O poveste pentru cei deznădăjduiți

Suflet chinuit care îl caută pe Dumnezeu; de ce să nu-mi spui, tată, niciodată, cât sunt de bună fără să fac nimic? că mă iubești chiar și când mă întorc acasă în duba poliției? mândru de mine când am avut curajul să iau un 3 la chimie fiindcă am scris pe foaia de test un singur lucru: "Nu știu nimic!"... ah, ce zi memorabilă a fost ziua aceea când am sfidat-o pe profesoară. La următorul test, a primit încă 7 foi cu "Nu știu nimic!" și atunci am fost dusă în biroul directorului. "Îi influențează pe ceilalți elevi. E oaia neagră a clasei."

Abia mă mutasem în școala aia.

Colega mea musulmană, care fusese cu mine în clasele primare, povestea tuturor cum mă bătea, pentru a-mi crea o reputație rușinoasă și pentru a se răzbuna. Am avut grijă să se afle rapid că toate acele povești erau invenții, atunci când am luat-o de gât și am aranjat-o. A plâns. Înăuntru plângeam și eu, amintindu-mi cum o chinuiam când eram mai mici, apropiind crucea ortodoxă de fruntea ei, în timp ce urla și spunea că în religia lor nu există cruce. Iar eu râdeam cu gura până la urechi, sufocând-o pe biata fată.

Un copil rău. Un copil al dracu' de rău.

Încă am un semn pe încheietura mâinii de când m-am luat la bătaie cu un coleg pe care îl disprețuiam fiindcă era foarte prost. Am ajuns iar în biroul directorului.

Numai mama venea la școală să șteargă rahatul lăsat în urmă. Mama, elegantă și strălucitoare, garantând pentru geniul meu și asigurându-i pe profesori că nu sunt o pacoste.

M-am cumințit repede pentru că m-am plictisit să mă revolt. M-am resemnat la gândul că nu se mai poate face nimic, aia e, m-au mutat la școala asta de gâște și tâmpiți de bani gata, nu o să mă mai întorc niciodată la gașca mea, la prietenii mei, la cei boemi și liberi, la cei care urmau să se facă artiști.

M-a salvat profesorul de muzică, sutele de ore de cor și dragostea mea pentru cultură.

În clasa a opta, înainte de examenul de capacitate, mi s-a spus că nu o să iau niciodată notele potrivite ca să intru la Liceul Vrănceanu, care era considerat cel mai prestigios dintre licee. Păi eu nici nu voiam acolo, eu voiam la Alecsandri ca să mă reunesc cu gașca mea de artiști.

Atunci am făcut pentru prima dată greșeala pe care am continuat să o fac în toți anii ce au urmat: să dovedesc! să demonstrez! să fac numai de-al naibii, ca să le închid gura la toți! să mă las condusă de ego, nu de suflet.

Așa că, după ce am luat cea mai mare notă la română, simbolizând o mare muie pentru profesoara de română care îmi spunea că n-o să iau nici 6, și o notă distinsă la matematică, am intrat cu brio la Vrănceanu.

Acolo unde am dat tot peste copiii de bani gata pe care îi terorizasem în școala generală, cu preocupările lor legate de petreceri, haine de firmă, manele, cel mai nou iphone, filme porno, xanax, prafuri, mașini de lux și așa mai departe.

Mi-am făcut șuvițe verzi, mi-am promis că o să merg la cursuri îmbrăcată în pijama cât de des o să pot, m-am îndrăgostit de un bou pe care îl venerau toate femelele liceului, de la boboace până la alea de a douășpea, l-am făcut să nu mai înțeleagă nimic din viața asta, el, care nu ieșea decât cu cele mai aranjate și stilate domnișoare, cele de clasa a douășpea, s-a trezit vrăjit de o puștoaică de a noua, punkistă, despre care se știa în tot orașul că toarnă în ea alcool ca un rusnac în floarea vârstei, ah! ce zile memorabile zilele în care îmi aducea trandafiri pe ascuns, rușinat de sine că e atras de acea lighioană ciudată care eram, serile la el acasă, mâncând paste făcute de bunica lui, o femeie scumpă și blândă, el, neînțelegând de ce îmi povestește cu sufletul deschis despre durerile și copilăria sa... eu, prinzându-i din zbor privirea pe holurile liceului, în pauze, când se făcea că nu mă cunoaște, limba lui moale în gura mea, în baia de la etajul 3, unde mă chema în timpul orelor, refuzul meu de a face sex cu el, dorința mea, necesara mea dorință de a rămâne fecioară! despărțirea și lacrimile...

M-a salvat trupa de teatru, Eric și nemărginita mea dragoste pentru cultură.

Iar după doi ani, m-am mutat în Alecsandri.

Trăiam o viață dublă: una la liceu, alta în trupa de teatru, iar existența avea gust de bomboane dulci. Mi s-a spus să dau la regie, că am un potențial uriaș, să nu dau la actorie, nu eram destul de versatilă și vulnerabilă pentru asta. Păi eu nici nu voiam la actorie, mie îmi plăcea să fiu șefa tuturor.

Atunci am făcut din nou greșeala pe care am continuat să o fac în toți anii ce au urmat: să dovedesc! să demonstrez! să fac numai de-al naibii ca să le închid gura la toți! să mă las condusă de ego, nu de suflet.

Și am dat numai la actorie, am intrat, iar viața mea și-a schimbat gustul.

Or poate mi s-a părut.

Suflet chinuit care îl caută pe Dumnezeu...

Doamne, ăstora le e frică să fie! să fie și atât. Iar tu ești atât de bun cu mine, m-ai lăsat să fiu atât de liberă! și sunt atât de curajoasă că aproape am ajuns în Iad, în împărăția Diavolului.

Lasă-mă, tată, să fiu și atât! fără să dovedesc, fără să demonstrez, privește-mă cu sufletul în suflet...

M-au salvat Dragostea, Teatrul și Dumnezeu.