La Gala TIFF n-am făcut mare lucru raportat la ce fac de obicei într-un teatru. Am atins scena câteva secunde, am privit publicul preț de un fulger și am ieșit. Dar voluptatea de a fi văzută de multe, multe perechi de ochi... oh, mon Dieu... Și distracția pregătirii din culise, stresul acela ridicol al nostru, al celor zece...
Cei zece.
Am fost o echipă de zece, fără portar, căci în jocul ăsta nu e decât o singură poartă pe teren, iar ea se află înainte și ne așteaptă primitoare să o trecem. Spre lumea filmului, adică. Dac-o fi să se întâmple. Dacă nu, oricum noi am câștigat meciul acestor zile. Ne-am câștigat unii pe alții, asta cu siguranță.
Îmi vine lesne să vorbesc despre frumusețea strălucitoare cu zâmbet năucitor a Iasminei și despre lista ei foarte bună cu întrebări pentru regizori, despre aerul cald și liniștea din cuvintele lui Balazs, un altfel de Vincent Cassel care se pricepe la imitații (știm noi, știm noi) și la a chestiona teme dintr-o optică inteligentă, or dualitatea Anei Bianca sau Biancăi Ana sau Anei Biancăi, care ne-a oferit vulnerabilitate dezarmantă pe un ecran mare și mult umor la micul dejun, acolo unde, când a binevoit să coboare din dormitoarele sale regale, Silvana, în acompaniament pentru acest cuplu comic, m-a făcut să râd cu lacrimi și mucișori, ea, o tipă tare trăsnet și sensibilă de care am prins drag cu lipici, care este orice, numai invizibilă nu, și care servește porții mari de autoironie, dar și deserturi de tâlc straniu, din lumea ei interioară. Lesne să zâmbesc când îmi amintesc de Liviu și al lui acel "în genere" pe care-l presară aproape ca pe un tic în limbaj, efervescența de a pune întrebări care să facă totul mai limpede și mai funcțional, vitalitatea cu care sare în ajutor, și când îmi aduc aminte de Zoltan, care e foarte comic și foarte drăguț, onest și care, poate datorită talentului de a se mișca cu fluiditatea apei, la fel și privește, cu fluiditatea memoriei, chiar când glumește sau discută banalități. Lesne să pomenesc de Silvia și de mersul elegant, rafinamentul vorbirii, zâmbetul blând și conversațiile noastre ușor dramatice, dar, ce să-i faci dacă suntem actrițe? Lesne să-l descriu pe copilul solar al echipei, Radu, un băiat care mi-a căzut cu tronc din prima clipă, fiindcă îmi amintește de frate-miu; e o enigmă tipul ăsta care pare că își duce existența pe muchia dintre curaj și convingerea că nimic nu e grav. Dar cu tronc mi-a căzut și Oana, adică Jipa, pe care o cunosc de când eram eleve și care, deși e aceeași fetiță năstrușnică cu breton chic și ochi cât două constelații, acum este și actrița care s-a maturizat armonios și căreia i-am surprins în tăceri, mii de gânduri pe care aș fi vrut să le aflu.
Conduși ca puii de cloșcă, trebuie s-o menționez pe Cătălina Brândușoiu, protectoarea programului nostru, care făcea chestii pe laptop chiar și în pauza de masă cu aerul că poate să mai facă încă alte câteva lucruri deodată.
Dar trebuie să o scriu aici și pe Doamna Max, căci am câștigat o prietenă nouă și personală din toată treaba asta. Mă atașez imediat de ființe cu care simt că m-am întâlnit și în altă viață. Așa o fi, Max?
Cine a mai fost mereu cu noi? Prietenul literar, Răzvan Penescu, căruia i-am promis că îl luăm într-un film când o să facem unul. Mulțumesc și cred că mulțumim, nu?, Răzvan. Unde era o mică lacună în prezentarea noastră, Răzvan venea cu ce lipsește.
Dintre întâlnirile remarcabile pe care le-am avut în aceste zile, îmi vor rămâne tatuate fraze, idei, sfaturi, anecdote, invitații la provocare; am mai mult curaj acum, am mai prins puțină viață. Fie că voi fura ideea de a face cu forțe proprii și prieteni dragi un scurtmetraj, fie că mi s-a reînnoit speranța că există minți luminate și regizori care iubesc actorii (am îndrăgit tare mult discuția cu Andrei Cohn), fie că m-am aruncat în aerul fierbinte al conversației și am rămas suspendată în tensiune creatoare (am îndrăgit dialogul dintre Cristi Puiu și noi/mine), fie că e vorba despre noua mea iubire, Sibel Kekilli, din care nu pot devoala nimic fiindcă e secretul de care am nevoie ca să îmi amintesc pretutindeni de ambiție, inteligență feminină și forță, fie că mi-am mai montat o pereche de cojones pentru vremurile în care mă așteaptă contracte de negociat (mercix, Anamaria Antoci), toate acestea sunt comori neprețuite fiindcă am fost atentă. Și când ești atent, câștigi viața.
O zi de foc și de o intimitate dulce a fost ziua de care la început ne era teamă și de care, la final, nu ne mai puteam desprinde: workshopul cu Flori Bratfanof (prima parte a zilei) și cu Sophie Holland (a doua parte a zilei). Tot ce pot să concluzionez e că acești actori, noii mei amici, care-s vedete în Teatru, sunt pur și simplu iubiți de camera video, dar nu e un fapt știut, încă. Au nevoie de șansă. Atât. Chiar atât.
Mă-ntorc la oglinda mea și la rochia roșie din mătase. Câte aș fi jucat și eu până acum, dar nu s-a întâmplat... M-am născut prea târziu pentru Gegen die Wand, dar nu-i nimic, căci trăiesc la fix pentru toate rolurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru mine. Și am în vedere și rolurile vieții mele.
Dar ce noroc să fiu selectată în programul 10 pentru FILM, ce bucurie să fiu la TIFF!
Mulțumesc.
Ecaterina out.
Kate va mai scrie când își aduce aminte.
