Aș fi foarte bucuros ca filmele mele să fie privite ca o rugăciune cinematografică - Nopțile albe ale filmului românesc la TVR

Noaptea Albă a Filmului Românesc la TVR Cultural continuă... pe 6 ianuarie 2024, începând cu ora 21:15 puteți viziona 4 filme artistice de lungmetraj (Un om în loden, Privește înainte cu mânie, Poarta Albă, Cardinalul) și două filme documentar (Amfiteatre și închisori, Părintele Arsenie Boca, omul lui Dumnezeu) într-o noapte dedicată regizorului Nicolae Mărgineanu. Mai multe detalii aici.
 
 În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Nicolae Mărgineanu.
 

Claudia Nedelcu Duca: Mă bucur că avem ocazia să ne întâlnim și să povestim, cum nu foarte des am avut ocazia până acum în acest context al Nopților Albe, despre cum s-a făcut film înainte de 1989 și imediat la începutul anilor '90. Îmi doresc să vorbesc cât mai puțin și să vă ascult povestind despre acea perioadă...
Nicolae Mărgineanu: Va fi un fel de... spovedanie.

C.N.D.: Ați făcut o școală de arte plastice, apoi una comercială. Motivele pentru care ați trecut de la una la alta o să vă las pe dumneavoastră să le povestiți. Ați avut un nume de familie grecesc, după care v-ați reîntors la numele pe care îl aveți acum. Ați fost șofer pe basculantă. Ați făcut Facultatea de Chimie. Ați fost fotograf, operator, scenarist, regizor, producător. Lipsește ceva din această înșiruire de preocupări?
N.M.: Școala Medie Tehnică de Metrologie. La un moment dat, după ce am făcut șoferia, am încercat să fac ceva ca să pot reveni într-un mediu cât de cât intelectual și mai ales să vin în București unde era această școală.

C.N.D.: Ați povestit în repetate rânduri despre tatăl Dvs, despre o copilărie nu tocmai liniștită și, cu riscul de a repeta unele lucruri, aș vrea să reluăm și să nuanțăm unele aspecte pentru a putea înțelege o parte din opțiunile dvs cinematografice ulterioare.
N.M.: În 1948, când aveam 10 ani, tata a fost arestat. N-am conștientizat foarte bine atunci ce se întâmplă, deși mama a încercat să ne explice. Pe urmă, încet-încet, am început să aflăm. A fost implicat într-un proces mare atunci, "Procesul Marii Finanțe", cu 12 inculpați, din care tata nu cunoștea decât trei persoane. Statele Unite ale Americii acuzase Uniunea Sovietică și în special pe Vîșinski că se amestecă în treburile interne ale României și atunci el a cerut să se facă un proces în care să se demonstreze că Statele Unite sunt cele care se amestecă în problemele interne ale României. Așa s-a confecționat acest proces. Tatăl meu avusese bursa Rockefeller. Cunoștea multe personalități din Statele Unite, stătuse acolo doi ani. Era foarte apreciat, i s-a propus să rămână acolo, dar la vremea respectivă majoritatea tinerilor care studiau în străinătate doreau să revină în țară, să ajute România care era într-o perioadă dificilă încă. Cam ăsta a fost motivul pentru care tata a fost implicat în acest proces în care erau și trei legionari și niște bancheri și directorul de la Reșița, cu care tata era prieten. S-a spus despre tata că era legionar. Asta l-a mirat cel mai mult, pentru că el a fost primul care a intervenit la atentatul împotriva rectorului Ștefănescu-Goangă, împușcat de doi studenți legionari, și a reușit să îl introducă într-o mașină, apoi într-o salvare și i-a salvat viața. Din acest motiv a fost pe lista neagră a legionarilor în perioada respectivă și a fost obligat să accepte o gardă de corp câteva săptămâni de zile... M-am îndepărtat... Din clasa a VII-a într-a VIII-a nu se dădea examen, dar eu nu am mai fost primit la liceu din cauza originii mele nesănătoase, cum se spunea atunci. Atunci, mama ca și multe alte soții ale foștilor deținuți politici, a intentat divorț. Mama era grecoaică, născută în Constanța, părinții au trimis-o la Cluj să facă Facultatea de Litere și de Filosofie, aici s-a măritat cu tatăl meu. M-am numit pentru o perioadă Arvanitis - numele mamei, așa am fost primit la Școala de Arte Plastice, deși eu nu aveam nicio legătură atunci cu pictura. Singura legătură era faptul că profesorul Popescu Daniello, un om bun și o personalitate extraordinară, a vrut să o ajute pe mama și a spus: "Îl înscriu la școală și îl țin primul trimestru, până în iarnă.", după care urma să mă transfere la școala de comerț, unde mama îl cunoștea pe director, pe domnul Rusu. Dar cum se făcea acest transfer? Eu am intrat cu numele Arvanitis la Școala de Arte Plastice, unde mi-a plăcut foarte mult, am descoperit că aveam aptitudini pentru desen și, mai târziu, mult mai târziu, când mă întâlneam cu foști colegi care mă ținuseră minte, erau foarte mirați că nu am făcut artele plastice. M-a bucurat lucrul ăsta. Deci eu m-am înscris în ultima zi înainte de vacanță cu numele Arvanitis și în aceeași zi m-a și transferat la Liceul Economic, care m-a primit cu numele Mărgineanu. O întortochere îngrozitoare, sperând cumva că va păcăli Securitatea, dar sigur Securitatea nu se interesa de un copil de 14-15 ani, cât aveam eu atunci, dar cam așa funcționa "mafia de bine" - așa i se spunea în perioada respectivă, mafia oamenilor care încercau să ajute pe cei care căzuseră în această năpastă. Vreau să adaug că pentru noi - pentru mine și pentru sora mea -, deși am fost dați afară din școală la un moment dat, apoi din facultate, n-a fost foarte greu, eram tineri și ne obișnuisem cu jocul ăsta. Nu am suferit prea mult, dar pentru mama a fost foarte greu, mai ales pentru că un deținut, la vremea respectivă, nu primea scrisori, nu exista vorbitor, nu primea pachete. Mama, împreună cu alte femei, sfătuite de alte soții de foști deținuți politic, trimiteau pachete cu alimente care nu se stricau. Poșta funcționa ireproșabil, dar funcționa foarte încet. Se primeau aceste pachete înapoi după două-trei săptămâni. Și, ca printr-o minune, un pachet dintr-ăsta cu o pereche de șosete de lână l-a primit tata la Jilava. Mama aflase toate adresele închisorilor și trimitea constant pachete, veneau înapoi, le trimitea iară. Pentru tata, atunci, a fost un cadou neașteptat, nu doar pentru că i-a folosit și pentru frig, la Jilava era foarte frig, dar moral i-a slujit foarte mult. Cam asta a fost.

Când am intrat la Facultatea de Chimie, ca mulți alții care aveau origine nesănătoasă, nu am declarat acest lucru. Așa se proceda. Dacă aș fi declarat, nu intram sigur. Nu am declarat și am intrat. Mi-a plăcut chimia foarte mult. După doi ani și jumătate eram chiar foarte sigur că sunt pe direcția bună. S-a organizat însă atunci o ședință foarte mare și extrem de urâtă cu toată facultatea strânsă într-un amfiteatru, cu niște acuze îngrozitoare. Am fost dați afară 2-3 studenți.

C.N.D.: Care erau acuzele?
N.M.: Că sunt fiu de spion, de sabotor, că am vrut să păcălesc statul, că trebuie să fiu trimis la munca de jos.

C.N.D.: Descoperiseră că nu aveți origine sănătoasă.
N.M.: Da, da, asta se întâmplase. Fusese Revoluția din Ungaria și, după revoluție, cel puțin doi ani de zile, s-au înăsprit foarte mult regulile. A început un nou val de arestări mai ales printre tineri. Atunci au fost arestați mulți studenți. Am avut colegi de liceu care au fost arestați imediat după Ungaria, pentru că încercaseră, naivi fiind, să facă un fel de societate ca să se producă și în România o mișcare precum cea din Ungaria. În momentul când am mers să ridic actul de exmatriculare din facultate, data era una din urmă cu două luni. Tot teatrul ăla extraordinar din amfiteatru a fost făcut numai pentru a înspăimânta pe ceilalți. Aveam un coleg care venea de undeva dintr-o mină, era foarte slab pregătit - nu știu dacă a înțeles ceva din chimie -, dar era activist, secretar de partid pe an și dădea cu pumnul în masă, literalmente, în fața profesorilor. Era foarte vocal și cu un vocabular rudimentar plin de lozincile care se purtau la vremea respectivă... După exmatriculare am încercat să mă angajez la una din fabrici. Nici vorbă să mă angajeze. Și atunci un alt coleg al cărui tată era deținut - băiatul lui Grigore Popa, filosoful - mi-a spus: "Uite, eu fac școala de șoferi. E mare nevoie de șoferi. Te vor primi imediat la școală." Și, într-adevăr, am făcut școala profesională, am luat carnetul după șase luni de zile. Se făcea foarte serios - ne punea să reparăm carburatoare, nu doar să învățăm să conducem ci să și reparăm ce conducem. Am fost șofer întâi la Cluj pe tractor și pe urmă pe autobuz, apoi pe camion. Am vrut cumva să scap de atmosfera Clujului unde eram destul de cunoscut, nu îmi făcea plăcere să se știe că sunt șofer și am plecat la Hunedoara, pe șantier, unde a fost o perioadă extraordinară.

C.N.D.: Ce înseamnă o perioadă extraordinară pe un șantier pentru un tânăr care vine dintr-un mediu intelectual?
N.M.: Era o experiență de viață pe care altfel nu aș fi avut cum să o am, am cunoscut niște oameni pe care altfel nu i-aș fi cunoscut. Să vă spun câte ceva despre locul în care am venit. Cunoșteam pe cineva acolo, un alt șofer din Cluj. El m-a primit. Intrai într-un bloc care nu era tencuit, era încă la cărămidă. La etaj stăteam noi, un fel de sală de clasă cu paturi, din care se făcea o altă ușă și era al doilea dormitor de 8 paturi. Făcusem deja o pasiune pentru fotografie, aveam un aparat de fotografiat care mă costase vreo trei salarii și am fost nedumerit că nu aveam unde să las aparatul, nu exista dulap. Eu nu venisem cu un geamantan din ăla care se închidea cu lacăt, dar mi-a spus să stau liniștit că nu se fură. Nu am crezut, dar spre surpriza mea, cât am stat acolo, aproape un an de zile nu s-a furat absolut nimic, deși ușile erau deschise. Ceilalți băieți care locuiau acolo fugeau de colectivizare venind pe șantier.

C.N.D.: Mai erau băieți care, ca dumneavoastră, veneau din zona universitară?
N.M.: Cu siguranță mai erau, dar nu i-am cunoscut eu, eram deja antrenat, ca să spun așa, să nu intru în vorbă cu persoane pe care nu le cunosc prea bine, să fiu rezervat față de celelalte persoane. Toți erau așa. Până am apucat să ne mărturisim unul altuia, a trecut destul de mult timp.

C.N.D.: Prieteni aveați în acea perioadă?
N.M.: Nu, nu pot să zic că aveam prieteni. Avem un coleg cu care duminica ieșeam cu motocicleta, îmi cumpărasem una. Am fost atunci prin trecătoarea Lainici. A fost un drum extraordinar. Mănăstirea Lainici era mică de tot, când am intrat înăuntru, am rămas șocați: erau trei bătrâni cu bărbi albe, mari, unul dintre ei parcă era chiar Dumnezeu, asta era senzația, nu aveam nimic cu biserica atunci.

C.N.D.: De ce nu aveați nimic, era ceva autoimpus?
N.M.: Atunci se considera că este periculos.

C.N.D.: Să te manifești explicit, dar să nu crezi...
N.M.: Să mergi la biserică, fără îndoială era periculos. Se spunea: "să nu mergeți, să nu vă spovediți." Circulau zvonuri că unii care s-au spovedit au fost turnați la Securitate de către preotul care era informator. Nu știu. Probabil că au fost foarte puține cazuri, dar cu siguranță unele au fost. Cred că era o cursă sau o manevră a Securității de a te demoraliza, de a-și bate joc de tine puțin, de a simți că trăiești sub ochiul lor tot timpul.

C.N.D.: Care sunt lucrurile frumoase pe care vi le amintiți din acea perioadă? Filmografia dvs. de după revoluție, când ați putut să vă manifestați preocupările fără nicio constrângere, are puține subiecte lipsit de tragismul acelor vremuri. Rădăcina acestor teme pare să fie în această perioadă, dar care erau lucrurile, preocupările care vă colorau viața de zi cu zi în adolescență și tinerețe.
N.M.: Înainte de a ajunge la Hunedoara, când eram la Cluj, citeam foarte mult, mă refugiam în pod și citeam, aveam prieteni cu care discutam. Mai târziu puțin, când ieșea un fost deținut politic, mama încerca să ajungă să afle câte ceva. Ei vorbeau cu mari rezerve pentru că nu aveau voie. Toți semnaseră câte o hârtie să nu vorbească despre ce s-a petrecut în închisoare. Mulți dintre ei erau condamnați administrativ la șase luni, un an de zile, doi ani, trei ani fără proces, fără nimic. Asta era în urma unei turnătorii. Tatăl unui coleg a fost așa, nici până azi nu se știe de ce a fost arestat și ținut închis ani de zile.

C.N.D.: Domnule Nicolae Mărgineanu, vorbeam despre momentele frumoase pe care le-ați trăit în copilărie și ne-am întors tot la un moment tragic. În afară de bucuria cărților, care erau bucuriile pe care și le mai putea face un tânăr, fiu al unui deținut politic?
N.M.: Visele pe care le aveai și optimismul care rămânea în tine la vârsta aceea. Cam astea erau și comuniunea cu câțiva prieteni. La Hunedoara m-am împrietenit la un moment dat cu unul din băieții veniți de la țară. M-a rugat să îl duc o dată în satul lui cu motocicleta și l-am dus. Vreau să vă povestesc ceva, o imagine care era foarte des întâlnită în acea perioadă. Treceam prin fața bisericii și de fiecare dată erau mulțimi de țărani, îmbrăcați așa cum merg țăranii la oraș - curat, cu cojoc pe ei, dar destul de speriați și am întrebat: "De o săptămână stau țăranii ăia acolo. Nu le-au dat cazare încă. Ce s-a întâmplat?" "Nu sunt aceiași. În fiecare zi sunt alții.", mi s-a răspuns.

C.N.D.: De ce erau la biserică?
N.M.: Veneau la Hunedoara să se angajeze iar biserica era singurul loc cunoscut pentru ei. Hunedoara era plină de furnale. Era fum mereu, zgomot, oamenii erau neprietenoși, nu prea vorbeau unii cu alții și acolo era refugiul lor. După ce se angajau, îi băgau în niște dormitoare, cum au fost și ale noastre. E o imagine care persistă în gândurile mele. La Hunedoara au mai fost plăcute escapadele pe care le făceam cu motocicleta, am fost la Târgu Jiu și am văzut Coloana fără sfârșit, am fost în Munții Apuseni, au fost ieșiri foarte plăcute... Pe șantier cu basculanta era foarte greu și condițiile foarte aspre, foarte grele. Nu găseai la Alimentara conserve decât foarte rar. Era sărăcie foarte mare. Mâncam la cantină unde lingura și furculița erau cu lanțul legate de tabla mesei, ca nu cumva să fure cineva bunurile poporului. M-am săturat la un moment dat de perioada asta! Apăruse revista Secolul XX, în primul sau al doilea număr era povestea lui Françoise Sagan Aimez-vous Brahms?, nu venisem cu cărți la mine pentru că nu voiam să dezvălui identitatea mea de tânăr dintr-o familie de intelectuali, dar cred că și-au dat seama destul de repede. De fapt, în prima zi când am îmbrăcat pijamaua, au izbucnit în râs, nu văzuseră așa ceva. Eu nu înțelegeam ce au, dar nu văzuseră așa ceva, de atunci, nici n-am mai purtat pijama, nici azi nu mai port, așa o rușine mi-a fost, așa o senzație neplăcută am avut atunci. Am sărit de la una la alta... vă cer scuze! Când am citit Secolul XX mi s-a făcut foarte mare dor de cărți, de citit, de văzut un spectacol de teatru. Atunci m-am hotărât să vin la București ca să dau la școala de metrologie. Făceam schi la vremea respectivă la Voința și iarna mai mergeam în cantonamente de trei săptămâni, o lună de zile. Când eram elev, aici am cunoscut o fată de vârsta mea, Sanda Lugojanu, al cărei tată fusese închis și al cărui frate fusese ucis de comuniști. A fost o poveste groaznică. Ea era la școala asta de metrologie și mi-a spus că e o meserie curată, că ai un birou unde lucrezi, nu e un salariu prea mare... Mi s-a părut atunci un vis. Am intrat, examenul a fost ușor.

Mi-am mai amintit un moment frumos din perioada de la Hunedoara. A ieșit Ion Ladea din închisoare, fiul sculptorului Romulus Ladea din Cluj. Eu venisem întâmplător pentru câteva zile la Cluj și el m-a rugat să îl iau cu motocicleta, să îl duc în zona Hunedoarei, pentru că avea niște adrese de foști deținuți cu care el a stat în închisoare și voia să facă vizite familiilor și să le spună câteva cuvinte despre acești deținuți. L-am dus. Ieșise atât de slăbit încât am fost nevoit să îl leg cu o curea de mine ca să nu îl pierd. Acesta a fost un moment foarte frumos și care mi-a mers la suflet: mergeam, găseam adresa, eu stăteam și mă prefăceam că reparam ceva la motocicletă, el intra, nu stătea mai mult de 10-15 minute și le aducea veștile de care aveau nevoie.

C.N.D.: Veștile despre tatăl dumneavoastră cum veneau?
N.M.: Erau vești. Uneori primeam câte o carte poștală, dar care nu era scrisă de tatăl meu, era un alt scris, trimisă probabil de un fost deținut care ieșise și care nu se semnase de teamă. Pentru noi însemna foarte mult. Rareori era câte un fost deținut care ieșea și voia să vorbească. De multe ori deținuții, înainte de a fi eliberați, erau șantajați: "Nu vei ieși până nu semnezi un contract că lucrezi pentru noi, pentru Securitate!" Și unii, din păcate, au cedat. Nu fac nici cea mai mică vină, nu poți să știi în ce situație au fost atunci și cât au suferit. Vreau să vă relatez un lucru descoperit la C.N.S.A.S. de către doamna Cristina Anisescu care a cercetat dosarele tatălui meu și a scris o carte - Nicolae Mărgineanu, psiholog în temnițele comuniste din dosarele C.N.S.A.S. Printre altele, a găsit o notă dată Securității de către un fost deținut în care vorbea despre mama, pe care o cunoscuse după ce a ieșit el. Nu cred că dacă am fi plătit pe cineva cu oricât ar fi putut face un portret atât de frumos, nici noi în familie nu am fi scris mai frumos, am rămas uluiți. Nu mai trăia mama când am descoperit nota asta informativă. Sigur erau unii care semnaseră constrânși și care în felul ăsta răspundeau cerințelor Securității. Până, probabil, Securitatea își dădea seama și nu îi mai foloseau, îi țineau la index, presupun. Sunt multe întâmplări dintr-astea, de la om la om, de la caz la caz, nu se pot generaliza.

C.N.D.: Cărțile poștale pe care le primeați, cum sunau?
N.M.: Erau vești sumare de la foști deținuți. O singură dată cineva din București ne-a trimis o scrisoare în care spunea că tata va apărea într-un proces auxiliar la tribunal. Mama s-a interesat la București la cineva și într-adevăr, așa era: era citat ca martor într-un proces legat de Reșița și atunci, pentru că nu avea bani de tren, a vândut un tablou de Tonitza. Tata a fost colecționar și a avut niște tablouri foarte frumoase. Mama era contrariată că tabloul, care erau un nud foarte frumos al lui Tonitza, a fost cumpărat de un preot. A fost unul din motivele pentru care ea nu mai suferea preoții. Ar fi putut să aleagă alt tablou! Am ajuns, așa, prima dată la București. Am locuit la familia unei doamne al cărei soț era tot fost deținut politic. Tata nu a venit la proces atunci, dar a aflat de la un coleg de-al lui deținut că noi am fost în sală. A doua oară când a fost procesul, a venit. A fost un moment extrem de emoționant. Mi-e greu să îl relatez. A fost singura dată când l-am văzut, pentru tata a însemnat enorm.

C.N.D.: Dumneavoastră și sora dumneavoastră aveați visurile, speranțele... tinerețea care le include pe amândouă, cum era pentru mama dumneavoastră, un intelectual chinuit de toate aceste nedreptăți, cu un copil șofer pe șantier?
N.M.: Nu avea de ales. Nu aveai ce să faci. Trebuia să accepți lucrurile așa cum sunt.

C.N.D.: Când erați împreună, aveați curajul să vă mărturisiți, să vorbiți despre toate aceste dureri?
N.M.: Totdeauna îi spuneam mamei când era ceva. De exemplu, odată, eram prin clasa a VI-a, eram la liceu și a intrat în clasă directorul speriat și cu un activist, cel puțin așa arăta - purta șapcă și a întrebat: "Care-i Mărgineanu?" M-am sculat destul de speriat. El a început să spună: "Ăsta-i fiul unui trădător, al unui sabotor!" M-a ponegrit... M-am speriat. Efectul a fost contrar la elevi - au crezut că tata a dat lovitura la bancă și a furat bani mulți. M-am dus acasă, i-am spus mamei și mi-a zis că trebuie să mai așteptăm să vedem dacă mă vor da afară sau nu. N-am mai auzit nimic de acel om. Probabil atât trebuia să facă! Și-a terminat numărul și gata. Au fost multe situații din astea. De exemplu, sora mea, când a fost dată afară din facultate, și-a găsit serviciu la pompe funebre. Trebuia să meargă cu țiganii care se ocupau de săpatul gropilor. Ei au auzit că tatăl ei e în închisoare și au întrebat-o: "Băi, e adevărat că tatăl tău e la bulău?", s-au purtat exemplar cu ea. O prietenă de-ale mamei a venit să îi spună că a văzut-o pe sora mea cu 6 țigani prin cimitir și a întrebat-o dacă nu îi e frică. "Nu mi-e frică! Ce pot să fac? Cum aș putea să o apăr?" Uite că oamenii au fost oameni, totuși! După ce n-a mai lucrat cu ei, a fost profesoară. Când mergea la vreo înmormântare, se trezea cu țiganii care veneau să vorbească cu ea. Era foarte îndrăgită de ei. Ea trebuia, printre altele, să le facă instructajul de partid, le citea groparilor, în fiecare zi, un paragraf din Scînteia. Când citea, toți adormeau. Astea erau aventurile noastre...

C.N.D.: Sunt convinsă că acum, după trecerea timpului, vă gândiți cu nostalgie și găsiți scuzele sau justificările pentru ce s-a întâmplat, dar ce gânduri vă încercau atunci că erați adolescent, apoi tânăr care făcea parte dintr-o familie atât de vulnerabilă?
N.M.: Încercam să înțeleg lucrurile. Sigur că au fost momente, nu numai ale mele și ale altora, destul de grele. Când eram mai mici, am făcut o organizație. Când au aflat, părinții s-au îngrozit, puteau să fie închiși.

C.N.D.: O organizație...
N.M.: Împotriva regimului. Adunam gloanțe. Se găseau gloanțe peste tot, era după război. Un coleg de școală, fiu de pădurar, mi-aducea gloanțe și le-am strâns. Ce prostii ne treceau prin cap!! Ce puteam noi să facem?! Ca norocu', unul dintre ei a cedat și a spus părinților. Atunci părinții nu ne-au mai dau voie să ne vedem unul cu altul. Când am ajuns șofer, mama s-a gândit la un moment dat să emigreze cu mine în Grecia, cu gândul că poate din exterior tata ar putea avea mai multe cunoștințe care să îl poată ajuta, dar nu s-a materializat. Eu aș fi fost de acord atunci. Mi se părea o aventură frumoasă. Acum mă bucur că destinul a făcut în așa fel și am rămas în țară. De atunci nu am mai avut niciodată dorința de a pleca, deși am mai fost prin străinătate și au fost oferte.

C.N.D.: Cum a fost reîntâlnirea cu tatăl după ce a fost eliberat din închisoare?
N.M.: A fost închis 16 ani și două luni, inițial condamnat la 25 de ani de muncă silnică și a făcut 16 ani și două luni.

C.N.D.: Am citit într-unul dintre interviurile pe care le-ați acordat în urmă cu ceva timp că una dintre dorințele pe care le-a avut atunci când a ieșit din închisoare a fost să mai trăiască în libertate măcar atât timp cât a petrecut după gratii.
N.M.: Da. Așa a fost. Când l-am auzit prima oară a fost incredibil. Eram elev la Metrologie, în anul doi. Am coborât și am dat un telefon de la tutungerie. Nici azi nu pot să mă gândesc cu detașare la momentul în care i-am auzit glasul. Credeam că nu o să îl recunosc... Toată identitatea tatălui meu era în acel glas. L-am recunoscut, de parcă l-aș fi văzut ieri, m-a uluit... E o amintire foarte puternică...

C.N.D.: Ce v-ați spus atunci?
N.M.: Nu mai țin minte. Nu mai țin minte. Era bine, era sănătos. Fusese ținut doi ani de zile înainte într-un regim de refacere la Gherla și la Dej.

C.N.D.: Ce însemna regimul de refacere?
N.M.: Mâncare mai bună, ziare, uneori plimbări noaptea cu mașina ca să vadă cartierele noi. Ca să vadă că regimul e funcțional. Pe de altă parte, mai târziu, am aflat din dosarele securității, cinci informatori erau activați în momentul când a ieșit tata. Practic nu aveau de ce să facă asta, majoritatea foștilor deținuți în momentul când ieșeau din închisori erau vai de capul lor - cu frica în sân, gândul că s-ar putea întoarce în închisoare din nou era cumplit, era sinistru. Până să i se dea buletinul de identitate, se temea foarte tare că îl vor trimite într-un domiciliu forțat. Se temea foarte tare că nu-i vor da de lucru. Până la urmă, toate, încet, încet s-au rezolvat. Nu aveau de ce să fie speriați de acești oameni care au suferit atât de mult. Nu aveau de ce. Și totuși el a fost urmărit tot timpul.

C.N.D.: Prima întâlnire pe care ați avut-o față în față cum a fost?
N.M.: Tata se mira, se minuna că suntem atât de mari, că am crescut... greu de descris în cuvinte. Nu ne mai săturam să îl privim. Nu ne mai săturam! Despre închisoare nu a vrut să vorbească în primele clipe, pe urmă, l-am rugat și ne spunea, dar foarte puțin. La un moment dat a fost un mic incident care ne-a stupefiat pe toți - mama, la bucătărie a aruncat niște firimituri la gunoi, fără să își dea seama, și tata a avut o izbucnire de furie, singura de altfel: "Cum poți să faci așa ceva? Cum poți să faci așa ceva? Firimiturile astea... cineva ar fi fericit să le aibă!" Doar așa răzbătea ceva din suferința lor. Au fost multe cazuri de foști deținuți care, după ce au ieșit din închisoare, nu se ridicau de la masă până nu mâncau toate firimiturile rămase pe masă. Nu puteau fi convinși să renunțe la acest obicei, atât de mult le-a lipsit hrana și atât de umiliți au fost neavând aceste condiții minime de trai. Până la urmă tata a fost angajat la Biblioteca Academiei, ca cercetător. Era foarte fericit că era pe acest post pe care fusese și Lucian Blaga, fuseseră prieteni foarte buni. Tata a început din nou să scrie. A început să publice, a publicat vreo 6-7 cărți, dacă nu mă înșel, după ieșirea din închisoare. Avea această mare dorință de a recupera timpul pierdut și se ruga: "Să-mi dea Dumnezeu să mai trăiesc măcar atâția ani cât am stat în închisoare!" Sigur că asta a fost o vorbă, nu am reținut-o. În momentul în care tata a murit și am calculat zilele pe care el le-a trăit după ieșirea din închisoare, erau exact 16 ani și două luni. Dumnezeu, în mod discret, i-a îndeplinit dorința. Tata era un om foarte, foarte optimist. El a fost băiat de la țară. A fost singurul din sat care a fost trimis la Blaj, la liceu pentru că și-a dorit el, în primul rând, dar și pentru că învățătorul le-a recomandat părinților să îl lase pentru că era foarte bun la carte. Părinții se așteptau să vină înapoi învățător sau preot, dar tata a vrut mai mult și s-a mutat la un alt liceu din Orăștie, unde venise un director tânăr, Aron Demian, fost locotenent în Primul Război Mondial și care avea ambiția să facă un liceu extraordinar. Acolo a terminat liceul. A intrat la facultatea din Cluj, a fost remarcat de Ștefănescu-Goangă. El i-a dat o mică slujbă ca asistent, ca preparator întâi și apoi ca asistent. Din banii câștigați, îi reținea jumătate - nu doar lui, tuturor celor buni cărora le dădea și câte o slujbă - ca să îl trimită vara într-una din țările în care psihologia era foarte dezvoltată, cum a fost Germania, Austria, Franța. Îi trimitea o lună, o lună jumate cu această bursă acolo ca să studieze. Asta le-a deschis foarte mult drumul spre competiție, drumul spre est, spre noi orizonturi. Era, de altfel, o perioadă extraordinară în România, între cele două războaie în care, dacă cineva într-adevăr dorea să crească profesional, era ajutat. Astfel a ajuns să obțină bursa Rockefeller de 6 luni, după ce și-a dat doctoratul. Încântați că ceea ce voia tata să facă și de proiectele pe care le avea, i-au mărit-o la un an și apoi la doi ani. În momentul când a venit era unul din cei mai buni profesioniști în psihologia muncii. Cei de la Reșița aveau nevoie de cineva specializat în psihologia muncii și au apelat la o societate din Germania care le-a spus să îl ia pe Mărgineanu de la Cluj care e foarte bun. Așa s-a cunoscut cu cei de acolo. A fost consilier la Reșița și la Astra Vagoane, la Brașov. A lucrat foarte mult în dezvoltarea școlilor profesionale și în psihologia muncii.

C.N.D.: Vreau să ne întoarcem la începuturile dvs. în operatorie. Ați fost îndrăgostit de fotografie, care e momentul în care v-ați apropiat de fotografie?
N.M.: În momentul când am fost dat afară de la Facultatea de Chimie și căutam de lucru, aveam un prieten, Eme Doctor, care făcea fotografii foarte bune, era publicat prin ziare și reviste. De la el am învățat. După vreun an de zile deja începusem să fac fotografii frumoase care au intrat în saloanele oficiale, s-au mai publicat pe câte o copertă de revistă. Eram destul de bucuros. Asta era una din marile bucurii. Sigur că ăsta a fost primul lucru care m-a îndemnat mult mai târziu să mă gândesc să dau la operatorie de film. Regia de film era ceva foarte îndepărtat și nu prea aveam idee ce înseamnă.

C.N.D.: Cum a apărut gândul de a face operatorie?
N.M.: Gândul a apărut imediat după ce tata a ieșit în '64. Eram atunci în anul II la Metrologie. Am vrut însă să termin școala. Eram foarte prudent, voiam să am totuși o meserie. Mă gândeam deja la operatorie, pentru că, făcând fotografie, văzând filme, eram tentat de fotografia în mișcare, ca să-i spun așa. De multe ori mă gândeam, făcând fotografii, la anumite încadraturi ca fiind cadre de film. Iubeam mult cinematograful, erau filme foarte bune atunci. Între timp am fost reprimit la chimie. Tata ținea foarte mult să merg la chimie, i-am spus să mă lase să dau măcar o dată la operatorie. L-am cunoscut pe Ștefan Fisher, coleg mai mare ca mine, clujean, era un foarte bun profesionist. El, în două-trei ședințe, mi-a explicat destul de mult. Nu știam de unde să învăț. Nu se găseau materiale. El mi-a explicat cam cum trebuie făcută lucrarea scrisă - să nu scriu literatură multă, să fiu la obiect, să vorbesc strict despre imaginea de film, despre mișcări, despre lumină, despre cadre și, spre surpriza mea, singura dată când am luat locul I în viață a fost când am dat la operatorie. Am avut zece și am intrat primul. Era o concurență destul de mare. Am fost foarte mirat și plăcut impresionat. Nu-mi venea să cred.

C.N.D.: Dosarul mai avea vreo importanță, după eliberare?
N.M.: Acesta perioadă, în '64, a fost bună. După ce au ieșit deținuții politici, nu chiar toți, dar aproape toți, a fost o perioadă de... lumină, cum se spune. Foștii deținuți tineri, care erau studenți în momentul arestului, au fost retrimiși la facultate. A fost o revizuire a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, se pare că totuși a regretat păcatul mare făcut cu închisoarea stalinistă care a fost cea mai dură perioadă. Ulterior am aflat că profesorul care era responsabil ca activist de partid în institut, a fost împotriva intrării mele, dar ceilalți m-au promovat cu brio și întâmplarea a făcut chiar să îl am pe urmă profesor și sper că s-a convins că nu aveam nimic rău voitor.

C.N.D.: Cum era facultatea în perioada aceea?
N.M.: Au fost cei mai frumoși ani. Eu aveam 27 de ani când am intrat, cu 9 ani întârziere față de unii care aveau 18 ani când au intrat. Nu eram singurul la vârsta asta. La regie, mai ales, Dan Pița era tot de aceeași vârstă, Mircea Veroiu mai făcuse o facultate înainte... A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. A început de atunci o atmosferă de colaborare și de competiție între noi. Discutam filmele pe care le vedeam. Aveam o ambiție extraordinară. Cei care lucrau deja în cinematografie ne avertizau că va urma să stăm cel puțin cinci ani ca asistenți, încă cinci ani cameramani și abia după cincisprezece ani vom debuta. Noi nu aveam răbdare. Eu am văzut școala ca pe o șansă pe care nu o speram. Eram foarte hotărât, foarte motivat. Când ai făcut șoferie, când ai făcut o școală tehnică, când ai trecut prin ce ai trecut, dacă ți se oferă șansa asta, nu o pierzi. Și atunci am luptat cu o extraordinară ambiție.

C.N.D.: Descrieți niște etape pe care experiența dvs directă le contrazicea. La sfârșitul anului II, deja lucrați cu Mircea Săucan la Alerta.
N.M.: Îl cunoscusem pe Mircea Săucan prin Mihai Creangă, dacă nu mă înșel, era o personalitate încântătoare, era fermecător. Foarte greu te puteai înțelege cu el, avea altă viziune, mult mai poetică, mult mai îndrăzneață. Noi eram totuși mai apropiați de real, de realitate. Experiența pe care am avut-o în acea vară, când am filmat 30 de zile la Piatra Neamț cu el, a fost foarte importantă.

C.N.D.: Cum era Mircea Săucan la lucru? Nu este un regizor despre care să se vorbească prea mult. Cum privea cinemaul? Discutați despre asta?
N.M.: Da, discutam foarte mult. Era un tip foarte inteligent și foarte emotiv. Nu se ascundea să spună că fusese în tinerețe stalinist, că a crezut în Stalin foarte mult, evreu fiind. A făcut facultatea în URSS. Treptat și-a schimbat viziunea. Încerca să facă cu totul altceva. La Sahia era privit ca politruc, în perioada respectivă. I-a fost foarte greu să facă trecerea. Trei din filmele lui sunt extraordinare, rămân și acum filme foarte proaspete, cu o mare calitate artistică. Discutam mult despre fiecare cadru. Ne-a dat și libertate. Puteam îndrăzni să verific ceea ce visam. Practic experimentasem foarte puțin. În facultate făcusem un film pe peliculă, cu foarte puțină peliculă. Eram foarte doritor să experimentez, și Săucan mi-a dat frâu liber. Chiar dacă o idee era trăznită, el o primea.

C.N.D.: Cum era facultatea de operatorie? Cât de mult se simțea prezența politicului în ceea ce se întâmpla acolo?
N.M.: Erau câțiva profesori politizați, dar nu le-aș aminti numele. Eu l-am avut profesor pe Costache Ciubotaru, care făcuse imaginea la Dacii, făcuse Tudor... câteva filme importante. El a făcut școala tot la Moscova. Spre surpriza noastră, Dumnezeu să-l odihnească!, nu vreau să îl vorbesc de rău... el nu terminase liceul când a fost la Moscova, l-au ales să meargă la studii pe linie de partid. Cine știe cum a ajuns? S-a strecurat el, era destul de oportunist. Erau mulți în situația lui, de altfel. Asta o aflasem de la un coleg care, în perioada aceea, dădea examenele de liceu. Descoperiseră că nu au diploma de maturitate, cum se numea atunci. El însă ca operator a fost bun și ca profesor a fost excepțional, în sensul că nu ne-a stăvilit niciun moment avântul. Ne-a spus să avem grijă că de multe ori o să ne rupem gâtul dacă încercam să filmăm altfel decât se obișnuiește, dar ne lăsa să încercam experiențe noi. Am mai avut doi colegi, din Kenya, unul era destul pe rupt de ce înseamnă film, l-am cooptat ca să am și rația lui de peliculă și în același timp să își dea și el examenul în bune condiții. În anul II de facultate am avut material mai mult, în loc de 300 de metri de peliculă, am avut 600. Am mai obținut și de la Sahia, operatorii de acolo au fost foarte drăguți. Atunci am făcut un film care, cel puțin mie, mi-a dovedit că pot să fac cinema. Mi-a dat curaj.

C.N.D.: Cum se numea și care era subiectul filmului făcut în anul II?
N.M.: Rătăcire se numea. Era cu un tânăr care află un diagnostic letal. Filmul este o zi din viața lui din momentul în care află acest lucru îi urmărim peregrinările lui prin oraș. Filmul e o experiență. Azi, privindu-l, îi văd stângăciile, dar văd și câteva lucruri care m-au frapat și îmi plac foarte mult chiar și acum. Aveam dorința de a mă exprima în imagini. Era o idee fixă de-a mea de a încerca să fac film cu mai puține cuvinte și să mă exprim prin forța imaginilor.

C.N.D.: Era un exercițiu de imagine. Ați fost contemporan și ați crescut alături de Pița, Veroiu, Tatos, acea generație a anilor '70, care a fost una extrem de importantă pentru cinema-ul românesc. Cum era?
N.M.: Duc dorul acelor momente! Ne vedeam filmele, ceea ce azi mai rar se întâmplă. Chiar dacă sunt colegi buni, de multe ori foarte greu vine colegul să vadă filmul la cinematograf. Atunci vedeam filme împreună. Erau două săli de proiecții care mergeau nonstop, se vedeau filme care nu intrau pe piață, filme de arhivă. Când era câte un film bun, îl pândeam și îl vedeam de două ori, de trei ori. De exemplu, L'Année dernière à Marienbad al lui Alain Resnais, l-am văzut de 8 ori, cred. Îmi plăcea foarte mult! Iar pe urmă, când am început să facem filme pe care le discutam din faza de proiect.

C.N.D.: Toți sau doar cu echipa?
N.M.: Toți. Am legat prietenie cu Dan Pița, în primul rând, cu Mircea Veroiu, cu Călin Ghibu mai târziu. Discutam și cu ceilalți, fără îndoială, cu Alexandru Tatos, cu Alexandru Tocilescu, era coleg cu noi la Teatru, era o figură și în vremea respectivă, cum a fost și mai târziu.

C.N.D.: Discutați proiectele de la faza de scenariu?
N.M.: Sau chiar de la idee. De exemplu, în ce îl privește pe Dan Pița, Concurs este un film la care se gândește de când era student. Visa să facă un film despre acest subiect și l-a făcut. Era o obsesie. L-a făcut până la urmă și l-a făcut foarte bine, într-un moment în care filmul a nimerit foarte bine pe piața românească și a fost apreciat.

C.N.D.: Apa ca un bivol negru definește o generație și e un film care, ca stilistică, e foarte diferit de ce exista în acea perioadă. Cum ați reușit să îl faceți? Era o echipa de tineri: dumneavoastră erați operator alături de Iosif Demian, Dinu Tănase, Ion Marinescu, Stere Gulea venea din zona teoretică, regizori erau Dan Pița, Mircea Veroiu, Andrei Băleanu, Petre Bokor. Era o echipă mare care a creat un produs coerent.
N.M.: E un film al generației noastre în care s-au simțit solidari și au vrut să participe într-un fel sau altul la realizarea acestui film. Eu am participat cel mai puțin, din păcate, pentru că începusem deja cu regizorul Mircea Drăgan primul film din seria B.D. și nu am putut să merg decât spre finalul perioadei de filmare. Asta m-a legat de generația mea și am fost foarte bucuros că, puțin, am putut să îmi aduc și eu aportul.

C.N.D.: Sunteți operatorul celebrei serii a BD-urilor. Cum s-a născut această serie și cum era privită printre cineaști în acea perioadă?
N.M.: Eu sunt foarte mirat că are un succes atât de mare acum. E în primul rând datorită actorilor care au fost actori de comedie cu totul și cu totul excepționali. Dar nu în ultimul rând, datorită lui Mircea Drăgan care a știut să facă această distribuție și a știut să îi conducă. La vremea respectivă erau tratate ca niște comedii mărunte făcute destul de rapid, fără prea mare implicare. Au fost foarte criticate atunci din cauza acestui lucru. Am încercat la filmul Explozia la care am lucrat împreună cu Călin Ghibu să facă un film de mare ambiție atunci. A fost un film foarte greu, dar este un film foarte puternic, după părerea mea.

C.N.D.: A fost o perioadă în care mulți dintre operatori au renunțat la cameră pentru regie. Au trecut prin asta Iosif Demian, Dinu Tănase, dumneavoastră. De ce au avut loc aceste schimbări?
N.M.: Mult mai târziu a apărut ideea. Și presupun că și la ceilalți s-a datorat faptului că simțeam nevoia să facem un film care să se exprime, cum am spus, mai mult prin imagini decât prin cuvinte. Voiam să facem un altfel de film, să povestim altfel. Presupun că asta a fost și în cazul lui Dinu Tănase și a lui Iosif Demian.

C.N.D.: Erau și considerente de ordin administrativ?
N.M.: Da, era o disfuncție. Regizorii ieșiseră pe contract deja. Operatorii nu au vrut să iasă pe contract, încă eram plătiți cu salarii destul de mici. Făceam film ca operator șef, cum se numea la vremea respectivă, dar pentru că nu aveam vechime, ni se dădea salariul de secund. Eram destul de marginalizați și tentați să ieșim pe contract.

C.N.D.: Ieșirea pe contract, presupunea să deveniți liber profesioniști?
N.M.: Da. Îți plăteai taxe la UCIN. În momentul când terminai un film, mai trecea un an sau doi până intrai cu alt film. Între timp mai făceam filme la secția de comenzi speciale, era o firma de protecția muncii. Le făceam cu plăcere, le luam foarte în serios, pentru că erau ele însele o școală.

C.N.D.: Pe unde sunt acele filme?
N.M.: Erau predate către cei care le comandau. Am făcut pentru fabrica de mobilă din Constanța, de exemplu, filme de protecția muncii. Se făceau acolo unde erau accidente de obicei.

C.N.D.: Erau comenzi așa cum veneau la Sahia comenzile pentru partid? Vi se adresau direct?
N.M.: Se adresau direct Studioului Cinematografic București sau Animafilm-ului sau studioului Sahia. Toți făceau astfel de comenzi. Studioul Buftea avea o secție de comenzi speciale, așa se numea. Sau se făceau și filme despre câte o regiune - Brașovul sau Satu Mare sau așa mai departe. Erau mulți care își câștigau așa pâinea, erau atunci cam 2.000 de angajați. Buftea funcționa foarte bine ca studio de film. Nici nu visăm azi condițiile pe care le aveam atunci. Erau bine organizate, au avut directori foarte buni și o administrație foarte bună. Studiourile Buftea erau foarte performante, aveau 4 studiouri mari, o sală de mixaj excepțională, cabine pentru sunet, săli pentru transpuneri, montaj. Era foarte bine organizat totul. Și acum ducem dorul nu numai eu, ci toți cei care am lucrat acolo. În perioada de montaj petreceam câteva luni de zile acolo - se serbau onomastici, discutam, vedeam filmul altuia. Au fost momente foarte frumoase în Buftea. Faptul că erau la o distanță de câțiva kilometri față de București, o ferea de vizite prea dese.

C.N.D.: Era la distanță, dar sigur nu rămânea nesupravegheată. Care era proporția profesioniști versus informatori? Erau ușor de dibuit?
N.M.: În Buftea erau foarte mulți care lucraseră în Securitate și în armată și care au fost debarcați ca să învețe să fie șefi de producție, de obicei, la șef de producție se limitau. Dar ne-am simțit rareori urmăriți. Când am fost angajat, am fost chemat la cadre. Atunci era tovarășul Bălăuță, un domn foarte cumsecade de altfel, și mi-a spus: "Știm cine ești? Fii atent că suntem cu ochii pe tine!" Eram antrenat, nu trebuia să îmi spună că știam lucrul ăsta. Erau puțin mirați că am venit la Buftea și că nu am fost trimis în altă parte. N-am avut probleme. Am fost chemat la un moment dat să mi se propună să devin informator. Nu am acceptat.

C.N.D.: Cum ați justificat refuzul și cum a fost primit răspunsul?
N.M.: Le-am spus că nu pot, că nu știu să fac așa ceva. Nu am aptitudini pentru așa ceva.

C.N.D.: Și v-au crezut?
N.M.: Treaba lor dacă m-au crezut sau nu.

C.N.D.: Dar ați scăpat...
N.M.: Da. Nu s-a întâmplat nimic rău. Mi-au spus atunci că dacă semnez o să am călătorii în străinătate, mai multe avantaje... Nu mă interesa asta. Mă interesa atunci foarte tare să fac filme, eram dedicat acestui lucru.

C.N.D.: Care erau criteriile în baza cărora își alegeau informatorii?
N.M.: Asta nu știu. Presupun că majoritatea erau oportuniști. E o mare diferență între cel ieșit din închisoare, care într-un moment de slăbiciune a semnat o hârtie dintr-asta și unul care o face pentru niște avantaje. Pe ăștia nu îi înțeleg, nu numai eu, dar multe lume nu poate să îi sufere. Ascultau un banc sau cine știe ce și apoi turnau... Mi-am căutat dosarul. Nu l-am găsit. Nu există. Probabil că sunt oameni în viață și nu trebuie să-i știu, nici nu mă interesează.

C.N.D.: Aveați colegi apropiați despre care știați ca semnaseră să fie informatori?
N.M.: Se dădeau de gol singuri. Scăpau o vorbă. Eram la o filmare, unul se cam pilise, nu vreau să spun nume și a spus că e informator, dar că nu toarnă pe nimeni din echipă. Pe urmă a uitat, am uitat și noi. Alții simțeai că vin să se intereseze, vin să se bage în sufletul tău. La Școala Tehnică de Metrologie mi-am găsit dosarul și erau doi care raportau. Unul era fiu de milițian, era malagambist, dacă vă spune ceva denumirea, se dădea cu săpun deasupra urechilor, își făcea creastă de cocoș, cu pantalonii strâmți, se dădea cu briantină din plin că puțea ca naiba și tot încercau să ne câștige prietenia. Cum să fim prieteni cu el când eram din lumi diferite? Nu avem ce să facem împreună. Asta a fost și o stângăcie din partea celor care l-au pus, probabil că avea o pilă, trebuia să aibă și el ce să facă, presupun. Era un căscat, un neisprăvit, abia își termina anul.

C.N.D.: Ați fost martor la urmările unor astfel de informări? Erau persoane care sufereau direct și imediat în urma acestor încondeieri?
N.M.: Nu, n-am fost martor, dar am aflat de la cei care au studiat dosare C.N.S.A.S. că au fost urmări reale și rele după anumite turnătorii. Nu întotdeauna. Totul depindea de cât de interesată era Securitatea de persoana respectivă.

C.N.D.: Trecerea de la operatorie la regie, era acceptată ușor de cei din breaslă?
N.M.: Când m-a luat Mircea Drăgan a fost o revoltă în Buftea pentru că lua pe cineva care nu avea nicio zi de practică. Domnul Drăgan văzuse filmul din anul II, îl aprecia foarte mult și mi-a spus că atunci când voi termina, vom lucra. Pentru mine, sigur, a fost un lucru bun. Când am făcut film ca regizor, probabil că au fost nemulțumiri. Firesc, de altfel, pentru că sunt unii care așteaptă să își facă filmul, ani de zile și vine altcineva dintre operatori și face film... Deja făcuseră și Iosif Demian și Dinu Tănase, se obișnuiseră, cred. După noi au făcut și operatori mai în vârstă film - Nicu Stan, Gheorghe Cornea. La Un om în loden, fiind un film polițist, era cu totul altceva. L-am ales în mod special. Nu voiam să am probleme cu un film de actualitate. Un film polițist se face cu creierul mai mult, îl faci foarte calculat. L-am pregătit o perioadă lungă până am găsit locuri de filmare, un anumit lift...

C.N.D.: Mie mi se pare că debutul dumneavoastră, deși Un om în loden rămâne debutul absolut, ar putea fi considerată co-regia pe care ați făcut-o cu Dan Pița la Mai presus de orice. Aș vrea să povestim despre acest film care vorbește despre cutremurul din 1977 și care a fost respins în repetate rânduri pe motiv că era foarte trist. Povestiți cum l-ați construit atunci, care a fost viața lui în acea perioadă și de ce e atât de puțin vizibil când el tratează o problemă foarte actuală pentru România.
N.M.: Eram în București la cutremur, ca și colegii mei și împreună cu Dan Pița și cu Sandu Tatos, am colindat tot Magheru. În fiecare zi ne vedeam siderați. Așa a venit ideea acestui film, pornită de la echipa formată atunci la Apa ca un bivol negru. S-au făcut câteva filmări în avans. Cred că prima zi de filmare, dacă nu mă înșel, a fost înmormântarea lui Toma Caragiu și a lui Alexandru Bocăneț, ea însăși valorează foarte mult. Spune foarte mult, când o revăd mă cutremur, când aud glasul lui Rebengiuc care a vorbit atât de frumos, mă emoționează profund. Am cerut sprijinul Casei de Filme 3, condusă de Eugen Mandric care s-a implicat. S-a scris ușor un scenariu, în două-trei săptămâni, pe genunchi. Fiecare a scris ce a crezut el, dar am reușit să creionăm povestea în mare. Am mai făcut câteva filmări când se căutau supraviețuitori prin dărâmături. Partea documentară am făcut-o în martie, iar în octombrie-noiembrie, dacă nu mă înșel, am început să facem partea artistică unde am implicat actori mai puțin cunoscuți la vremea aceea. Am încercat să recompunem din crâmpeie tragedia care a avut loc cu foarte mare dificultate.

C.N.D.: Este o docu-dramă.
N.M.: E docu-dramă. Așa a și fost conceput, cu două echipe separate - una condusă de Dan Pița cu operatorul Florin Mihăilescu, cealaltă condusă de mine cu operatorul Anghel Deca. Deși filmările au fost total separate, pentru faptul că am gândit împreună acest film, nu s-a simțit nicio clipă că sunt doi regizori. Asta m-a bucurat foarte mult. Și Dan a fost deosebit de prietenos și de agreabil. Eram prieteni foarte buni și am rămas prieteni și acum. Am luat multe interviuri supraviețuitorilor care erau prin spitale sau când îi scoteau din ruine. Am mai primit de la televiziune niște imagini și din multele povești auzite în jurul nostru am reușit să refacem niște clipe de viață din zilele cutremurului.

C.N.D.: Cum ați primit aprobare să faceți filmul foarte repede? Echipamente, cameră, peliculă, cum le-ați obținut?
N.M.: Au fost câteva vizionări, au fost câteva întrebări mai sus puse de conducătorii studioului Buftea, însă s-a acceptat. Ni s-au dat câteva role de peliculă, pelicula alb-negru se făcea atunci în România, nu era o problemă prea mare și nici prea costisitoare. Echipa de filmare am putut să o facem relativ ușor. Filmam, mai ales interviurile, cu un aparat în care puteam lua priză directă. Pentru că interviul dura foarte mult, am dat stop la aparat de mai multe ori, cu gândul că vom reuși la montaj să le punem cap la cap. A fost mult mai greu decât ne-am așteptat. A fost o experiență extrem de interesantă.

C.N.D.: Bruturile mai sunt pe undeva?
N.M.: Nu știu dacă Buftea le mai păstrează. Buftea a fost a nimănui la un moment dat. În interviul lui Romulus Rusan din film am găsit porțiunea de sunet care ne convenea foarte mult și zile în șir am încercat să o potrivim la montaj pe imagine. Imaginea era mai puțină decât sunetul. Am încercat să luăm contact cu un surdomut ca să vină să citească pe buze și în felul ăsta să identificăm imaginile. A fost extrem de ciudată experiența.

C.N.D.: Când l-ați terminat, ce au făcut cu el?
N.M.: Filmul a fost prezentat în provincie. În București nu a fost prezentat pentru că lumea încă era traumatizată de cutremur, încă erau rude care sufereau și cred că din acest motiv a fost oprit, nu neapărat din cauză că ar fi fost prea trist. Poate mai târziu să fi fost și motivul ăsta folosit pentru oprirea filmului. A fost un mic scandal la România Film care se ocupa atunci și de export. Filmul a fost cumpărat de Suedia, Danemarca, Norvegia, dacă nu mă înșel. Și, din păcate, l-au dat de 23 august, ziua națională a României, când ar fi trebuit, vă Imaginați, să se dea un film omagial, un film despre Ceaușescu, poate un film care laudă socialismul, nu un film cu o catastrofă. Cred că acel moment a înnegrit puțin șansele filmului. După Revoluție, împreună cu Dan, am revăzut filmul și am încercat să scoatem ceea ce ni s-a impus. Nu știu dacă am făcut bine sau n-am făcut bine - Ceaușescu nu fusese la cutremur, el a venit pe urmă și a avut niște filmări în care, cum îl știți, dădea din mână pe lângă dărâmături. Am scos aceste secvențe cu Ceaușescu din finalul filmului unde fusese introdus cu laudele perioadei, cum se întâmpla întotdeauna la un film documentar.

C.N.D.: Era o mărturie filmul, în forma lui de atunci, a unei epoci cu tot ce presupunea ea.
N.M.: Filmul există și în varianta inițială, a fost păstrat. Nu cred că i-am știrbit valoarea. Era un disconfort, îl priveam cu foarte multă dificultate. Era partea cea mai falsă din film.

C.N.D.: În Apa ca un bivol negru nu-mi amintesc să-l fi văzut pe Ceaușescu.
N.M.: Era la începutul anilor '70, când încă nu apăruse obligația asta.

C.N.D.: Nu ați fost tentat de documentar în perioada aceea? Ați fugit de genul acesta intenționat?
N.M.: Cred că nici nu m-am gândit. Reușisem să îmi cumpăr o cameră de luat vederi prin '87. Se simțea că va veni sfârșitul și voiam să îl prind în imagini. Și, într-adevăr, am avut șansa pe 22 decembrie am filmat cam 40 de minute, cât m-a ținut acumulatorul, pe stradă, din Piața Universității până la Sala Palatului în care am filmat ce am văzut, cu anumite riscuri. M-am oprit la Dalles, unde muriseră niște tineri și am filmat portretele îndurerate ale celor de acolo. Am simțit că una din femei a tresărit când am filmat, săraca. Se gândea probabil că sunt de la Securitate. M-a durut foarte mult frica din privirea ei! A venit unul mai în vârstă care m-a tras de mânecă și îmi cerea socoteală de ce filmez, dar pe lângă el au venit o grupă de liceeni care m-a luat pe sus și am reușit să filmez de sus. Nu s-a mai ținut celălalt după mine. Apoi am filmat de pe un autobuz de unde vedeam Sala Palatului, vedeam pe sus elicopterul... Nu știu dacă era cel cu care fugise. În clipa aia chiar nu știam nimic. Mă gândeam că dacă vor începe să tragă, eram vreo 20 de oameni pe autobuz, deveneam țintă sigură. Am venit la televiziune și am predat materialul televiziunii. Aici ar trebui să fie materialul.

C.N.D.: Nu ați folosit aceste imagini în niciunul dintre filmele dumneavoastră ulterioare?
N.M.: Nu. Au fost folosite atunci într-un documentar despre revoluție făcut de un prezentator de știri, Marinescu parcă se numea. Acolo au fost folosite o parte dintre ele.

C.N.D.: Spuneați că v-ați luat această cameră pentru că simțeați că urmează finalul. Cum circulau veștile cu ce se întâmpla dincolo de granițele vestice ale României?
N.M.: Eram convins că va urma prăbușirea lui Ceaușescu. Eram ferm convins. Nu știu dacă era motivată, dar erau mișcări de eliberare în toate țările socialiste.

C.N.D.: Informațiile ajungeau prin Europa Liberă?
N.M.: Rareori ascultam Europa Liberă, de obicei aflam zvonurile care circulau din gură în gură. Eram foarte speriați și în '89, când a căzut Zidul Berlinului, când a fost Revoluția de catifea, ne gândeam cu groază că România ar putea rămâne izolată.

C.N.D.: Să ne întoarcem la primul film de lungmetraj pe care l-ați semnat singur în calitate de regizor, Un om în loden. Cum a apărut ideea acestui film? Ca tematică și ca abordare, e foarte diferit de ce se producea în acea perioadă. De ce v-ați dus către un film polițist?
N.M.: Voiam să fac film singur. Prezentasem un scenariu după Alecu Ivan Ghilia, dar nu a convins, era un film destul de greu despre război. Domnul Bucheru mi-a spus să fac un film polițist. "Fă un film după Haralamb Zincă, e un clasic în viață." Am luat toate romanele lui Zincă de la bibliotecă, le-am citit și ăsta mi-a plăcut cel mai mult.

C.N.D.: De ce nu a rămas titlul inițial Moartea vine pe bandă de magnetofon?
N.M.: Cuvântul moarte nu avea voie să apară la Scala sau pe afișele mari.

C.N.D.: Era o listă de cuvinte interzise pentru titlurile filmelor?
N.M.: Da. Ceaușescu nu voia să le vadă.

C.N.D.: Pe lângă "moarte", ce mai era pe lista asta?
N.M.: Nu îmi mai amintesc. Mi-amintesc doar de o poveste care circula despre regizorul Jean Georgescu căruia Casa de filme îi reproșa că filmase nu știu ce mesaj. El i-a rugat pe toți cei din comisia de vizionare să vină cu el până la Circul de Stat care era pe locul de astăzi al TNB. Au ajuns cu mașina și acolo erau toate portretele conducătorilor deasupra cărora scria Circul de Stat. Nimeni nu observase, dar lui i se făceau reproșuri pentru cine știe ce filmare scăpată de sub control.

C.N.D.: V-au interzis titlul încă din momentul în care ați depus proiectul?
N.M.: Da. Asta era cenzura cea mai tâmpită și cea mai proastă, bazată pe ce o să zică nu știu cine. Zincă a propus Banda de magnetofon, eu am venit cu Un om în loden. Cred că era mult mai bun titlul pe care l-a propus domnul Zincă, gândindu-mă acum la asta. Pentru mine Un om în loden însemna perioada anilor '50 când aproape toți aveam loden. Erau două-trei culori. Când am lansat filmul, în anii '70, nimeni nu mai știa de loden. Era un titlu care nu spunea nimic, iar acum cu atât mai puțin.

C.N.D.: Cum a fost să vă apropiați de subiectul acesta și de regulile genului?
N.M.: Mi-a plăcut acest subiect. E un film polițist psihologic. Tot ce i se întâmplă lui Stamatiad, toate amenințările prin telefon creează o stare de teamă, de nesiguranță, încât devine un alt om. Asta m-a tentat foarte mult. Filmele polițiste au anumite reguli și e important să le respecți. Asta am și încercat să fac. Nu am încercat să mă impun eu ca regizor, am încercat să dovedesc că pot să fac un film polițist. Tentația a fost! L-am făcut mai mult cu creierul și asta a presupus foarte mult control, ca să nu greșesc ceva. Voiam să îmi dovedesc mie în primul rând că pot să fac un film ca regizor și filmul a ieșit bine, a fost primit bine, a avut recenzii foarte bune, a fost cumpărat prin străinătate. Certificatul pentru al doilea film era luat deja, ca să zic așa.

C.N.D.: Care erau temele pe care trebuia să le abordezi în materie de film de ficțiune, pentru că ați reușit să vă strecurați destul de ușor ocolind temele mari socialiste: șantierele, agricultura.
N.M.: Nu voiam să fac film de actualitate, pentru că eram convins că va fi o capcană pentru mine. Dosarul meu era cunoscut și sigur aș fi avut probleme. Se pare că a fost tacit acceptată poziția asta. În perioada respectivă, pentru regizor era un mare avantaj faptul că o casă de filme îl prețuia din punct de vedere profesional. Dacă ți se încredința un film, știau că vei fi foarte serios și că urma să îl faci așa cum fusese prezentat, era o garanție de calitate. Azi, din păcate, lucrul ăsta nu mai există. Acumulezi calități, nume, experiență, dar te afli ca un debutant la fiecare nou film. Asta e. Filmul despre Ștefan Luchian îl propusesem de mai demult. Îl aveam deja pregătit înainte de a începe Un om în loden. Aveam un fel de sinopsis dezvoltat pe vreo 40 de pagini, care a fost apreciat. Lucian Bratu voia să facă un film despre Ștefan Luchian. Nu știusem. Au vorbit cu dumnealui și domnul Bratu a spus că dacă eu sunt într-o etapa așa de avansată, să îl fac eu. Am avut șansa mare să pot intra cu acest film în lucru. După ce am început filmările, a fost o diversiune din partea tovarășei Crăciun, care a vrut să oprească filmul pe ideea "de ce se face un film despre un pictor".

C.N.D.: Trebuia să reflectați cinematografic alte personalități?
N.M.: Nu cred că era legat de Luchian sau de numele meu, era contrariată că nu se fac filme despre realitățile noastre socialiste.

C.N.D.: Aveți filme în care reflectați pictori, scriitori: Luchian, Creangă, Eminescu. Sunt niște portrete cinematografice despre care s-ar putea spune, dacă ne întoarcem la paradigma politică și propagandistică a vremii, că intrau în concurență cu portretul unic al generației și singurul care conta. Cât de ușor era să impui un film despre o personalitate care ar fi putut să eclipseze personalitatea numărul unu a comunismului din România?
N.M.: Era treaba celor de la casele de filme să impună subiectul. Aveau scenariul și trebuiau să se lupte, dacă într-adevăr voiau să facă acest film. Bucheru l-a propus, dar el își ocupase toate locurile și a trecut la Mandric pentru că el nu avea filme în producție, așa că la Casa de Filme 3 l-am terminat.

C.N.D.: Cum erau organizate aceste case de producție? Erau împărțite pe tematici?
N.M.: Erau cinci case, dintre care Casa de Filme 2, nu a existat niciodată. E un mister, dar așa a rămas. Nu știu să fi avut priorități diferite, probabil că erau concepute așa, dar nu știu eu. De exemplu, Bucheru își propusese să facă debuturi. Generația veche se aplatizase cumva, făcea un gen de film comercial, cum făcea Calotescu. Erau filme de public, o spun nu în sens rău, dar făceau cam același gen de filme. Probabil se dorea să apară și altfel de filme și noi încercăm să le facem diferit, să privim altfel, să povestim altfel filmele.

C.N.D.: Care erau pașii pe care îi parcurgeați atunci când propuneați un film? Care era drumul de la idee la vizionări?
N.M.: Casele de filme făceau niște prezentări ale temelor pe care voiau să le facă și regizorii veneau cu propuneri și erau trecuți în plan. Era mare lucru să fii trecut în plan cu ceva, dar asta nu însemna, de fiecare dată, că vei și face filmul respectiv. De multe ori nu am fost trecut în plan, dar, pentru că nu se realizau cele care erau trecute în program, am intrat eu cu alt film, filmul de rezervă. Așa a fost și cu filmul Întoarcerea din iad, care e un film inspirat din proza lui Agârbiceanu, film destul de dificil, dar care se putea face și au avut încredere să mi-l dea atunci.

C.N.D.: Aceste teme se anunțau o dată pe an?
N.M.: Da. Majoritatea erau filme de actualitate, o parte erau ecranizări din literatura românească, altă parte era istoria recentă politică a Partidului Comunist, a luptătorilor în ilegalitate.

C.N.D.: Aveați mereu în sertar scenarii?
N.M.: Da, pentru că în momentul în care terminai un film și nu îl aveai pe următorul, te luptai din răsputeri să propui un alt subiect. Rareori mi-a fost dat să primesc un scenariu de la cineva. De obicei eu propuneam și după ce eram gata cu o primă parte a scenariului, atunci apelam la scriitori. Pentru Luchian am apelat la Iosif Naghiu, care m-a ajutat foarte mult. La Întoarcerea din iad am apelat la Petre Sălcudeanu, care a rescris dialogurile.

C.N.D.: Să ne întoarcem la întrebarea Constanței Crăciun - de ce v-ați apropiat de portretul unui pictor, Luchian?
N.M.: Eram foarte tentat să fac un film despre viața unui pictor. Și mai ales despre viața lui Luchian, pentru că avea o biografie extrem de dramatică și foarte ofertantă pentru film. Citisem cartea lui Petre Comarnescu pe baza căreia am construit câteva secvențe de film. Mi-am încercat norocul cu acel sinopsis lung care a trezit interes. Am scris scenariul și l-am pregătit pentru următorul an.

C.N.D.: Un regizor era plătit din momentul în care scenariul era aprobat?
N.M.: Numai din perioada în care filmul intra în producție, doar atunci erai plătit.

C.N.D.: Și între timp, din ce trăiați? Îmi imaginez că focusul pe un scenariu nu vă mai permitea să faceți acele filme la comandă, cu diverse tematici pentru fabrici și uzine.
N.M.: Unii făceau împrumuturi la UCIN ca să fie ajutați o perioadă de timp. Era un împrumut pe care erai obligat să îl dai înapoi după ce filmul ar fi intrat în producție. Era și la Uniunea Scriitorilor și la a Compozitorilor, se practica acest mod de a susține un talent în viață. Nu mi-a plăcut niciodată să fac împrumuturi. Mai făceam câte un film de protecția muncii la secția de comenzi speciale a studioului.

C.N.D.: După ce terminați un scenariu, vă întorceați la Casa de filme. Ce avize primea scenariul pentru intrare în producție?
N.M.: Casa de film îl prezenta mai departe, mai sus. Erau diferite nivele, ca să zic așa. Presupun că anumite scenarii nu erau citite neapărat, mai ales cele care aveau ca temă ziua de 23 august sau istoria partidului. Altfel, mărturisesc sincer, aproape am uitat tot parcursul ăsta. Acum că m-ați întrebat, încerc să mi reamintesc, dar nu mi se pare foarte semnificativ, pentru că, la urma urmei, era o formalitate.

C.N.D.: Se întorceau scenariile pentru modificări sau modificările se cereau doar după vizionare, pe filmul finit?
N.M.: Numai după vizionare au fost cerute modificări. Cât scenariul circula spre aprobare, nu-mi amintesc să fi fost așa ceva. Eram, de altfel, cred, în categoria unor regizori modești, care își văd de treabă. Nu mi se pusese eticheta de: "Atenție! Periculos!"

C.N.D.: Vi s-a pus vreodată? Ați fost vreodată indisciplinat, ați pus probleme?
N.M.: Da, am fost o dată. Filmul Întoarcerea din iad a fost foarte bine privit, motiv pentru care Ion Traian Ștefănescu care venise atunci ca prim vicepreședinte la secția Cultură, a vrut să îl schimbe pe cel care făcea filmul de 23 august cu mine. Lucru pe care l-am refuzat, realmente nu mă simțeam în stare să fac așa ceva - era un film foarte greu cu tancuri, cu război, plus toată partea politică. Tovarășul Ion Traian Ștefănescu a fost foarte supărat și mi-a spus: "Cât eu sunt aici, nu mai faci film." Și, într-adevăr, trei ani de zile n-am făcut. Am făcut comenzi speciale și am scris vreo opt sau nouă scenarii.

C.N.D.: Câte dintre ele au ajuns filme?
N.M.: Unul singur, dar mult mai târziu, după Revoluție. E vorba de Fețele tăcerii al lui Augustin Buzura. Cu acceptul lui, am făcut un scenariu la care a colaborat pe urmă și el. În ciuda faptului că am încercat să ameliorăm cât mai mult conflictele luptei de clasă în perioada colectivizării, tovarășul Mihai Dulea se temea și nu voia să bage filmul în producție. Scenariul a circulat și la mai marii din Securitate, consilieri din partea lor care au spus că pe teren fusese o luptă pe viață și pe moarte când a fost colectivizarea agriculturii, cu multe nedreptăți. Asta a fost, pe de altă parte, șansa mea - după Revoluție aveam scenariul pregătit. A lipsit doar să pun la loc toate secvențele pe care le aruncasem înainte cu speranța că filmul va trece de cenzură. Am putut, datorită lui Dan Pița, care ajunsese director de casă de filme Solaris să intru cu el în producție și l-am filmat în vara lui '90, ceea ce a fost un lucru extraordinar... și rar pentru că atunci s-au făcut puține filme. A fost un moment de cumpănă în cinematografie. Pentru noi a fost o experiență care nu se va mai repeta niciodată. Actori, realizatori, țărani... toți care erau în jurul nostru... a fost extraordinar când auzeam replicile necenzurate. Nu ne venea să credem! Ni se făcea în același timp și frică. Aveam și o senzație de bucurie extraordinară. Atunci mi-am dat seama cât de îndoctrinați eram înăuntrul nostru, aveam tendința de a ne autocenzura... despre care cred că a fost mereu cea mai periculoasă. Este singurul film la care nu am vrut să tai din dialoguri. De obicei sunt foarte strict, foarte grijuliu. Aici nu mai voiam, era prea bun, prea bine spuse lucrurile în Undeva în Est...

C.N.D.: Legat de autocenzură, despre care sunt convinsă că a fost în extrem de multe situații mult mai nocivă decât cenzura administrativă, cum vă scriați dialogurile înainte de '89. Ce urmăreați să evitați atunci când le scriați?
N.M.: Ce să vă spun? La Tănase Scatiu, de exemplu, în momentul în care Dinu Murguleț se întoarce la conac, după ce fusese răpit de unul din servitorii lui, spune: "Deschideți geamurile să iasă mirosul de mitocan!" Popescu Dumnezeu a cerut imediat să fie înlocuit cuvântul "mitocan". Nu ne venea să credem! Însemna că se gândea la un anumit Mitocan. Am pus "putregai" în loc de "mitocan" și lucrurile s-au rezolvat. Nu voiam să pun în pericol filmul pentru atâta lucru. Erau neașteptate intervențiile acestea de cenzură și de multe ori ele creau panică în rândul casei de filme care făcea prima cenzură. Filmam la Muntele ascuns cu Andrei Cătălin Băleanu și Mandric ne spune: "Puneți cât mai multe scene cu copii, cu familie! Puneți, puneți! Asta place acum!" Și am pus că ajunsese să fie totul cam nefiresc, puțin prea de operetă. Am încercat să îl filmăm cât mai bine, eu ca operator Andrei Cătălin Băleanu, ca regizor. Ca la urmă, când filmul a fost vizionat, au sărit cei de deasupra spunând că sunt prea multe scene cu copii și cu familia. Au fost scoase.

C.N.D.: Dintre filmele pe care le-ați regizat dumneavoastră, care a avut cele mai mari probleme cu cenzura?
N.M.: În mod surprinzător, nu am avut probleme. Când nu a intrat atunci Fețele tăcerii, Buzura a primit să facă o ecranizare după Pădureanca. El nu a vrut, dar l-am bătut la cap. Pentru mine era o șansă extraordinară și a acceptat în momentul în care a văzut asemănarea dintre bogătașul Busuioc, dictator în familia lui și în sat, cu fiul lui care îi bea toată averea ca dictatorul nostru și cu Nicușor, care nu mai contenea cu petrecerile. Tovarășul Dulea ceruse să se schimbe niște lucruri care erau minore, de altfel, dar care spuneau ceva. Când Iorgovan iese în oraș, am cerut să fie filmată o măcelărie cu porci tăiați și atârnați, cum erau afișați altădată. Erau 4 porci, hălci de carne. Cei din Arad ne-au ajutat și au adus și carnea, dar și pe cei de la miliție care trebuiau să oprească lumea care încerca să cumpere, să izoleze acest peisaj care nu se mai văzuse de mult într-un oraș. Mihai Dulea spunea să tai, eu făceam pe prostul, nu am vrut să tai. Apoi a cerut să scoatem filmarea de la restaurant, când umblă chelnerul cu o tavă mare, plină de cârnați, era un delir de mâncare, exact ce lipsea din toate casele.

C.N.D.: Cum făceați rost de ele la filmare?
N.M.: Se obțineau cu greu. De la Consiliul Culturii era doamna Marchiș, dacă mai trăiește, îi doresc sănătate și îi mulțumesc din toată inima. Ea ne-a ajutat, s-a apropiat de echipă. A văzut că suntem oameni serioși și ne-a ajutat. I-am cerut să ne ajute cu gospodăria bogătașului Busuioc care era o curte mare în care ne trebuiau trei cai, viței, vaci, găini, curcani. Și ne zicea: "Nu știu dacă o să strâng atâta din tot județul!"

C.N.D.: Filmul Un bulgăre de humă a avut o istorie destul de controversată. Filmările au început fără dumneavoastră pe platou. Soția dumneavoastră, Maria Ploae, care juca rolul Veronicăi, nu a fost acceptată în distribuție tocmai pentru că era căsătorită cu regizorul... Până unde mergea amestecul puterii legat de cine era distribuit într-un film?
N.M.: Strict în acea perioadă, tovarășa Elena Ceaușescu a auzit probabil că regizorii își iau nevestele în filme și a dat o directivă verbală, presupun, spunând să nu mai existe pe platourile de filmare soție de regizor. Pe de altă parte, mie îmi era frică de filmul ăsta foarte tare. Scenariul nu era destul de solid. Mircea Radu Iacoban s-a purtat exemplar și mi-a dat voie să mai propun lucruri. Am colaborat bine cu el și a fost foarte deschis. Nu eram foarte hotărât să fac filmul. Fusesem propus pentru film, de data asta nu eu depusesem scenariul. Era în planul de producție pentru că era un an rotund de la moartea lui Eminescu sau Creangă. I-am spus aceluiași tovarăș Dulea: "Îmi pare foarte rău, dar renunț la film. Există o singură posibilitate pe care o pot propune ca să ieșim din această situație: dacă vreți, divorțez formal de soția mea și ne căsătorim la loc după film." A fost oripilat de ideea asta. Credeam că mă va înlocui ca regizor, dar s-a întâmplat să nu fie așa, deja plecase echipa de filmare la Iași fără mine. Eu stăteam și așteptam acasă. M-a chemat directoarea de la România Film și mi-a zis: "Du-te și tu la filmare!" Atât a fost, fără alte vorbe. Am plecat la filmare.

C.N.D.: Dacă ar fi să comparați modul în care se derulau producțiile de film înainte și după '89, care sunt diferențele cele mai frapante?
N.M.: Din punct de vedere administrativ al producției de film, fără îndoială, filmele făcute în perioada socialistă, când era Buftea, au o valoare mult mai mare. N-aș putea să fac un film ca Pădureanca, n-aș putea să fac un film ca Un bulgăre de humă, ca Întoarcerea din iad astăzi. Cu suma pe care Centrul Național al Cinematografiei o oferă acum nu se poate face nimic la nivelul producției acestor filme. Din păcate, de la Revoluție încoace nu a existat nici măcar un singur film comandat de Guvern sau de președintele țării pentru un an aniversar Titulescu sau Iorga ca să nu numesc artiști. Nu a existat așa ceva. Nu există interes pentru filme comemorative. Pe de altă parte, faptul că am putut să fac filme după '89 în care să abordez subiecte la care nici n-aș fi visat înainte de '89, mă face categoric să declar că prefer filmele de după '89, le consider mult mai necesare, mult mai valoroase, indiferent de calitatea lor și mă refer strict la tema pe care ele o propun, la povestea pe care o propun.

C.N.D.: În '89, când erați cu camera aceea video pe străzile din București, ce visați să faceți în cinematografia românească și nu ați reușit să faceți în acești 30 și ceva de ani?
N.M.: Aveam visul meu foarte clar: Undeva în Est, aveam scenariul pregătit. Nu visam, dar mă gândeam la un film despre tata, despre închisoare.

C.N.D.: Nu ați condus niciuna dintre casele de filme ale acelei perioade în care fiecare dintre regizori încerca să tragă pentru propriile proiecte, dar ați reușit să faceți film în anii '90. Sunteți printre foarte puținii care au avut această șansă. Cum?
N.M.: După '90 mi s-a propus să conduc alături de Dinu Tănase o casă de filme, dar nu am vrut, pentru că nu îmi vedeam locul la conducerea unei case de filme și simțeam că m-aș fi îndepărtat de la realizarea unor filme care, pentru mine, era prioritară. Am avut noroc să fac filmul Undeva în Est și am avut șansa ca în '94 Petre Sălcudeanu să îmi propună filmul Dizidenții care va deveni Privește înainte cu mânie, un scenariu foarte bun, un cadou nesperat. Cu atât mai mult cu cât Dinu Tănase, care conducea casa de filmele, avea loc pentru această producție. Ovidiu Bose Paștina trebuia să facă un film și nu venise cu scenariul, avea locul liber. Asta a fost o șansă mare - am intrat imediat în producție. E unul din filmele despre perioada de tranziție. Acum, revăzându-l, îmi dau seama că are adevăr în fiecare fibră, în fiecare celulă a lui se vede foarte bine perioada de incertitudine, de revoltă a României acelor ani.

C.N.D.: Ați avut o înclinație pentru subiectele care reflectă o Românie chinuită. După '89, aproape că nu ați ratat nimic din ce a durut-o pe această țară, fie că a fost tranziția despre care povesteam mai devreme, fie că ați vorbit despre arhitectura socialistă, fie că ați vorbit despre crimele comunismului și despre închisorile politice. E ceva din România asta urâtă pe care ați fi vrut să îl puneți într-un film și n-ați făcut-o încă?
N.M.: În primul rând, eu consider că tot ce am arătat nu poate fi definit ca o Românie urâtă, e o Românie tragică care a trecut prin niște întâmplări extraordinar de grele. Am fost un martor al acestor vremuri. Am avut șansa să cunosc foarte bine această lume. După '89, am stat de vorbă cu mulți deținuți politici și cu oameni care au trecut prin aceste întâmplări, încât era o datorie de onoare să fac astfel de filme, pentru că știam foarte bine despre ceea ce fac. Faptul că la Undeva în Est, finalul într-adevăr este tragic e așa pentru că așa a fost cu colectivizarea agriculturii. Nu a fost nimic exagerat. În filme ca Binecuvântată fii, închisoare sau Poarta Albă sau Cardinalul finalul e luminos. E o Românie care a trecut prin aceste experiențe tragice, dar care a ieșit totuși din ele și sper și cred că a învățat ceva din toate aceste tragice întâmplări.

C.N.D.: Aveți o relație foarte specială cu Dumnezeu. Nu ați practicat în perioada comunistă acest exercițiu religios, aș vrea să îmi povestiți cum a fost reîmprietenirea. Nu întreb asta pentru că vreau să aprofundăm spovedania noastră, așa cum ați numit-o la început și să o ducem neapărat în zona sa religioasă, ci pentru că, de fapt, religia definește o parte considerabilă din portofoliul dumneavoastră.
N.M.: În perioada comunistă mergeam la biserică, la înmormântări și la botezuri, de Sfintele Paști mă duceam întotdeauna. Era foarte frumoasă Învierea și îmi plăcea enorm de mult. De multe ori erau agitatori, mai venea câte unul beat care voia să murdărească această frumoasă sărbătoare. De apropiat de biserică, însă nu m-am apropiat decât când filmam la televiziune Capul de zimbru, iar în rolul principal era Dragoș Pâslaru. El revenise la credință. S-a întâmplat foarte simplu. M-a întrebat: "De când nu te-ai spovedit?" "Încă din copilărie", am spus. Eu eram născut greco-catolic, tata era greco-catolic, mama ortodoxă, sora mea ortodoxă. Așa ne-au botezat. Dragoș mi-a recomandat un preot foarte bun, părintele Paul Mărăcine, care avea biserica pe Calea Victoriei, vizavi de Muzeul Enescu. Era un părinte extraordinar de bun și ne-a dat senzația că revenim la un loc pe care noi l-am părăsit, așa și era. Ne-a primit pe mine și pe soția mea cu multă blândețe, cu prietenie. A fost o perioadă extraordinar de frumoasă. Habar nu aveam de spovedanie. Nu conștientizam păcatul. Mi se părea că nu am păcate. Și treptat, treptat, am constatat că eram departe de a nu fi păcătos. Acum mergem la biserică, ne spovedim de bine, de rău ducem o viață mai apropiată de Hristos și Maica Domnului și asta ne ajută foarte mult. A mai fost momentul în care m-am apropiat de Părintele Arsenie Boca, datorită lui Costin Manoliu care trebuia să facă niște emisiuni de radio despre părintele Arsenie Boca. La sugestia aceluiași Dragoș Pâslaru, care acum era părintele Valerian, m-a luat colaborator. Apoi au apărut filmele pe care le-am făcut despre Părintele Arsenie Boca. Apropierea de părintele este extraordinară. Orice pas care îl faci spre dânsul vine înzecit înapoi, te ajută foarte mult. Am încercat să îl readuc pe părintele Arsenie Boca ca personaj în filmul Poarta Albă, sunt bucuros că am avut noroc cu un actor extraordinar, Bogdan Nechifor, necunoscut până atunci. A fost capabil să joace cu credibilitate.

C.N.D.: În Poarta Albă se adună mare parte din personajele pe care le-ați cercetat și le-ați aprofundat în filmele documentare. E și George Manu, pe care îl aveți în Reactorul din Zarca Aiudului și Nicolae Mărgineanu din Amfiteatre și închisori, aveți studenții de la Pitești... Pentru figurație ați folosit chiar deținuții care se aflau la închisoarea din zonă. Cum a fost lucrul la Poarta Albă? Cum a fost reîntâlnirea cu aceste personaje care v-au preocupat câțiva ani buni în cariera dumneavoastră? V-ați reîntors la filmul documentar pe care l-ați vizitat foarte puțin și nu era o opțiune validă înainte de 89?
N.M.: Filmul documentar are o valoare imediată, istoria e lângă tine și se schimbă zi de zi. E mult mai la îndemână să îl realizezi și, în plus nu ai nevoie de mijloace, de echipă prea mare. Filmele despre părintele Arsenie Boca le-am făcut doar eu cu Costin Manoliu. Nu a mai fost o a treia persoană decât rareori. La fel și Amfiteatre și închisori și George Manu, au fost făcute cu mijloace foarte puține și fără cheltuială. În momentele de pauză dintre două lungmetraje, puteam să mă angajez într-un film documentar. Angajându-te în astfel de filme, primești foarte multe informații înapoi și apar anumite momente care puteau fi folosite într-un film de lung metraj. Așa am ajuns la Poarta Albă, dar și citind foarte multe memorii din închisori, care sunt extraordinare. Nu am avut bani suficienți, dar ar fi fost momente teribile ce s-ar fi putut arăta. Am putut obține cu mare greutate 30 de capete de vită. Oficial nu voia nimeni din cauza birocrației europene. Printr-o cunoștință de la Brăila am reușit să avem o mașină cu capete de vite. Au stat lângă noi, am filmat și au plecat, dar au fost prea puține. În documente scria că aveau câteva vagoane de capete de vite. Coborârea lor cu cornutele era un spectacol fabulos. Apoi nu am putut filma trenul de noapte care pleca seara din București, arhiplin, cu persoane care mergeau la Canal ca să își viziteze rudele.

C.N.D.: Nu ați putut să o reconstituiți?
N.M.: Foarte greu poți reconstitui așa ceva, putea să fie un început de film extraordinar. Uneori erau accidente și luau, in cel mai bun caz, o căruță până la Poarta Albă sau mergeau pe jos, pe căldură. Erau momente teribil de grele. Da, mulțumesc lui Dumnezeu, totuși, în câteva momente, cum e vorbitorul, am avut noroc.

C.N.D.: Ce înseamnă noroc în cinematografie? Cât de flexibil sunteți pe platoul de filmare, mergeți cu lecția învățată, cu decupajul făcut, iar restul echipei se supune decupajului respectiv?
N.M.: Merg întotdeauna pregătit cu scenariul și abia atunci când sunt pregătit pot să îmi permit să improvizez, eventual, pentru că de multe ori se întâmplă să se ivească ceva la filmare, absența cuiva care te obligă să faci schimbări. Dacă ești pregătit, poți să faci bine acest lucru, dacă nu, poți greși destul de ușor. Revin asupra vorbitorului - eram la baracă ca să facem vorbitorul. Am făcut un zid din toate lemnele care erau acolo, a durat cam jumătate de oră. I-am plasat pe deținuți de o parte, de cealaltă parte, le-am plasat pe femeile care erau pregătite și în momentul în care și-au dat drumul cu milițieni, eu doar i-am așezat, n-am apucat să le dau vreo indicație. A fost ceva extraordinar. Jucau toți foarte convingător. Nu puteai să auzi un cuvânt, atât urla de tare fiecare, încercând să se înțeleagă unul cu celălalt, încât în două ore era toată scena gata. În aceeași zi am filmat scena în care lua el bătaie și gardienii stăteau ca la operetă, pe niște scaune, pe bănci mai înalte, pe mese și se distrau văzând bătaia. Așa mi s-a povestit că fusese. Asta s-a filmat în alte două ore. A fost un noroc, într-adevăr, pentru că alteori pregătești bine o scenă și nu iese sau iese foarte greu, e ceva care te împiedică, nu știi ce.

C.N.D.: Care sunt elementele pe care le evaluați în momentul în care vă uitați la o secvență?
N.M.: Cel mai important mi se pare sinceritatea emoției pe care reușesc să o transmită actorii. Dacă există asta, chiar dacă sunt defecțiuni de ordin tehnic sau ca scenografie sau ca recuzită, dispar. Actorii sunt cei mai importanți. Pentru asta îi respect foarte mult, ei sunt cei care sunt în față. Ei se văd în film și importanța lor este foarte mare. Noi suntem în spatele aparatului și încercăm să dirijăm puțin, suntem la butoane, într-un fel sau în altul.

C.N.D.: Repetați mult înainte de a ridica o secvență pe set? Actorii știu foarte bine care vă sunt intențiile sau îi lăsați pe ei să improvizeze și să construiască personajul?
N.M.: De obicei fac repetiții înainte de a începe filmările, mai ales când sunt actori cu care nu am lucrat. Dacă sunt actori cunoscuți cu care am lucrat, nu e nevoie. Mi se pare foarte importantă prima repetiție, ea dă tonul. Întotdeauna poți descoperi ceva bun în această primă repetiție de care poți să te legi și poți să fii cu un pas înainte în derularea secvenței. De obicei facem cam două-trei repetiții, uneori chiar mai multe, însă sunt atent să nu fac repetiții prea multe care să obosească actorul. Sunt unii actori care nu rezistă la foarte multe repetiții.

C.N.D.: Din punct de vedere al imaginii, având în vedere pregătirea dumneavoastră de operator, cum construiți estetica vizuală pentru filmele pe care le aveți în lucru?
N.M.: Tocmai pentru ca am fost operator, directorul de imagine al filmului este cel mai apropiat colaborator, cel cu care de obicei mă înțeleg cel mai bine. Punem lucrurile în ordine înainte de a începe filmarea. Discutăm mult despre cum ar trebui să arate imaginea, cum ar trebui să fie mișcarea în cadru, mișcările de aparat și așa mai departe. Le stabilim în amănunt.

C.N.D.: Dacă ar fi să împărțim cariera dumneavoastră - înainte de '89 ați lucrat mult pe biografii pe care le-ați adaptat și le-ați transformat în povești cinematografice și adaptări de opere literare, după '89, în afară de momentul acela de început care își are rădăcinile în romanul domnului Buzura de dinainte de '89, mergeți pe un scenariu pe care îl construiți adaptat la realitate sau pornind de la memorialistică. Pot să intuiesc de ce au fost ușoare adaptările înainte de '89, treceau mai ușor de cenzură - odată ce cartea trecuse și scenariul ar fi putut trece. Ce se întâmplă cu modul în care gândiți scenariul de film după 1989?
N.M.: Portretele făcute lui Ștefan Luchian și apoi prietenia dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă sigur că au avut o oarecare prioritate pe lista aprobărilor. N-am fugit nici după '89 de portrete. Filmul Cardinalul e închinat episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, un om cu un destin exemplar, un model care poate fi arătat oricând cu fruntea sus pentru România. Un martir al neamului românesc.

C.N.D.: Vă e mai comod să lucrați pe adaptări cinematografice sau să scrieți un scenariu de la zero?
N.M.: Eu cred că fiecare film are dificultatea lui. Niciun film n-a fost ușor. Fiecare film cere să fie luat foarte în serios. Depui toată truda ca el să iasă bine, atât cât permit calitățile tale și șansa pe care o ai când îl filmezi. Nu consider că unele au fost mai grele decât celelalte. Un film despre portretul unui om, cum a fost Cardinalul e foarte greu din punct de vedere artistic, este foarte greu să îl faci să fie convingător. Am avut din nou noroc că l-am întâlnit pe Radu Botar care a reușit să joace foarte bine rolul cardinalului Iuliu Hossu.

C.N.D.: Înțeleg că trecuse printr-o dramă personală foarte puternică și ați exploatat la maximum emoția aceea din viața privată a lui Radu Botar pentru a se duce către povestea Cardinalului.
N.M.: Da, într-adevăr, asta m-a și determinat să mă opresc la dânsul. Era după o dramă destul de puternică și era foarte tras la față, foarte interiorizat, cu un chip care vorbea despre suferință. Mi-am dat seama că va fi mult mai aproape de suferința părintelui Iuliu Hossu încarcerat la Sighet. Și așa a și fost.

C.N.D.: Ați avut în filmele documentare personaje, inclusiv personajul tatălui, cu această aură, cu acest destin de martiri. Care dintre ei a lăsat urmele cele mai adânci în memoria dvs afectivă?
N.M.: De obicei ultimul film este cel la care țin cel mai mult, dar acum sunt destul de detașat și de Cardinalul. Filmul care ne-a pus la cea mai grea încercare este Un bulgăre de humă pentru că în el apar chipul lui Eminescu și chipul lui Creangă. A fost o încercare grea și am avut o șansă extraordinară cu Adrian Pintea și cu Dorel Vișan, cei doi actori care și-au asumat rolurile. Au fost mai multe probe pentru acest film, iar în momentul în care au venit la probă Adrian Pintea și Dorel Vișan, au făcut un moment foarte bun și foarte convingător. Am rămas uluit. În clipa aia s-a decis și Casa de filme, respectiv Mihai Dulea. Când a văzut proba asta, ei nu erau hotărâți să facă filmul, era o propunere în expectativă, au demarat producția. Momentul de la probe nu l-am mai obținut în film. Au avut atunci o stare extraordinară, jurai că sunt Creangă și Eminescu. N-au mai reușit în film. S-au apropiat de acel moment de grație, dar nu au mai fost atât de buni. E filmul cel mai drag, în care am fost cel mai mult implicat artistic.

C.N.D.: Și un film, o secvență pe care vi le-ați fi dorit să fie altfel decât au ieșit...
N.M.: Se întâmplă uneori ca anumite secvențe, după ce a ieșit filmul, să simt că ar fi trebuit să fie rezolvate în alt fel. Să vă dau un exemplu: aș schimba acum din Privește înainte cu mânie secvența cu Remus Mărgineanu când e sus pe acoperiș, elicopterul se apropie de el și este împușcat. Mi-am dat seama că nu trebuia să fie împușcat. Era de ajuns să se apropie elicopterul de el și atunci cu forța aerului l-ar fi dezechilibrat și ar fi căzut. Ar fi fost mult mai bine, dar lucrul ăsta nu se mai poate face, odată ce filmul e terminat. E bine ca, după ce se termină filmul, să treacă măcar câteva luni de zile ca să le vezi mai detașat, să vezi dacă nu cumva e ceva în plus sau poate că e un lucru care lipsește.

C.N.D.: Ați avut vreodată acești timpi?
N.M.: S-a întâmplat să stau cu unele filme destul de mult pentru că nu se hotărau să le dea drumul, cum a fost la Pădureanca, de exemplu, și la Întoarcerea din iad... au fost mai multe vizionări.

C.N.D.: Ce făceați în timpul acestor vizionări? Stăteați lângă ei sau nu vă lăsau să participați?
N.M.: De obicei participam, dar uneori nu eram primit și aflam doar zvonuri. În primul rând de la cel de la proiecție, a căror observații erau, de multe ori, foarte pertinente. Era foarte căutat tovarășul Nichita, așa îl chema. Dar, de obicei, cei de la Casa de filme transmiteau ce s-a întâmplat și ce s-a decis la vizionări..

C.N.D.: E o replică în Pădureanca și nu înțeleg cum a rămas în film: "Neamul ăsta românesc nu poate fi călărit la nesfârșit." Era anul 1986 când a ieșit acest film. Cum a trecut?
N.M.: Replica era din Slavici sau poate din Buzura, dar e justificată și integrată în film. Pădureanca a avut noroc, pentru că Buzura era implicat într-un scandal pentru următoarea carte care trebuia să apară. I-au făcut, cumva, cadou acest film. Undeva în Est era oprit și atunci l-au menajat, într-un fel. A avut Stere Gulea cu Moromeții atunci probleme și l-au amânat. În același timp a apărut Pădureanca și a scăpat. A fost un noroc că putea să cadă filmul. Cred că lui Dulea i-a fost frică să îl prezinte mai departe. Nu cred că a fost văzut sus de cei doi.

C.N.D.: De la vizionări ce tip de mesaje veneau? Vă enumerau ce trebuie să scoateți din film?
N.M.: Da, de obicei cam așa. Uneori, în timpul filmării, introduceam câte un amănunt cu gândul că se vor lega de el. Speram să se focalizeze pe el și să scap cu altele.

C.N.D.: Dați-mi un exemplu.
N.M.: La Flăcări pe comori legau steagul tricolor sub imperiul austro-ungar, la Blaj, de acoperișul bisericii. I-am rugat să îl lege chiar de cruce. Cineva din spatele meu, din echipă, a spus: "Asta precis se va scoate la cenzura." Și am spus așa, într-o doară: "Măi, nu cred că se va scoate!", de fapt fiind și eu convins că se va scoate la cenzură. Dar, în mod surprinzător, datorită faptului că Ion Brad semna scenariul și el avea încă o anumită putere în Consiliul Culturii, pe care îl condusese la rândul lui, nu s-a legat tovarășul Dulea de steag. Cred că uneori încercau să nu provoace. Dacă provoci și scoți ceva, se declanșează o anumită bârfă care circulă, un mic scandal se propagă și atunci vor și alții de mai sus să vadă. Cei mai de sus cu siguranță descoperă că nu e numai ce s-a spus, că mai sunt și asta și asta și asta. Așa începea o luptă penibilă care dăuna filmului.

C.N.D.: Sunt proiecte pe care regretați că nu le-ați făcut până acum?
N.M.: Sunt, dar nu îmi place să vorbesc despre ele.

C.N.D.: De ce?
N.M.: Nu știu. E ca și cum m-aș plânge de ceva.

C.N.D.: Cum priviți cinematograful actual din România? Aveți cinci decenii petrecute în cinemaul românesc. Ați traversat toate etapele. Ați făcut parte din generația anilor '70, extrem de importantă pentru tot ce a însemnat cinematografia românească de atunci și relevantă pentru istoria ei ulterioară. Ați fost martor la nașterea acestui nou val al cinematografiei românești, cu regizori tineri și foarte curajoși. Cum priviți această stilistică ce a caracterizat o perioadă lungă și importantă din istoria cinemaului autohton și care doar de puțin timp a început să se diversifice?
N.M.: Fiecare generație vine cu aportul ei. Când eram student, priveam filmele înaintașilor noștri și eram destul de critici. Probabil tocmai pentru că vedeam altfel lucrurile și încercam să facem altfel, ne străduiam să găsim o altă soluție. Dar acum, revăzându-le, descoperi că știau foarte multă meserie, că luau lucrurile foarte în serios și că erau filme foarte bune, chiar dacă la vremea respectivă aveam rezerve față de ele. În privința generației tinere, cinste lor că au reușit cu acest mod de abordare care uneori am impresia că vine chiar din sărăcia pe care au avut-o. Ca producători au fost obligați să facă filme cu buget redus, cu locații mai puține, dar au reușit să transforme acest lucru în favoarea lor și au ajuns în festivaluri internaționale mari cum, cred, nici măcar nu au visat. Mă bucur foarte mult și, în general, mi-au plăcut filmele lor. Ca în fiecare perioadă, există și lucruri bune și lucruri mai puțin bune și oamenii care văd în mod subiectiv aceste lucruri.

C.N.D.: Cum simțiți că va evolua limbajul cinematografic? Tehnologia a devenit din ce în ce mai accesibilă, iar în zilele noastre oricine are acces și poate să creeze conținut video.
N.M.: Mi-e teamă de derizoriu. Imaginea este la îndemâna oricui. Pe telefon se poate face un film, înțeleg că s-a și făcut. Sunt multe pericole prin faptul că nu trec printr-o școală, nu sunt educați, apar filme cu un succes comercial foarte mare, dar care au scăzut mult ștacheta morală și calitatea unui film obișnuit. Au succes doar pentru că joacă niște vedete cu o popularitate foarte mare pe internet. Asta e un pericol mare, cred.

C.N.D.: Apropo de public, cum era publicul filmelor dumneavoastră din anii '60-'80 și cum este publicul pe care l-ați întâlnit la proiecțiile pe care le-ați avut cu filmele de după '90?
N.M.: În anii '60-'80, filmul se vedea în sala de cinema. O deosebire radicală față de televizor. La televizor mai sună telefonul, mai mergi la bucătărie, vezi pe fragmente un film. Nu ai același sentiment ca în sala de cinema în care se stinge lumina, se face liniște, se proiectează filmul și există aproape o religiozitate din partea spectatorului de a urmări filmul. Regret, dar societatea merge în altă direcție decât dorința mea, așa că nu știu dacă se va mai reveni la filmul în sălile de cinema sau cât va mai rezista filmul în sălile de cinema.

C.N.D.: Vă amintiți vreo reacție de-a spectatorilor înainte de '89 în sălile de spectacol?
N.M.: Da, în ultima vreme erau reacții neașteptate la premiere. La un moment dat, Simina îi spune lui Iorgovan: "Să fugim undeva, așa nu se mai poate!" La replica asta cineva din sală a spus: "Bravo! Așa să facem!" Lumea e mică și am aflat ulterior cine o spusese: un monteur care până la urmă a plecat în Germania. Nu ne gândisem, când am filmat scena asta, că cineva poate să facă legătura cu plecatul din țară.

C.N.D.: Care au fost cele mai importante întâlniri pe care le ați avut în zona cinema-ului din '64 încoace?
N.M.: Cele mai importante mi se par întâlnirile cu Dan Pița, cu Mircea Veroiu, cu Iulian Mihu, profesorul lor. Manole Marcus a fost un regizor și un profesor bun, dar nu am apucat să îl ascult prea mult. Iulian Mihu era mult mai popular și deseori stătea cu noi de vorbă pe culoarul facultății, venea la vizionări, discutam deseori cu el mult mai deschis decât cu ceilalți profesori. Apoi au fost întâlnirile cu foștii deținuți politici, lecturi din cărțile memorialistice. Cu ajutorul lor am conștientizat că martirii nu se nasc în vreme de pace, ci în vreme de prigoană. În România stalinistă au fost foarte mulți martiri. Datoria noastră este să nu uităm și să îi readucem în atenția publicului.

C.N.D.: V-a fost confortabilă această poziție în lumea filmului românesc? Ați avut vreodată tendința de a fugi din zona asta, de a face altceva?
N.M.: M-am considerat întotdeauna un privilegiat că pot să lucrez în lumea filmului. Cred că mi-am găsit menirea. La început eram în expectativă, dar acum cred că ăsta mi-a fost destinul. Mi-aș dori tare mult să mai pot face un film și poate mă va ajuta Dumnezeu și voi mai face. După 3 ani de șoferie, după o școală tehnică, după altă facultate, la care nu m-aș mai fi întors pentru că nu mai eram în stare, am ajuns la film, am ajuns într-un domeniu mult peste așteptările mele. A fost un cadou extraordinar pe care soarta mi l-a făcut și niciodată nu m-am plâns. Au fost și zile mai negre, dar până la urmă am reușit să fac film în continuare și asta a fost important.

C.N.D.: Povestiți într-unul dintre interviurile mai vechi că bunica dvs îi spune fiului, tatăl dvs, înainte să plece la Blaj la școală, să facă în așa fel încât sufletul să îi rămână curat așa cum e cămașa pe care i-o spală duminica. Cum e sufletul dumneavoastră după această carieră dedicată cinemaului?
N.M.: M-am bucurat enorm de mult când am făcut filmele despre Părintele Arsenie Boca. M-am apropiat de Dumnezeu cu adevărat. M-am bucurat la fel de mult când am putut să aduc un omagiu unor personalități ca Luchian, Mihai Eminescu, Ion Creangă. Veronica Micle și apoi filmul Cardinalul despre episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, despre martirii neamului nostru. Sunt cu conștiința împăcată că mi-am făcut datoria. Sper din toată inima ca ea să dea roade, să nu dispară ușor pentru că ele fac parte, prin film, din istoria recentă a neamului nostru și este necesar ca ea să fie povestită.

C.N.D.: George Manu, personajul unuia dintre filmele documentare, un intelectual cu doctorat susținut la Paris cu Marie Curie și Jean Perrin, spune că "a studia ceea ce a creat Dumnezeu este o rugăciune". Toate filmele pe care le aveți în portofoliu, fie tratează această problemă a martirilor, fie o problemă religioasă. Ați putea defini cinemaul pe care l-ați abordat după 1989 ca un soi de rugăciune?
N.M.: Aș fi foarte bucuros ca filmele mele să fie privite ca o rugăciune cinematografică. Sigur că așa am încercat să fac, nu direct, nu ostentativ pentru că ar fi adus un aer didactic. Am încercat să o fac într-un mod firesc, cu discreție și cu căldură.