În cele ce urmează, Cezar Amariei (jurnalist practicant - Europa Liberă, Observator Cultural - și scriitor de ziua a șaptea - Zilele noastre mărunte, Polirom, 2018; Exerciții de liniște, Polirom, 2021) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: România, draga de ea și Mi-am vândut Ferrari-ul - toate textele aici.
*
Deja nu mai reprezintă o surpriză faptul că majoritatea textelor sunt curat scrise. M-aș aștepta la mai mult curaj și mai multă imaginație din partea autorilor. În plus, e util să-și definească în scris, într-o propoziție, clar, despre ce e vorba în povestioara lor. În momentul în care își cunosc bine subiectul și-l pot condensa, îl pot și dezvolta cu ușurință. Există tendința de a fragmenta textele în propoziții scurte dar e bine de știut că nu e nimic în neregulă cu frazele, se practică și în 2024 iar alternanța conferă muzicalitate textului.Publicabil:
România, draga de ea
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Nu s-a uitat înapoi când a plecat. A urcat în microbuz și dusă a fost. La vamă, inima i s-a strâns. Tata avea să regrete vițelul dat s-o angajeze la dispensar. Dar ea nu voia să moară-n satul ăla. La destinație o aștepta o cameră umedă. Limba-i dădea de furcă. Indienii erau singurii colegi de treabă. Iar lumea ei devenise searbădă. Ideea i-a venit la Crăciun. Primul transport a ajuns tot cu microbuzul. Acum are-n magazin caltaboș, zacuscă, bulion, drojdie, murături și pufuleți. Pe-o sticlă de plastic zâmbește Mona.
Am apreciat universul biografic creat din câteva elemente, cred că textul ar câștiga în calitate dacă nu ar fi atât de fragmentat în propoziții scurte, alternanța cu câteva fraze ar aduce un plus de cursivitate.
Speranțe:
Mi-am vândut Ferrari-ul
Vlad Nastea
Tot la două zile băgam cam zece litri de benzină în Lada roșie, că mai mult dacă puneam curgea, era rezervorul ruginit. Pe el îl vedeam de fiecare dată bând cafea și fumând. În ziua aia mi-am luat și eu un espresso, era la reducere, și m-am așezat lângă el. A tăcut un timp, pe urmă m-a întrebat: auzi, nu vinzi mașina aia? Pe scurt, i-am dat-o. Mă, și unde nu scoate ăla o baghetă din mânecă și din trei gesturi o transformă într-un Ferrari. Acum, de două ori pe zi îl văd alimentând cu zece litri.
Imaginația și capacitatea de a crea atmosferă sunt punctele forte ale povestirii, foarte bun finalul. M-a încurcat bagheta magică, mă scoate dintr-un text până atunci realist, poate că nu ar trebui oferită explicit cheia transformării, se pot găsi și alte soluții (cumpără un kit de caroserie din China, are angajat la service un nepalez care știe să copieze caroserii etc.)
Mi-am vândut Ferrari-ul
Nicolae Popescu
Pricop intră vijelios: Vero, am o idee. Am citit despre conceptul ăla de trai minimalist. Mă gândesc să devin filantrop, să-mi scrie frumos pe cruce: a vândut mașina elegantă și-a donat banii săracilor, a vândut vila și-a construit un spital. Vera-l privește fix: Pric, dar noi n-avem nimic din toate astea. Pricop scutură din cap: Da, chiar, ai dreptate. M-a luat un pic valul. O să reformulez epitaful: Aici odihnește Pricop, care și-a lăsat scumpa nevastă de la oraș pentru două femei simple și gospodine de la țară.
Bine condusă povestea, amuzantă, faptul că are tentă de banc ar fi singurul ei punct slab.
România, draga de ea
Cristian Nedelcu
Se lasă noaptea. În sfârșit, pornesc radio-ul. Aștept puțin. Hârâit, hârâit, hârâit, stop. Se aude ceva. Rotește înapoi un pic. Prea mult. Înainte, puțin. Gata. Taci. Radio Europa Liberă. Închide ușa, aud ăia mici. Taci. Mă, dă-l mai încet c-aude tot blocul. Taci, mă, n-auzi? Ah, s-a luat curentul. Morții mă-sii. Aprinde lumânarea. Bate la ușă. Deschizi tu? Aștepți pe cineva? Eu nu aștept pe nimeni. Bine, deschid eu. Cine era? Vecina de la doi. Avea nevoie de o căpățână de usturoi. Face piftie.
Extrem de bine create atmosfera și tensiunea, e unul dintre puținele texte căruia propozițiile scurte îi fac bine pentru că îi oferă dinamică. Finalul nu este însă la înălțimea povestirii.
Cât privește lucrurile care ar putea fi îmbunătățite, cele două calupuri au scos în evidență păcatul locurilor comune: "Lemnele trosneau în sobă, iar prin ușița crăpată scăpărau lumini. Pâlpâiau, deopotrivă, și focul și dorul"; "voce tare, gâtuită de emoții"; "ochii albaștri ca cerul senin". Și în precedentul calup am avut "fetița cu ochii ca cerul". Scriem cu speranța că avem ceva nou de spus și atunci fie venim cu o construcții noi, dacă ne țin mușchii stilistici, fie o facem simplu, cu cât mai puține epitete, metafore, comparații. Tot un loc comun este și construcția în care protagonistul se trezește din vis, la finalul istorioarei.
Nu am înțeles nimic: "Mă vedeam săracă, ca și cum aș umbla goală pe stradă și mi s-ar vedea și bătrânețea, deși am netezit-o la 15. Că la 20, recunosc, nu mai poți cere ca acum cinci ani".
În mercurul gol: "nu e vina mea că m-am născut cu lingurița de argint viu în gură" - tehnic vorbind e destul de dificil de făcut o linguriță din argint viu = mercur. Să mai și umbli cu ea în gură e o opțiune letală.
La Campionatul de metafore regionale, două construcții ar avea șanse să prindă poziții fruntașe: "Buzele-i sunt adunate bulz a nemulțămire" și "De departe, de la mine din sertar, stă, draga de ea, înțepenită în poza de nuntă a bunicilor, doar ei, simpli și drepți ca două propoziții socratice".
Sunt situații în care textul ar căpăta mai multă forță dacă ar avea simplitate, amprenta erudită a autorului nu-i conferă altceva decât prețiozitate și, eventual, confuzie. "Scrisul e ușor, tot ce ai de făcut e să scoți cuvintele care sunt în plus", spunea Mark Twain.
La capitolul ponturi, să nu uităm că scriitura bună e cu detalii. Este cea mai sigură variantă de a evita clișeele.