E frig și o ceață greoaie nu dă voie privirii să se scalde în mare. Am rămas, în sfârșit, singură. Ce s-a întâmplat?
Mă simt extrem de conectată molecular la schimbările imperceptibile care se petrec în atmosferă, dar și undeva dincolo de ea.
A trecut ultima zi de iarnă, pe care noi, cei de la Teatrul de Stat Constanța, am încununat-o cu ultima reprezentație dintr-o serie de șapte - cea mai nouă premieră: A douăsprezecea noapte, regia Andrei Șerban.
Mă simt năucă, mă simt descusută de viața concretă, cotidiană, am în forul interior niște spasme, niște neliniști ciudate, ca un plâns mut. Aș vrea să plâng, îmi vine să plâng și, în același timp, să dezlănțui un râs față de plânsul care-mi vine.
Nu e prima oară când se încheie lucrul la un proiect, nu e prima oară când e ultima oară, nu e prima oară când mă întâlnesc cu Shakespeare... și totuși...
Nici nu-mi dau seama...
Că Andrei Șerban și Dana Dima au plecat din Constanța, că n-o să-i mai vedem în fiecare dimineață, mă rănește ca pe un copil mic care s-a întors dintr-o tabără. Copilul va rămâne doar cu amintirile, se va agăța de ele, apoi acestea se vor disipa ușor, un fior le va răspândi, viața își va urma cursul firesc, se vor întâmpla alte lucruri...
Bine, bine, dar totuși! azi... acum...
Ce s-a întâmplat?
O întâlnire, după cum am spus și aseară audienței, nu cu niște nume, ci cu niște oameni. Andrei Șerban și Dana Dima și-au lăsat la vedere vulnerabilitățile, molipsindu-ne de pasiunea, de spiritul lor, și au lucrat cu noi atât de intens, de sincer și de autentic, vrăjindu-ne până la capăt, dar nu cu o vrajă insidioasă, parșivă, ci cu o vrajă rară, pe care numai oamenii de o calitate superioară o posedă.
Folosesc cuvinte mari, cu ele mă descurc mai bine, fiindcă dintotdeauna am simțit enorm; mi se zice că exagerez, dar eu chiar nu știu să trăiesc sau să simt altfel decât... mult. Domnul Andrei Șerban ne-a zis: "ne trezim în fiecare dimineață, vedem soarele că a răsărit și nu ne minunăm, zicem că-i normal. Cum să fie, măi, normal? Nu e normal deloc!". Așa este, domnule Andrei Șerban, nu e normal deloc. Că soarele a răsărit e o minune, că iubesc e o bucurie și că simt enorm, dați-mi voie s-o consider o virtute, așa că voi folosi cuvintele pe măsura simțămintelor...
Înainte să începem lucrul la proiect, eram convinsă că voi juca Viola. Mă pregătisem mental pentru asta, eram gata să mă las pe mâinile unui chirurg magic care să-mi despice interioarele, eram gata să sufăr și să lupt în numele dragostei, să port responsabilitatea martirului, forța celui luminat, misterul feminin și răzvrătirea împotriva nedreptății. Știam că îmi va fi greu să îmi afișez sensibilitatea, dar mă gândeam că, îndrumată de acest regizor și om de teatru, voi descoperi căi neexploatate prin care să-mi accesez inima ascunsă.
Totuși, Dumnezeu are alte planuri cu noi decât fanteziile la care visăm, planuri care ni se par lipsite de justețe, pe moment, dar care se dovedesc a fi potrivite, în final.
Nu voi vorbi despre rolul pe care îl fac în spectacol, fiindcă voi lăsa rolul să vorbească pentru mine, dar voi spune că simt o fericire uriașă că am avut parte de o partitură atât de ingrată, un rol greu, solicitant, care cere forță demonică, precizie, efervescență și mult umor. Nu mi-a fost deloc ușor și nici nu am încheiat socotelile cu acest personaj... dar câte seri o avea spectacolul, atâtea seri voi căuta să o redau pe Maria-bufonul-feminin, s-o renasc și s-o înduplec, eu-actrița, pentru ca ea-personajul să se dezlănțuie.
Cât despre Viola...
Andrei Șerban nu putea face o alegere mai potrivită decât colega mea de atâta vreme, Cristiana Luca. Sub coordonarea lui inspirată, exactă, atentă, Crissi s-a transformat ca actriță și a dezvăluit cotloane ale sufletului ei pe care nu le-a mai dezvăluit până la acest proiect, pe scenă. Așa cred eu.
Viola este de o finețe și o fragilitate care te fac să crezi că nu e posibil să se preschimbe în determinare și putere, dar Cristiana uimește. Frumoasă, extrem de talentată, ludică, cu ochi mari, profunzi, îndurerați, actrița face un transfer continuu de energie, pendulând între candoare și iscusință, suferință și demnitate, iar ea-personajul, explodează în fața publicului cu un firesc care contrabalansează jocul nostru, al celorlalți, un joc într-o cheie mai stridentă, într-un ritm care, când e perfect, e uimitor, care creează un tablou în jurul acestei Viole ce frazează altfel, gândește altfel; pierdută, luptă să se regăsească și care, în drumul ei, ducând în spate o mare responsabilitate, a dragostei ei, a dragostei lui Orsino, dar și a dragostei Oliviei, se pierde și mai mult, și mai mult... până la omogenizarea tuturor nuanțelor interioare, până își regăsește fratele despre care credea că e mort, când această fată, Viola, devine femeie, numai după ce a fost bărbat.
Nu-mi permit să disec jocul tuturor colegilor mei și nici nu știu dacă am dreptate, dar aș vrea să menționez că am văzut-o pe Mihaela Velicu în trei spectacole și îi sunt parteneră de scenă în două, afară de acesta, și cred cu tărie că întâlnirea cu Andrei Șerban a sădit în dezvoltarea sa artistică ceva nou și unic, ca o sămânță din care va crește și va înflori o actriță nouă, și mai bună decât era înainte.
Miki joacă rolul Oliviei, un rol care îmi părea foarte plictisitor când am citit piesa. Miki-Olivia este totul, numai plictisitoare nu. Actrița se joacă cu umbrele și luminile contesei, pictând portretul unei femei bolnave de iluzie, spărgând portretul, la final, împrăștiind cioburile și lăsând în urmă multă durere. Senzuală, dar maniacă, amuzantă, dar turbată, îndoliată, dar gata să trăiască!
Cât despre celălalt fir narativ al piesei, problema egoului, frustrării, farsa care îl transformă pe Malvolio într-un monstru, așa cum noi toți, în mâinile nepotrivite devenim animalici, bizari, intoxicați, ei bine... această poveste care se întrepătrunde cu povestea de dragoste, reamintește că pericolul dezumanizării este un pericol feroce, constant, care pândește șerpesc la fiece pas, pe orice om, că oricând putem deveni grotești, periculoși, mâncați sufletește de o molimă molipsitoare, dorință de putere, putem oricând să uităm să fim buni, generoși, autentici, putem oricând să pierdem contactul cu realitatea reală, să devenim ne-oameni, incongruenți cu noi înșine, neajutorați, distructivi.
Domnul Andrei Șerban ne-a ajutat să putem reda actoricește și dimensiunea raiului, dar și pe cea a infernului.
Am decis să menționez două dintre colegele-fete, dintr-un impuls semi-feminist, dar vă asigur că actorii bărbați nu se lasă mai prejos.
Bufonul, Malvolio, Sir Andrew cu Sir Toby, Orsino, Sebastian și așa mai departe... Toți, în demența aceasta fantastică ce s-a născut de față cu noi, din aerul mării și din inspirația creatoare a regizorului, joacă așa cum joacă actori de liga întâi.
Mă știți, sper, și dacă nu, mai zic o dată că nu-mi place să lingușesc pe nimeni și că franchețea mea specifică mai mult m-a încurcat și m-a băgat în belele, decât m-a ajutat...
Dar... "ce-are-a face, dacă place?"
Vă așteptăm la Teatrul de Stat Constanța, în spațiul și costumele gândite de Carmencita Brojboiu, în sufletul Mării Negre.
A fost A douăsprezecea noapte, nu spectacolul, căci el va mai fi; a fost întâlnirea, procesul, munca, nervii, dramele, bucuriile, crezurile, îndoielile, încrederea.
Ce bine e, totuși, să fii artist...
