Avem nevoie de doi îngeri, unul nu e de ajuns...

Trăim într-o lume înțesată de controverse și aș vrea să ne desprindem de ele pentru un timp. Să ne strecurăm printre clipe căutând ceea ce poartă ele enigmatic, ca fascinație a inefabilului. Aș vrea ca ascultându-vă, intrând în dialog, să putem transmite prin fluxul acestei discuții ceea ce se înscrie determinant în vocația dumneavoastră: o frenezie modelatoare, dorința de a cântări tainele lumii și de a transfigura cotidianul prin emoții cu valori revelatorii. M-a captivat o frază a dumneavoastră care intră subtil în filigranul spectacolelor pe care le creați: "Fac o confesiune: când montez un spectacol nou, sper să fie ca o bătaie de clopot. Când, într-o slujbă, clopotele bisericii bat, reprezintă ce anume? O abatere din obișnuit. O schimbare de stare. Clopotele ne trezesc ca să ne amintească de miracolul că suntem vii".
Începem așadar sub acest semn al "abaterilor din obișnuit"...


Adina Bardaș: Realitățile secunde, energia nevăzutului, transformarea interioară sunt teme la care vă întoarceți cu tenacitate, laitmotive care pulsează într-o artă poetică personală. George Banu nota după o montare pe care ați făcut-o cu ani în urmă la Cluj: "Ieșind de la spectacol, de mult n-am mai avut acest sentiment al reîntâlnirii cu ceea am pierdut sau n-am avut, dar a cărei nevoie dintotdeauna am resimțit-o! Tu mi l-ai redat!". Este aici oare o definiție a teatrului pe care-l aduceți la lumină prin spectacolele și atelierele dumneavoastră, teatrul ca întâlnire cu ceva spre care tindem neștiut și care are rolul să ne împlinească?
Andrei Șerban: Pentru secolul 21 e o întrebare pe care unii o vor găsi ușor desuetă și iată de ce: în Grecia antică operele de artă îndeplineau o funcție sacră. Teatrul reflecta ordinea cosmică, prin care divinitatea era deasupra umanității. Nu atât artistul conta, nici geniul lui, cât realitatea divină spre care tinde arta sacră, de unde și termenul de artă obiectivă. Când vizitez sculpturile vechi egiptene din muzee, nu mă interesează cine e sculptorul, ci transfigurarea chipului uman în esențial, ceva ce ne face să aspirăm spre un ideal, ne leagă de o energie verticală. Este total opusul tendinței artei contemporane. Dacă artistul antichității era un intermediar între om și zeitate, azi operele de artă sunt exclusiv expresia personalității celui care le creează, dornic să fie cât mai original, inovator și deci total subiectiv. Teatrul exprimă azi arta ruptă de sacralitate. Mă simt confuz și mă regăsesc cu greu între cele două tendințe. Încerc să aparțin prezentului și în același timp misterul lumii vechi nu mă poate lăsa indiferent. În teatru vidul, necunoscutul nu trebuie să ne sperie, ci să ne atragă. Fără un ideal conștient îndreptat spre ceva neștiut, cred că nu descoperim nimic. Avem nevoie de revelație. Când realizăm în teatru că suntem protejați în fața vidului, a necunoscutului, acceptăm provocarea fără teama obișnuită.

A.B. Aveți o înclinație naturală către tinerețe, dacă se poate spune așa. O alertețe, o trepidație a căutării, un refuz al cantonărilor, o dorință continuă de a învăța, o preocupare plină de bunăvoință pentru generațiile care se afirmă acum. Atelierele pe care le-ați făcut se înscriu în acest demers generos. Este o pierdere absența lor acum... Pentru actorii care nu au fost la atelierele dumneavoastră, dar sunt preocupați în moduri esențiale de arta lor și de descoperirea de sine, aveți o recomandare, un sfat pe care l-ați împărtăși?
A.Ș. Iată o întrebare poate prea optimistă. Ce bine ar fi dacă actorii actuali ar fi preocupați de arta lor și de descoperirea de sine, cum bine spuneți. Din păcate s-a pierdut sensul de perfecționare a artei actorului. Cartea lui Stanislavski, o biblie a teatrului, se cheamă "Munca actorului cu sine însuși". Puțini însă o mai studiază azi. Și puțini sunt cei care după școală continuă să-și dezvolte meșteșugul. Atracția e spre exterior. De aceea atelierele noastre de vară, unde concentrarea a fost spre viața interioară, au însemnat mult pentru tinerii participanți. De exemplu, la Ipotești ziua începea de la 6 dimineața cu exerciții de atenție pentru a ne acorda instrumentul (trupul) să devină sensibil și să primească vibrațiile din jurul casei memoriale și livezii unde a crescut Eminescu. Eram în căutarea unei noi atitudini de recitare a poeziei eminesciene, a unei intimități izvorâte din interiorul ascuns al fiecăruia, generând un fel de impuls subconștient care face să apară ceva adevărat, organic, ce corespunde cu starea poeziei înseși. Astfel actorul încearcă să pătrundă în laboratorul lui Eminescu și să reconstituie pentru sine procesul creativ al poetului. Ca și cum nu a învățat mecanic cuvintele, ci ele s-au născut din nevoia de dor, din durere sau extaz... o retrăire a intențiilor Autorului. Dar vă răspund la întrebare cu o simplă propunere: ar fi util ca actorii să-și amintească de ce au vrut să devină actori. Când urci pe scenă, care e intenția: să fi adulat, să ai succes, aplauze și bani mulți sau... ce altceva?

A.B. Pentru a fi "Stradivariusul" dumneavoastră, ce calități ar trebui să aibă un actor?
A.Ș. Sensibilitate neprefăcută, curiozitate vie, curaj să riște, să rămână veșnic nemulțumit de sine, să servească ceva mai presus decât propria persoană și să fie pregătit la nivelul profesional care-i permite să acceadă la calitatea unui Stradivarius. Toate acestea simultan.


A.B. Ce personaj din piesele pe care le-ați montat v-ar reprezenta cel mai bine? De ce?
A.Ș. Hamlet, deoarece sunt la fel de nesigur de deciziile mele și mă întreb, poate exagerat de des, ce e bine și rău, dar fără să am curajul să ajung ca el în actul V când devine cu adevărat erou și se sacrifică pentru adevăr. De aceea Hamlet e piesa imposibil de jucat sau de pus în scenă, mereu personajul trăiește o intensitate mult peste limitele noastre obișnuite. Dar exemplul lui mă inspiră să înțeleg ce înseamnă sacrificiul și să votez pentru a fi.

A.B. Care (vă) e iluzia cea mai frumoasă?
A.Ș. Oare la ce ajută să mă îmbăt cu iluzia că sunt cel mai talentat, inteligent, sexy, generos tip de pe planetă? Iluzia e minciuna care mă face să mă simt cât pot de confortabil ca să ocolesc realitatea. Am ajuns deseori la concluzia tristă că iluzia cea mai frumoasă (care cred că mă protejează) e cea mai toxică. Dar cum ar fi viața trăită fără iluzii? Ar putea fi mai adevărată, dacă aș avea curajul să mă trezesc față-n față cu ce e real. Dar e mai plăcut să cred în iluzia că sunt sincer. De fapt nu sunt.

A.B. Sunteți asociat cu repere de neocolit în teatru și operă. Există spectacole despre care se vorbește mai puțin, dar care au fost pivotale în creația dumneavoastră, marcând discret, dar semnificativ o evoluție, o schimbare de direcție, o deschidere reflexivă la momentul cel mai potrivit?
A.Ș. Pe de o parte, știu că dacă aș putea, aș schimba direcția la fiecare spectacol. Da, asta ar fi calea cea mai creativă, să-mi asum un risc constant, să experimentez chiar dacă nu va reuși. De fapt nu știm niciodată, nimic nu e garantat în teatru, chiar într-o montare tradițională rezultatul e imprevizibil. Pe de altă parte însă mă simt responsabil față de compania care m-a invitat și publicul fidel. Sunt cheltuiți banii publici, oamenii își cumpără bilete, au așteptări, le sunt dator și ar fi nedrept să-i las să plece fără să le fi oferit ceva care să-i atingă. Dar, paradoxal, spectacolele mai puțin reușite m-au ajutat de fapt să înțeleg ce-am greșit și să avansez.

A.B. Se vorbește despre starea de grație a unui actor. Care e starea de grație pentru un regizor?
A.Ș. Starea de grație e ceva care descinde de sus, o atingere blândă, luminoasă, care ne mângâie, ne îmbrățișează simultan pe toți. Se întâmplă foarte rar, dar atunci simțim ceva concret, ca o forță activă, opusul iluziei. Mă întreb cum captau grecii antici, acum 3000 de ani, acele energii benefice, vibrații care erau receptate conform legilor sacre cosmice ce se adresau simultan zeilor, cerului și cetățenilor Atenei. Să ne amintim de dimensiunea orizontală și cea verticală. Noi azi trăim exclusiv pe orizontală. Dar starea de grație e ca un magnet care ne atrage firesc spre dimensiunea verticală. Ne amintește de simbolismul vertical al crucii.

A.B. Acordați o importanță aparte sunetului, vocii umane, cu energia ei, cu tainica vibrație a unor zone sufletești altfel puțin accesibile. Muzica e arta ideală, spuneați. Iar altundeva, îl citați pe John Cage, "Scopul muzicii este să liniștească și să concentreze mintea, ca ea să devină sensibilă și deschisă influențelor divine". Din punctul de vedere al unei explorări interioare, ce vă interesează să comunicați cel mai mult când montați operă și cum e diferit de felul în care "vă rostiți" montând teatru?
A.Ș. Muzica e arta supremă și deși pe scenă (fie teatru sau operă) urmărim o poveste, la un alt nivel primim vibrații ale unei energii nebănuite, care ne afectează întreaga ființă. De unde vine? Care îi e sursa? Nu există răspuns logic; doar o emoție nouă atunci când simțim un curent care circulă prin trup. Actorii vechi își însușeau acea tehnică a declamației, un fel de incantație ritmică ce transmitea un fior autentic și cred că putem să investigăm viața sunetului și acele zone "inaccesibile" pentru a atinge direct emoția... Sunetul lăuntric care face să activeze inima.


A.B. Dacă vorbim de operă, să amintim că ați montat activ la Opera Națională Română din Iași: Troienele, Indiile galante, Lucia di Lammermoor, Văduva veselă 2.0. Sunteți iubit la Iași, sunteți și cetățean de onoare al Iașului - există un magnetism al anumitor orașe pentru dumneavoastră, cu publicul lor, cu atmosfera lor?
A.Ș. Iașul are un magnetism specific, evident diferit de cel al New York-ului. Cu cât magnetismul e mai puternic, cu atât mai bine mă simt, parcă primesc energia orașului și sunt ajutat să lucrez. Un circuit electric îmi activează atunci ființa; emoția comunică fluid cu senzația, ambele antrenează creierul să participe. Atmosfera în repetiții e extrem de importantă: dacă lucrăm bine împreună, absorbim din aer energia magnetică a orașului și o transformăm în creativitate. Publicul ieșean e minunat, acceptă să fie șocat și astfel primește impresii noi și acesta e exact scopul muncii noastre: să descoperim o altă realitate împreună.

A.B. Vă invit acum să desfacem și straturile unor realități interioare - printr-o suită de ricoșeuri "creative" ale chestionarului lui Proust.
Starea de spirit pe care o încercați cel mai des?
A.Ș. De obicei e invers, "stările" mă încearcă pe mine. Sunt la cheremul lor: când frustrat, când vesel, extatic sau disperat. Încontinuu prins, absorbit de aceste stări schimbătoare, care mă controlează. Un fel de sclavie. Dacă încerc să mă detașez, ca și cum aș fi pe vârful muntelui, pot privi de la distanță, văd totul mai clar. Stări pozitive se schimbă în opusul lor, dar nu mai au același efect. Le văd, și atunci simt că pot să le controlez. Le accept și astfel devin mai puternic. Cu timpul, dacă sunt atent, stările negative sunt din ce în ce mai rare. Soarele pătrunde prin nori.

A.B. Poeții preferați? / Poemul tutelar?
A.Ș. Glossa lui Eminescu o recit ca pe o mantra, nu doar pentru că exprimă toate stările pe care le simt, dar ritmul incantației are asupra mea un efect imediat, practic, liniștitor.

A.B. Frica de care nu puteți scăpa?
A.Ș. Teama de stagnare, că nu voi fi capabil să am energia, curajul și determinarea să devin ființa care aș putea fi.

A.B. Vârsta care v-a adus cel mai mult pe plan interior și ce este acel "anume" adus de ea?
A.Ș. Fiecare vârstă, privită cu atitudinea curiosului, e pasionantă. La 30 ce pot descoperi? Sau, wow, nu am avut niciodată 80 de ani, ceva nou! Interior, în timp, s-a depus o substanță ce aduce cu sine o liniște. Ceva s-a relaxat. Ambiția, aviditatea s-au mai domolit. Accept mai multe și asta e o deschidere. Am șansa să înțeleg ceva.
Ce șansă!

A.B. Definiția unei vieți împlinite?
A.Ș. Cea care își desăvârșește potențialul. Avem în noi posibilitatea de a ne schimba. Când ne contemplăm situația noastră de morți vii, realizăm inutilitatea oricărui gând negativ privind propria noastră realitate. Putem intui "cealaltă viață". Viața adevărată, spun înțelepții, nu e cea obișnuită, vizibilă. Este cea ascunsă. Ea trebuie să apară. Noul Testament o descrie, ea e aici, dar e nevoie de noi s-o căutăm.


A.B. Interviurile dumneavoastră, la fel însemnările și relatările pe care le publicați sunt atât de vii încât devin, la o lectură atentă, și rodnice dialoguri indirecte cu oamenii pe care i-ați cunoscut. Mă gândesc nu doar, să spunem, la Peter Brook, Radu Penciulescu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, ci și la Arșavir Acterian, Gellu Naum, Emil Botta... Citind portretul pe care i l-ați făcut lui Emil Botta, am simțit că din experiența aparte a întâlnirii cu el au rămas lucruri nespuse. Împotrivind-vă din nou uitării, ar fi unele care vă vin acum în minte și pe care le-ați putea povesti?
A.Ș. Deseori aveam senzația că Domnul Botta era un marțian, adus de un OZN, aterizat pe Pământ din motive obscure. Simțea în el continuu lupta acerbă între doi îngeri: îngerul alb și îngerul negru. Spunea că cel alb fără cel negru nu poate acționa, rămâne singur, pasiv, neinspirat. Dacă îngerul negru îl provoacă, fricțiunea creează energie creativă și la fiecare confruntare apare ceva diferit. De unde realizarea că ambele forțe sunt necesare. Avem nevoie de doi îngeri, unul nu e de ajuns.

A.B. Transmiteți constant o vibrație a unui elan cu o încărcătură spiritualizată, ce stârnește reverii. Pe planul acesta al "imponderabilului", care ar fi cel mai frumos dar pentru apropiata aniversare?
A.Ș. Când la o vârstă înaintată eternul "La mulți ani" începe să ruginească, și-a pierdut prospețimea, cum poți să definești frumosul? Macbeth spune: "fair is foul and foul is fair". În ziua de azi în special urâtul e considerat frumos. Asta e noua modă.
Ce omul occidental consideră un obiect frumos, orientalii s-ar putea să disprețuiască și viceversa. Demult, în India, cel mai frumos compliment adus unei femei era "coapsele ei sunt ca acelea unui elefant"; sigur, azi, ar suna ca o insultă gravă. În trecut femeile aristocrate japoneze își pictau dinții negri! Însă oriunde în lume un copil mic e frumos. La fel un cățel, o pisică. Dar o ființă de pe o altă planetă cum i-ar vedea? Lor le-ar plăcea Mozart sau Bach? Cred că singurul răspuns posibil e acesta: frumusețea e o calitate interioară a spiritului, un semn profund personal că ți-ai împlinit dharma - a trăi armonios viața. E un drum lung până acolo!

(mai 2023, interviu apărut inițial în Scriptor, nr. 7/8 (iulie-august), 2023.)
Cea de-a opta ediție a Premiilor Naționale Negruzzi a avut loc la Iași, în Aula Magna "Carmen Sylva" a Universității Tehnice "Gheorghe Asachi", la 1 decembrie 2023, de Ziua Națională a României. În cadrul acestui eveniment, Andrei Șerban a primit premiul pentru regie.


Decernarea premiilor poate fi urmărită aici (laudatio Corina Șuteu la 1:10:40 / discursul de acceptare al lui Andrei Șerban la 1:22:00)