Astfel că revin la publicul-cititor, la un timp după ce spectacolul Casa Bernardei Alba a trecut testul publicului-spectator, după inevitabila răcire a ființei care a fost inflamată timp de două luni, în sala de repetiții.
Îmi amintesc începuturile... Mă întrebam ce să fac eu cu acest rol. Adela. Mezina Casei Alba. Știam că o voi sfecli. De ce știam asta? Fiindcă mi se încredințase o partitură pe care am tratat-o emoțional. Prea aproape de sufletul meu, prea departe de ce mi s-a dat să joc până acum. Nu sunt pe tipologie, cum s-ar spune.
Când am jucat pentru prima dată la Diana Mititelu mi-a fost un punct de cotitură ca actriță. Rolul pe care îl fac în Jocuri în curtea din spate îmi era cel mai prețios.
Jucând la Di, a doua oară, am simțit că TREBUIE să fac o schimbare în sânge și carne. La 27 de ani și în urma unei vieți erotice și amoroase ca o saga (pe care cândva o voi oferi în pagini. Altfel de ce aș mai fi pătimit atât? Nu?). Dar pentru Adela, toate acestea au fost date uitării. Curățate. Mintea limpede. Pentru Adela, experiențele mele nu sunt de niciun folos pentru că Adela este neprihănită, pură, cum spune despre ea personajul Magdalena: "Biata Adela... e cea mai tânără dintre noi și mai are iluzii."
Dianei îi place riscul și are o intuiție sclipitoare. Mi-a înmânat-o pe ingenua, firava și pasionala copilă a Bernardei și mi-a spus așa: "Trebuie să uiți tot ce știi." Iar eu am început să șterg cu o cârpă mintea mea haotică. Să dărâm zidurile, preconcepțiile, manierismele (în cazul în care mă fac culpabilă de așa ceva, sper, Doamne, că nu) și să las lumina și sensibilitatea aceea profundă să se dezvăluie. Era timpul să fac un salt și să descopăr dacă am talent. Dacă fac această meserie la nivel mediocru sau la rang de virtuozitate. Pentru că dacă nu pot fi o actriță bună sau foarte bună, mai bine nu mai sunt deloc. Mi-e prea rușine să fiu penibilă, ridicolă și nici nu suport să trăiesc în eroare.
Așa stăteam și mă gândeam eu, la început, în perioada lecturilor. Stăteam aiurea și mă gândeam la o replică a Adelei: "E-atât de frumos să vezi cum fuge, plin de lumină, ceea ce e neclintit și neclintit de ani întregi...". Ea m-a obligat să mă întorc într-un loc foarte intim și delicat din interiorul meu, un loc pe care nu-l zgândăr niciodată. E sacru, inaccesibil, enigmatic și pe care l-am protejat mai bine de zece ani și nu l-am oferit decât atât de rar, că momentele pot fi notate pe un rând de pagină. Iar ca acest rol să îmi iasă așa cum îmi doream, știam că e nevoie de o revoluție intrinsecă și de un mare sacrificiu de ego. Să las vulnerabilitatea să guverneze. Așa e just. Altminteri, trădez totul de la început. Pe Adela, pe Diana, arta actorului, pe mine. Acesta e adevărul... mă temeam cumplit.
Uneori, seara, Diana mă întreba ce am și de ce am privirea năucă, iar eu îi spuneam cât îmi e de frică. Mari figuri actorii ăștia... copchii...
*
Din notațiile mele când credeam că o să țin un jurnal de repetiții:
Bernarda e Luiza Martinescu. Cred că i se potrivește mănușă rolul. Luiza e frumoasă, senzuală și are o forță care izbește chiar și când aruncă doar una dintre privirile ei mortale. Fie că rostește simplu, conținut, fie că izbește cu "sceptrul tiranului" în propriile-i fiice, efectul pe care îl are este similar cu acela care face o căprioară să înghețe de spaima prădătorului. Sub îndrumarea Dianei, Luiza explorează și tonuri materne prin care armonizează tabloul acestei femei înspăimântătoare. Momentele ei de umanitate nu se petrec la vedere, adică nu în fața fetelor. Delicatețea ei e stângace, credibilă, aproape comică. Luiza prezintă un om care nu știe să-și gestioneze și manifeste tandrețea și care se leapădă imediat de ea, atunci când o încearcă un moment de slăbiciune. Autocontrolul și controlul casei sunt propriile ei temnițe.
La Poncia e Laura Iordan. Laura este, prin natura ei, caldă și ludică, atuuri care îi servesc rolului. În acord cu viziunea regizorală, Laura face un mix dintre poziționarea obiectivă, parșivă, iscoditoare și personalitatea vivantă, cu ochii ei mari, sticloși și râsul strident. Este singura femeie din comunitatea casei care nu face parte din familie, dar care are un ascendent asupra fiecăreia dintre ele. Ce este fascinant de urmărit este cum actrița face ca La Poncia să fie periculoasă și vinovată de narativa piesei când intențiile îi sunt curate, și inofensivă atunci când își propune să cauzeze un rău. Este exact persoana nepotrivită la momentul potrivit (pentru dezastru).
Mirela Pană este cea care susține fascinanta partitură a Mariei Josefa, bunica. Mama mamei. Regina-mamă. Mirela a propus o demență pătimașă, aducând din străfunduri o durere ca cea a Chavelei Vargas. Vrăjește cu timbrul său minunat, dur și cu efervescența sa candidă. A descoperit niște inflexiuni și subtilități ale bunicii bolnave, absolut fabuloase. Și e atât de credibilă! Habar nu am cum face asta... Pe mine mă șochează admirativ. Nu știu cum joacă atât de natural această nebunie, această febră stranie care te face să îți fie și frică, și milă, și să prinzi și drag de ea.
Și acum, surorile:
Angustias - Alina Manțu. Sunt extrem de încântată să fiu martoră la procesul de creație al Alinei. Ea are o fire plăpândă, e un om cu mult, mult bun simț, un om care mai mult ascultă decât vorbește, iar rolul lui Angustias îi cere nerv, indolență, aroganță, cochetărie stridentă, revoltă ca un șuierat printre dinți; abia aștept să văd transformarea Alinei în Angustias. Și încă ceva! Textul o descrie (prin vorbele celorlalte personaje) ca fiind nu foarte atrăgătoare și neavând prea multe calități, dar Alina este în mod evident o prezență superbă, suplă, cu un chip de o frumusețe copleșitoare, zâmbet dezarmant, ochi uriași și un păr lung, minunat; cred că e o provocare delicioasă pentru ea să se lupte împotriva calităților sale fizice și interioare pentru a sluji acestui rol. Și poate că nu împotriva. Diana folosește realitatea care nu poate fi ascunsă în favoarea contradicției teatrale, iar asta, cred eu, e o taină pe care, dacă știi s-o pătrunzi, o poți transforma în măiestrie.
Amelia - Otilia Nicoară. Nu o cunosc pe Oti ca actriță, nu ne-am mai întâlnit pe scenă, dar mă atrage din primele zile de repetiții. O găsesc versatilă și plină de umor. Diana o coordonează într-o direcție aproape nefirească pentru personajul scris și îi dă multe valențe care, la Lorca, erau doar tușate sau nu erau deloc. Amelia a Otiliei servește foarte bine grupului de surori, cât și spectacolului, prin natura sa de copilă-femeie, ca o tânără nedezvoltată, ceva asemănător Prințului Mîșkin, care spune adevărul, realități dure, cu dezinvoltură și candoare. Otilia reușește s-o infantilizeze pe Amelia, controlând-o foarte bine. Văd o actriță frumoasă și tenace care oferă coloratură de un comic subtil și amplasat perfect în situația dramatică, ca și cum ar dezamorsa o bombă exact când totul e pe cale să explodeze.
Martirio - Mihaela Velicu. Eu cred că e un rol ingrat, cel mai greu din toată piesa, iar Diana a distribuit o actriță pe măsură. Martirio reprezintă durerea profundă, ascunsă, acea febră care colcăie în fiecare dintre noi când simțim că suntem neputincioși în fața vieții, zbuciumul dintre acceptare (resemnare) și revoltă (revoluție). Lorca i-a dat lui Martirio un handicap din naștere (care la noi e adaptat și se va putea vedea și în spectacol și în fotografiile din spectacol că a ieșit foarte realist, datorită Alexei Fatairy care a reușit un machiaj excelent). Astfel Martirio, lumină și întuneric, se va dezvălui pe jumătate frumoasă (întrucât Miki este foarte frumoasă) și pe jumătate schimonosită, simbol al dualității interioare. Ea e ca un animal schingiuit, femeia care a pierdut totul de la bun început și care e conștientă de inferioritatea ei în fața celorlalte surori. Își poartă handicapul ca pe un stindard, ca pe o sfidare, nu ca pe o pedeapsă. E un rol ofertant prin ceea ce necesită: fluctuații de căldură și ură, mânuite chirurgical. Și da, Miki poate și face asta (așa că eu o să mă supăr tare dacă nu ia o nominalizare, ha!).
Magdalena - Cristiana Luca (sau cum îmi place mie să îi spun: "sunt fana ta!"). Magdalena e preferata mea dintre surori fiindcă mă regăsesc în rolul ei, ba mai mult, în Magdalena a Cristianei. Crissi ar fi făcut o Adela așa... clipind, cred eu, dar cum glumeam cu ea la cabină despre emploi și contre-emploi, mi-am dat seama că amândouă avem sarcina de a zugrăvi două personaje care nu ne sunt potrivite ca două rochii croite perfect, pe care trebuie să le ciopârțim și să coasem din ele propriile rochii. Și n-am dubii în ceea ce o privește pe Cristiana. Ea, care are o fire potrivită pentru ingenue, fiind delicată, febrilă, amuzantă, cu ochii ăia care cuprind un univers, cu chipul ei angelic și gesturile neîndemânatice, aduce în scenă rolul Magdalenei, aparent, cu mare ușurință. Crissi devine deodată cineva care replică tăios și franc, care se impune chiar și prin tăcere. Magdalena nu umblă cu ascunzișuri, ea e în stare să le doboare pe surorile sale și să le conducă (în cazul în care Bernarda n-ar mai fi). Manifestă o forță masculină și o cruzime moștenită, astfel încât, dacă ar fi interesată de așa ceva, ar putea prelua frâiele matriarhatului în lipsa mamei. Dar nu este interesată. În acord cu viziunea regizorală, actrița îi aduce Magdalenei spirit (sacralitate). Îmi plac mult detaliile construite care arată strădania acestei femei de a-și înăbuși demonii, lupta de a nu-și pierde sensibilitatea și speranța.
Adela - Ecaterina Lupu. Să sperăm că n-am sfeclit-o.
Ce pot să mai scriu acum, după premieră...? Ne e dor tuturor de repetiții, uneia de alta, de toate diminețile în care făceam antrenament împreună ca să fim superbe trupește, de toate discuțiile și confidențele care ne-au apropiat chiar ca-ntr-o familie, de prima descoperire a decorului și costumelor atât de frumoase!!! (scenografia: Alexandra Budianu, cu care ne-am împrietenit imediat), de super-regizoarea tehnică, Sorina Toma, super-eroină, de poveștile de viață ale Mirelei, de momentele de criză ale Laurei, de momentele de glorie tip recital teatral ale Luizei care ne făceau să ne îndrăgostim de ea, pur și simplu, de sincronicitățile noastre menstruale, de problemele amoroase dezbătute în fel și chip, de glumele din grupul de whatsapp care ne țineau treze târziu în noapte deși aveam repetiție de dimineață, pentru că nu ne mai săturam una de alta, de tot ce ține de femeile care suntem, cu bune, cu rele, cu păr în locuri nedorite când ne întindeam la plajă în căutarea bronzului perfect, cu vergeturi frumoase ca dungile tigroaicelor, cu zilele în care părul stătea aiurea, cu visurile neîmplinite, cu fanteziile sexuale atât de diferite, cu hainele noastre și pantofii cumpărați din impuls cu ultimii bani... cu lacrimi și zâmbete și ovare puternice.
Da, s-a mai spus, da, e un clișeu, dar întâlnirea contează mai mult decât succesul spectacolului. Nu e prima oară când mi se dovedește asta, dar e prima oară când sunt atât de mândră de o echipă de creație pentru că exista (cel puțin pentru mine), presiunea faptului că suntem numai femei și prejudecata că n-o să ne înțelegem. Ba da! Ne-am înțeles foarte bine și ne-a lovit în plex când s-a terminat.
Mulțumesc, Diana, că ne-ai adus împreună! Și pentru tot ce ai făcut cu noi și din noi!
(foto: Two Bugs)