Cuvintele sunt cearcăne cu gura mare

Treci pe lângă Catrina la cabină și citește. Te invită la tine acasă și din geantă îi sare o carte. Lângă patul ei, în patul ei, pe covorul ei sunt turnuri de cărți. "Asta iar stă cu nasu-n carte!" sau cum spune un coleg de trupă: "A venit odată, de dimineață, după o noapte de beție, beată încă și tot drumul cu autocarul ea a citit, mă frate!".

Și ce rost?

Unde se sedimentează toate milioanele de cuvinte dacă eu nu îmi amintesc aproape nimic, nu-s în stare să dau un citat exact din memorie și dacă mă pui să îți povestesc în trei fraze conținutul unei lecturi, paralizez și mintea curge prin urechi, iar capul se golește?

Și mai ales...

Ce rost au toate milioanele de cuvinte și miile de cărți citite, dacă tot proastă sunt? Dacă sunt la fel de nepregătită în fața vieții, dacă felul meu de a comunica e tot rudimentar, dacă manifestarea cruzimii îmi este esențială mai curând decât exprimarea blândeții, dacă instinctele mele sunt mediocre și dacă acțiunile mele trădează un comportament lipsit de noblețe și sărac în eleganță, atunci ce rost au toate astea? Unde mi se ascund lecturile care trebuiau să mă facă mai luminată, mai înțeleaptă, mai bună? Unde îmi sunt ochii aceia care privesc cum trebuie? Unde îmi e limba încărcată de cuvinte alese care avea rolul de a rosti concret în numele adevărului?

Nu fac cinste lecturilor parcurse. Nu sunt capabilă să aplic învățăturile care m-au marcat. M-am schimbat vreodată sau sunt o capcană a propriei pulsații ce aspiră spre vârf, spre farmec intelectual, spre inefabil?

Prietena mea îmi zice că se vede în scenă că sunt un om cult, citit, că rostesc textul într-un fel, că înțeleg adânc... Oare? Să fie așa?

Nu mai sunt atât de sigură că am un creier briliant.

Memoria îmi e șubrezită după anii de alcool, ochii mi-s orbi și au nevoie de lentile grele... Eu tot citesc, citesc și citesc la nesfârșit, neobosită, concentrată, îndrăgostită de a lectura, și unde??? unde îmi sunt cunoștințele acumulate??? unde mă ajută ele??? cum mă poziționează ele mai presus??? dacă în fața vieții ratez... iar și iar și iar și iar și iar...

3 decembrie, trecut de ora 1 noaptea...

N-am mai fost atât de ostenită de mult... Amețesc dacă schimb punctul în care privesc, mă târăsc în loc să umblu ca o ființă funcțională. Nu mai am lacrimi să plâng, sunt uscată pe interior. Mă tem de propria prezență, aș vrea să mă rup pe mine din mine și să mă dau câinilor să mă sfâșie. Apoi să mă spele o ploaie rece de pe pământ.

Îmi propusesem să ascult de sfatul ce mi s-a dat și să mă opresc din scris, pentru o perioadă. Dar pot oare? Gândurile devin un pic mai coordonate când mă așez și-mi spun: "acum scriem". Și vărs.

Ce rost are să lupți pentru credința ta? Și oare lupta e mereu calea prin care îți poți salva credința? Răbdarea și speranța sunt două mari forțe, dar când liniștea surdă a unui timp neînduplecat se instalează ca o noapte foarte lungă, atunci și aceste două eroine se sting firav.

Unii primesc daruri mai ușor și mai repede în viață, chiar la timp, aș spune. Dar eu aștept. Și între timp citesc. Mă lupt și apoi cedez, mă lupt din nou și pierd. Pierd.

O revelație chinuitoare mi-a săgetat făptura și în loc să-mi doresc non-viața, așa cum aș fi avut tendința înainte, acum mă simt și mai însetată de a trăi! Dar de a trăi cu adevărat.

Dragostea rămâne punctul central al descoperirilor mele și unica mea religie. Deși ea îmi respinge eforturile, continuă să mă seducă cu gesturile sale vindicative. Uneori e blândă cu mine. Atunci eu mă sperii. Eu nu cred. Mie nu îmi vine a crede când cineva are răbdare cu mine sau când spune că suferă din pricina mea. Ce chimie bolnăvicioasă sălășluiește în acest om care a citit atâta și n-a înțeles nimic? Cât de puternice sunt rădăcinile care mă țin înfiptă și mă împiedică să mă înalț pentru a-mi exersa zborul? Foarte puternice, se pare.

Am avut două spectacole: ieri și în seara ce tocmai s-a încheiat. Aș mai fi putut duce sau nu sunt nici pe departe un rockstar?

Prietenii mei au venit la Constanța ca să mă vadă și mi-au dăruit flori. Trandafiri roșii, preferații mei. Ador să primesc flori. Ador să mănânc petale.

De dimineață se face duminică și mi-am promis că mă târâi spre biserică. Refugiul meu pentru a plânge în voie fără să fiu întrebată. Teatrul poate deveni biserica mea?

Și dragostea? Poate deveni dragostea biserica cuiva?

Sau iar fac greșeala de a mixa rolurile și valorile între ele? Așa cum din mama am făcut întâi sora mea, apoi terapeuta mea, apoi coșmarul meu. Încerc să o regăsesc pe mama.

Și din tata am făcut un idol pe care l-am distrus activ. L-am redus la o substanță care s-a împrăștiat și cu care m-am otrăvit. O regăsesc adesea și o recunosc în alții, dar și în mine. Substanță radioactivă, energie vivantă în stare pură, patimă și inflamare de rang înalt, foarte periculoasă.

Fuga părinților mei după mine în timp ce eu încerc să scap. De ei? Sau de ei în mine?

Unde e locul în care pot să fiu eu? Biserica? Dragostea? Teatrul? Linia subțire a vieții dincolo de care mai privesc uneori chestionând dacă să risc un avânt și un salt mortal?

Biblioteca?

Poate că biblioteca e purgatoriul meu. Spațiul meu comod. Grădina în care mintea îmi e limpede, inima liniștită, cugetul clar, vibrația simplă. Simplă. Simplă și frumoasă. Cuminte. Caldă. Așa cum îmi doresc să fiu ca să pot fi iubită.

Iar scrisul?

Un ceas spart pe o cunună de spini.
O teacă care plutește pe aer.
Un tren fără gară.
O cale.
Nod.

țin la tine nefiresc de mult. un viraj și s-a terminat totul. nu mă crede pe cuvânt, crede-mă pe act. o clipă va schimba lumea. îmi fac un ceai. simt oceanul de departe. am strâns trei scrumiere. m-am ridicat de la sol. mi-am rupt coloana. bolnavă. delir. flamenco post-modern. cristalizarea. roci oculare. trebuie să cumpăr un binoclu pentru miopi. mersul prin stea. ca prin miere. o cadă de lapte matern. senzualitate. privirea ta după frumusețea altora. umerii mei rotunzi divin. râd. am complicat totul. cimilituri. un film vechi poate ajuta pe oricine. să-mi construiesc un cinematograf. raporturi neesențiale. fuga nebună a fulgerului înapoi în carapacea de nor. și cât îmi e de dor de tine de parcă aș mesteca la nesfârșit nisip. neînțelegere. obositor și degeaba. eu adică. zahăr "furnicuța". animații adulților și filme cu greutate copiilor.

Azi e deja duminică! E trecut de două noaptea. Azi e ziua lui Godard! Nu e de mirare că nu pot adormi.

Spuneți-mi, maestre Godard... Mai tare a durut moartea sau când ați ales să muriți?

Și ce e aia să faci film?

Și o femeie este într-adevăr o femeie? Iar Pierrot e cu adevărat nebun?

Și culoarea albastră e o lacrimă sau o planetă?

Merit să fiu muza cuiva? Se poate? M-ați fi adorat dacă m-ați fi cunoscut?

Am inspirație?

E bine acolo?