ce să înceapă-n zori cu suferința.
Ei nu-și dau seama nici spre seară de prilejul
chemat să-nalțe mersul, cunoștința.
Suferința poate fi întuneric, tăciune în inimă,
pe frunți albastru ger,
pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier,
în bulgăre de țărână
o lacrimă sau sâmbure de cer.
Nu mai calcă pe pământ
cine calcă-n suferință.
Ea schimbă la față argila, o schimbă în duh
ce poate fi pipăit, duios, cu știință.
Tată, carele ești și vei fi,
nu ne despoia, nu ne sărăci,
nu alunga de pe tărâmuri orice suferință.
Alungă pe aceea doar care destramă,
dar nu pe-aceea care întărește
ființa-ntru ființă.
Fă ca semenii noștri,
de la oameni la albine,
de la-nvingători la biruiți,
de la-ncoronați la răstigniți, să ia aminte
că există pretutindeni și această suferință,
până astăzi și de-acum înainte
singura legătură între noi și tine.
(Lucian Blaga)
*
Nu sunt vrednică să scriu despre dragoste sau despre purtarea cuviincioasă a omului. Să vorbesc despre bunătate și delicatețe, despre decență și eleganță, eu, care acum foarte mult timp am atins vârful păcatului, este aproape o blasfemie. Deoarece păcatul nu se spală nici după ani, iar consecințele sale își găsesc drum până în prezent.
Trecutul mocirlos te trage înapoi, oricât de mult ai reușit să te desprinzi de el și oricât de departe ai reușit să ajungi. Pentru un om ca mine există foarte puține salvări.
Cel mai rău la a fi un om cu păcat, este că pentru tine nu există nici rai, nici iad, ci un purgatoriu infinit. Această stare chinuitoare e mai rea decât să fii pedepsit pentru păcate capitale. Măcar criminalul știe că merită să fie pedepsit pe măsura greșelii.
Iar cel care e un om neatins de mizeriile vieții, se va bucura de locul său, lângă lumină.
Ce se întâmplă, totuși, cu omul blestemat de condiția cea mai rea? Nici criminal, nici om de cinste. Un om inferior printre semenii săi, ca un al doilea câine. Un om care trebuie să se lupte la nesfârșit să-și acopere petele, un om care poate fi trimis în rai sau în iad de judecători exigenți, care nu va fi niciodată crezut, înțeles, iertat.
Fiecare alegere pe care o faci are consecințe grele! E ușor să trăiești fără conștiință. Doar nebunii pot trăi astfel la nesfârșit.
Eu sunt nevrednică să scriu despre lucruri frumoase. De aceea nu abordez decât teme triste, dramatice, nevrotice, de aceea scriu numai despre deznădejde, despre lacrimi, despre revolte.
Am întâlnit, uneori, în viața mea, oameni care m-au privit altfel. Care m-au tratat de parcă eram un om neprihănit, care m-au tratat prea bine și prea frumos, așa cum nu meritam. Sub atenta lor căldură, chiar dacă la început m-am simțit incapabilă să sper, am înflorit puțin. Am început să devin altcineva, dar nu cineva străin, ci un om care s-a ascuns o viață întreagă undeva înăuntru, adânc. Am început să mă modelez, ușor-ușor, în funcție de felul în care acești oameni rari s-au comportat cu mine. Ca atunci când îmblânzești o fiară. M-au tratat de la început ca pe un om bun, așa că am pășit spre lumină.
N-am făcut niciodată nimic singură din ceea ce a fost bun și frumos. Singură doar am stricat și am murdărit.
Potențialul meu nu stă în mine, ci în celălalt. Inspirația mea nu vine dintr-o imaginație bogată, ci din atenția pe care o arunc la lumea înconjurătoare.
Inteligența mea nu e nativă. Fără gânditorii pe care i-am citit, aș fi fost săracă.
Iar talentul? E o farsă.
Nu pot fi vulnerabilă căci mă tem să fiu judecată. Și fiindcă nu pot fi vulnerabilă, nu pot fi iubită. Iar eu fără iubire, cresc greu, ca o floare uitată la umbră.
Sunt nevrednică să scriu despre răbdare, onoare, curățenie, rafinament, pudoare, rușine, semeție. Orice virtute pe care o pot dobândi va fi imediat umbrită de consecințele alegerilor mele trecute. Nici trecerea anilor nu poate să acopere un renume mânjit, cum nici o sută de roluri bine făcute nu vor șterge amintirea unui debut ratat.
Recitind cele scrise îmi dau seama că unghiul e cinic.
Dar să privesc altfel: sunt un bufon care colindă cavernele infernului precum și înaltele saloane cerești. Am stat la masă și cu slugile, am mâncat din aceleași strachine ciobite, am stat și în capul mesei regale, cu fruntea sus și zâmbetul încrezător.
Acest pendul al umorului vieții trebuie agățat de sufletul meu ca sufletul meu să cadă greu și să nu-și mai ia zborul.