terestru. Însă totul e bine când se termină cu bine, și Claire a noastră a avut parte de zile frumoase și de o surpriză pe care, zice ea, a gustat-o din plin. Asta contează. Am dus-o (totuși cu mașina și alarma devenită silențioasă!) la Sinaia, la singurul hotel din lume de la ferestrele căruia se vede castelul Peleș, dacă știi cum să rezervi una dintre camerele respective.
Ah, vorbind despre Claire am uitat de o altă peripeție aviatică, de fapt "aeroportică", anterioară, la plecarea spre Amsterdam de la Berlin (unde se dusese Daita cu ai ei ca s-o viziteze în primăvară pe Claire la Freie Universität Berlin). Îmi relatează fiica mea:
"La controlul bagajelor, au început să le treacă pe ale noastre prin raze înainte să trecem și noi. Deodată auzim un ordin dat de agenta de securitate care se uita la computer la conținutul bagajelor: STOP! SECURITY ALERT! Se oprește banda, toată lumea încremenește, eu realizez că numai bagajele noastre mai erau pe bandă... Vine poliția de frontieră, este agitație pe partea cealaltă a porții de securitate prin care urma să trecem. Deodată o aud pe agentă zicând poliției că este vorba de o familie cu doi copii iar polițista îi spune s-o cheme pe mamă. Mă gândesc că e bine că m-a ales pe mine, măcar eu, știind germana, voi înțelege ce vorbesc între ei.
Și încep întrebările: unde mergem, de unde venim, cine ne-a făcut bagajele etc. Tot întreb care e problema, dar nu mi se răspunde. Observ că polițista nu-mi punea întrebările direct ci îi spunea unui polițist mai tânăr: Și acum ce urmează să o întrebi? Și acum ce trebuie să afli? etc. Adică era în training, iar noi eram subiecții. A durat vreo 30 de minute, timp în care toată coada aceea a fost oprită, Alex și copiii erau de partea cealaltă a porții și nu înțelegeau ce se întâmplă, iar eu participam fără voie la trainingul poliției berlineze de frontieră...
În final ne-au lăsat să trecem, nu mi-au spus care a fost motivul pentru care am trecut prin toată această experiență, iar lui Alex i s-a făcut efectiv rău de stres. Ne-am gândit că o fi fost de la un ceas pus la încărcat într-o baterie externă - probabil când a trecut prin raze o fi lăsat impresia unui dispozitiv electric în funcțiune, oricum n-o să știm niciodată dacă ne suspectaseră că avem o bombă."
Și astfel, într-un început de primăvară, vizitând diverse orășele olandeze, au ajuns și în pitorescul Delft, unde au tremurat nu de frică în fața poliției, ci de frig în fața primăriei. Dar ajunseseră ei cu bine în Olanda? Asta contează.
Apoi au admirat la Amsterdam primăvara venită prin penelul lui Van Gogh, transformându-se și copiii în cadrul unui workshop la muzeul ce-i poartă numele în niște mici Vincenți.
Gata peripețiile? Nici gând. Abia urmează, de fapt.
A venit vacanta de vară și Daita a plecat la mijlocul lunii iunie imediat cu copiii Leia și Luca în România, unde urmau să petreacă două luni, ea lucrând remote, iar soțul ei Alex venind după o lună și el; aventurile lui prin spațiul aerian urmează și ele curând, după ce termin cu ale soției și copiilor lui. Iată-i pe aceștia în tranzit la Frankfurt după ce au pierdut conexiunea pentru că au plecat cu două ore și jumătate întârziere din Washington. Copiii au fost model și au ajutat-o pe mama lor să se lămurească în legătură cu noul zbor și să se mute de la un terminal la altul, trecând încă de două ori prin security etc.
Dar au ajuns până la urmă în România și la noi acasă (după miezul nopții!!), unde, așa obosiți de drum cum erau, au ciugulit totuși câte ceva și s-a râs pe rupte.
Aici, Cristi a întrebat: "Copii, vreți să vă dau un sirop natural?" - La care Luca: "De tuse?" Normală întrebarea lui, odată ce lui i se aduc special din România pentru tuse siropuri naturale din muguri de brad, de pin, din frunze de pătlagină etc., unul mai natural decât celălalt. De astă dată au avut parte - fără tuse, fără strănut, fără virusuri, fără covid, fără febră - de o vacanță de vis, cu cei patru bunici, cu cei doi părinți, cu verișoara Isabella, cu prietenii români, la București, la Bran, la Cristian, la Constanța, la Neptun, la Râul alb, în Deltă, la lacul Doftana. Asta contează. Când vezi așa ceva în vacanță, nu te încarci cu energie pentru tot restul anului?
Dar până la desăvârșirea vacanței de vis, mai trebuia și tatăl lor care ne zâmbește pe la sfârșitul lui iuNie în poza de mai sus să ajungă în România la mijlocul lui iuLie. Cu un zbor (pardon, niște zboruri) care urma(u) să marcheze punctul culminant al haosului nostru "aeronautic" din 2023. Știți cât durează cel mai lung zbor direct din lume? 18 ore și 50 de minute, de la Singapore la New York. Ei bine, nepoțica mea Isabella și unchiul ei Alex, trebuind să ajungă de la Washington la București, cu escală la Frankfurt, au avut nevoie de peste 48 de ore... Iar acestea au fost orice altceva numai line nu, ci semănate cu peripețiile de rigoare; și nu mă refer la turbulențe sau lipsa lor, când zic "line". Dacă un copilot trezit greu din somn, o "stingere" dată aiurea, o poliție intervenind total neadecvat, o legătură de zbor pierdută din cauza întârzierii prea mari a primului zbor - mai înțeleg, să zicem, ceea ce au pățit ei depășește orice imaginație.
O voi lua cronologic, cu începutul acestei peripeții, mai bine zis acestui "periplu aviatic" din toiul verii, care este în fruntea topului de încurcături aviatice ale noastre, dar, desigur, nu a topului meu afectiv pentru acest an: primul zbor Washington-Frankfurt, cu United Airlines. Zborul era seara, așa că sperau ei (și noi) să se uite puțin la filme, să mănânce, să adoarmă cât se traversează Atlanticul și o parte a Europei și, eventual, să se trezească direct la Frankfurt.
Dar socoteala de-acasă... nu a ținut cont de defecțiunile tehnice. Însă pilotul, da. După o oarecare întârziere, i-a anunțat că indicatorul de benzină îi arăta că nu are suficient combustibil, deși el văzuse cu ochii lui cum se făcuse plinul. Dar, ceea ce mi se pare lăudabil, a refuzat să pornească la drum cu această infimă incertitudine. Verificarea sau reparația sau umplerea cu combustibil, nu am reținut exact care din ele, nu se putea face cu pasagerii la bord, așa că au trebuit să coboare. După un timp, li s-a comunicat să se suie iar și... au început să se audă niște zgomote foarte suspecte, de nu-ți venea deloc să zbori cu acest avion. Ceea ce nu i-a venit nici pilotului. De astă dată au fost dați toți definitiv jos din avion și poftiți să se ducă domniile lor pe la casele lor unde să "petreacă" (să zicem așa...) restul nopții. Era deja vreo 2-3 dimineața. Cum să lase unchiul Alex copilul înapoi acasă la părinții care dormeau duși și să îi sperie în toiul nopții?! Fetița a acceptat să aibă sleepover la unchiul acasă. Adică acasă în Fairfax, Virginia, la Daita, la el și la cei doi copii minori, verii ei primari, Leia și Luca. Numai că unde se aflau aceștia în acest timp? După cum țineți minte de mai sus, ajunseseră din Washington, cu peripețiile de rigoare, în România. Daita era acum la București la noi acasă, iar copiii ajunseseră deja la Constanța, la ceilalți bunici.
Daita și cu mine primeam updates cu tot periplul celor doi și astfel am aflat că, în fine, reușiseră să se culce pe la 3-4 dimineața. Noi încercam din București să descoperim ce s-a întâmplat cu toate valizele lor. Daita suna ba la United, unde fiind noapte, nu prea răspundea nimeni, ba la Lufthansa, unde fiind zi, ni se dădeau tot felul de informații, care mai de care mai eronată. De exemplu: bagajele sunt o parte la Washington, o parte la Frankfurt. Practic și logic imposibil, dar te pui cu logica sistemului pus la punct "nemțește"? 1. Avionul nu zburase din Washington la Frankfurt, ca să se poată afla bagajele din el deja în Germania și 2. Chiar dacă ar fi zburat cu vreun avion fantomă acele bagaje, nu ar fi avut timp să ajungă în trei ore la destinație.
Au fost sfătuiți (prin Daita) să ajungă foarte devreme în seara următoare la aeroportul din Washington, ca să se lămurească unde le sunt bagajele. Ceea ce au și făcut, duși la aeroport de mama Isabellei, Catrinel, care nu putea ajunge în această vară în România și a aflat abia dimineață de aventura ajungerii, adică neajungerii, fiicei ei acolo.
De astă dată avionul chiar a plecat, cu o oareșicare întârziere, dar a plecat. Era să uit: zborul nu mai era cu United. Fuseseră mutați la Lufthansa. Ei bine, nemții sunt nemți, sigur totul va decurge strună de acum încolo, mă gândeam eu (greșit). Curând urma să aflăm că de la Frankfurt nu mai este niciun zbor direct spre București. Ne pare rău, dar toate avioanele sunt overbooked, doar este mijlocul lui iulie, ce pretenție aveți să găsiți locuri libere? Oricât a alergat Alex cu nepoțica Isabella după el la ghișeele respective din prost organizatul aeroport Frankfurt (după experiențele mele, dar nu merită să vi le relatez și pe acestea, deși au fost tot în 2023), nu a reușit altceva decât să îi pună pe un zbor spre Istanbul!! Cu escală foarte lungă, dar asta e. Oricum, avionul care i-a dus la Istanbul a plecat cu întârziere, dar ce conta, odată ce escala era atât de lungă?! Cine a vizitat acum superbul aeroport din Istanbul, atât de lăudat? Ei doi, iar Alex ne trimitea poze, ca să ne liniștim că "totul e okay", mă rog.
Cu nedespărțitul "Pingy" după ea, Isabella se plimbă prin aeroport.
Sare coarda, se pozează cu piramida și timpul trece.
Pornesc într-un târziu și, desigur, cu întârziere, doar este laitmotivul zborurilor din 2023, spre București. Răzbesc prin înghesuiala de la controlul pașapoartelor și, curând, nepoțica noastră ne sare în brațe, lăsându-și încă unchiul să rezolve un ultim set de complicații... Bănuiesc că vă este clar ce anume. Bagajele, plimbându-se două zile haihui prin lume, nu au ajuns odată cu ei și Alex a trebuit să completeze formularele pentru "bagaje pierdute sau întârziate".
Gata! După două zile și două nopți, Isabella ajunge în fine la destinație: România sau / și îmbrățișarea caldă a bunicuțelor. Așa că să ne concentrăm iarăși asupra finalului: acesta a fost okay. Asta contează.
Dar stați! Finalul chiar final încă nu s-a produs. A urmat așa: 1. Cei doi soți reuniți au pierdut o noapte și trei sferturi din cele trei nopți de minivacanță, căci apoi lucrau deja din nou intens remote. La Bran au ajuns, cu rent a car, în a doua noapte doar atât cât să doarmă, să piardă micul dejun inclus în preț și să facă check-out, după care au mai avut o zi și o noapte la Sinaia (el fără prea multe haine, căci acelea încă se plimbau prin lume) și... gata minivacanța plănuită de mult timp cu grijă (și bani...). 2. În ziua toridă care a urmat, cum au fost cele din vara lui 2023 în România, trebuia să mergem (la București) cu ei și câțiva prieteni apropiați la restaurant, ei fiind în trecere în drum spre Constanța. Oare vor veni în fine bagajele mult-așteptate? Sau pleacă și la Constanța fără ele? Ei bine, ura, chiar când să plec cu Cristi spre restaurant, ne anunță de la aeroport că șoferul a pornit spre noi cu valizele!! Curând, ajung. Eu, deja îmbrăcată de restaurant, desfac doar puțin valiza Isabellei, gândindu-mă să îi iau fetiței o rochiță curată de acolo. Când pun mâna pe haine, nu-mi vine să cred... toate, dar absolut toate, erau între jilave și ude! Pe unde stătuseră valizele astea? Ploaie, umezeală, cine ar putea ști vreodată? Căci nu avuseseră AirTags în ele, greșeală pe care sper să n-o mai repetăm vreodată și să ne putem urmări epopeile valizelor. Am luat toate hăinuțele și le-am atârnat la soare în balcon, unde, la cele vreo 50 de grade Celsius probabil, s-au uscat imediat și nici n-au prins vreun miros. Abia mai târziu, când a ajuns și Alex în posesia celor două valize ale lui, a constatat că doar una avea lucrurile ude în interior. Cealaltă avusese parte de o soartă mai blândă.
Dar a urmat o vacanță superbă și pentru Isabella... Asta contează. Cu asta rămânem. S-a văzut și a făcut sleepovers la rudele și prietenele din România. I s-a serbat și ziua cu rudele și prietenii români, a stat și cu verișorii ei, cu care de fiecare dată când se revedea, era o astfel de bucurie, de parcă n-ar fi tot anul împreună în State. A zburat cu balonul fictiv, că de zboruri adevărate era cam sătulă, a sărit în cap în fața Casei întoarse din Parcul Brambura, a vizitat cu noi, bunicii, câteva locuri superbe la șes, mare și munte, demne de reținut pentru orice vacanță reușită cu un copil.
După încă niște aventuri minore ale familiei noastre care a tot navigat în spații aeriene aglomerate - întârzieri de avioane, anulări de curse, defecțiuni tehnice, timp rămas prea scurt pentru escala în care ești obligat să alergi ca să nu pierzi următorul avion care tocmai atunci este on time, frecușuri nejustificat de lungi la check-in - am ajuns la ultimul zbor din acest an. Nu am vrut să închei povestirea mea, până ce nu s-a rezolvat și returul zborului Washington-Dallas (deși acesta ne "zboară" deja în a doua zi a anului 2024 și nu mai face obiectul textului nostru). Culmea, deși se anunțaseră întârzieri mari pe multe linii aeriene, datorită, pardon, din cauza apropiatului Revelion, ambele zboruri au fost okay, chiar atât de okay încât la dus fetițele au citit, mămica a încercat să zâmbească și a reușit să doarmă, iar tăticul a pozat:
Și au petrecut minunat în Dallas, la niște prieteni buni, cu români, cu americani, cu mâncare, muzică, dans și voie bună până spre ziuă. Au uitat pentru câteva zile de toată oboseala acumulată de-a lungul unui an. Asta contează.
*
A sosit în fine momentul să ajung la topul anului 2023. A fost cu certitudine o zi anume. Zburând atât de mult și cu atâtea peripeții, Ajunul Crăciunului ne-a reunit totuși, din nou, pe toți. Asta contează. Căci ce altceva poate fi în fruntea topului în afară de seara în care am fost toți împreună în fața bradului, iar asistentul Moșului (alias soțul meu) ne-a mai și împărțit cadouri, căci se pare că am fost cuminți toți 15 (trei perechi de bunici, două perechi de părinți, cinci nepoți), meritându-ne cadourile.
Voi încheia acum mica noastră odisee, dorindu-ne să ne mai reunim în această formație (fie cu săndăluțe elegante, fie în șosetuțe specifice sezonului) măcar atâția ani ca s-o putem vedea și noi, cei de vârsta bunicitului, pe cea micuță așa de mare încât să-și amintească de noi nu doar din poze, ci și din viața reală.
(4 ianuarie 2024, Fairfax, Virginia)
*