Frunze căzătoare

voi uita, voi uita totul!
voi inventa frunza care doboară pădurea
închid ochii încă o dată
pentru a-i deschide noi și veseli
într-o baie de soare să mă arunc
așa cum mă întindeam cândva pe crengi
deasupra vârfurilor
prefer vulcanul, nu erupția
căci despre explozie vor scrie,
de vulcan se vor teme
mi-am descusut inima din nou
și tot ca înainte o voi repara
toate se repară, nimic nu moare
nimic nu poate muri atâta timp cât sunt aici
forța mea e să aduc viață
suflu cu viață peste ce e ofilit
și recit la infinit
până când scena n-o să mă mai îndure
am iubit prea mult, am suferit ca o fiară
propriul meu sânge mă liniștește
orbită de furia cu care a rămas privirea mea
gravidă
distrug în jurul meu, din condei
dar răul pe care îl fac e un rău numai pe hârtie
dincolo de cuvinte tremur
doare
și sufăr cumplit
apoi închid ochii încă o dată
pentru a-i deschide noi și veseli
într-o baie de soare să mă arunc
așa cum mă întindeam cândva pe crengi
deasupra vârfurilor

Nu mă pot hotărî să țin un jurnal adevărat din cauză că am impresia că dacă mă apuc acum, e prea târziu. Și poate neinteresant.
Dar în fond, e foarte ușor să scriu despre viața mea veche și, în orice caz, am tot scris și o să mai scriu, așa că...

29 noiembrie:

Sunt într-un uber și din greșeală am setat destinația: Timpuri Noi. Râd în mine însămi și schimb spre Glădiței 42. A fost un reflex.
Înainte să ies, am spălat câteva rufe, le-am pus la uscat, i-am urat lui Alexandru o zi bună și am plecat spre apartamentul Vulpiței. I-am telefonat din impuls. Sunt acasă amândoi. Vreau să îi propun lui E. să ne facem o trupă. Să încercăm. El este de zece ani partenerul meu de visuri comune. De ce să nu încercăm? Să scriem muzică, să cântăm și să înregistrăm la studio. Sper că mă poate ajuta prietena mea, A., prin care o s-o cunosc cândva și pe Maria Răducanu. Numai să se facă mai cald afară și să ne permită timpul.
Mâine plec la Constanța. Urmează o perioadă foarte ocupată pentru mine.
Urmează să fac două înlocuiri în două spectacole: Memoria Apei și Trilogia Belgrădeană. În plus, în luna decembrie s-au programat multe spectacole. Joc chiar și pe 30 decembrie!
Voi petrece Revelionul cu prietenii mei cei mai buni și, dacă vor, o să ni se alăture Alexandru cu iubita lui. Va fi liniștit și frumos, în familie, în cartier.
Deseară merg la cinematograf. Singură. Am nevoie să îmi limpezesc gândurile. Risc să cad într-o stare de apatie totală și nu-mi permit. Sunt multe de făcut.
Luni am o filmare, marți am un casting pentru un serial. Să vedem. Viața merge mai departe. Mie mi-a rămas teatrul, pofta de a juca, pasiunea pentru artă. Asta nu voi pierde niciodată. Dragostea și speranța către inefabil, către Artă.
Am aflat că fostul meu soț se află în București. Ceva din mine își dorește să-l revadă, din curiozitate. Dar e o curiozitate prostească. E genul acela de nostalgie aerată și ușor de îmblânzit.
Nu voi face demersuri în funcție de dorințele mele interioare ca odinioară. Am devenit mai înțeleaptă și mai mândră.
Așa cum îmi doresc să am o explicație și cu E#4, însă realizez că nu are niciun sens. Să fie fericit cu femeia care îi place! Eu încerc să mă eliberez de blestemul iubirii pe care i-o port.
Voi munci mult și după Anul Nou. Montează Andrei Șerban, iar eu joc Viola. Sunt încântată. Apoi va monta prietena mea, Diana, Casa Bernardei Alba și cred că va fi minunat. Țin mult la Diana și am o admirație adâncă pentru ea. Este o regizoare rară și un om foarte inteligent.

... mai târziu, seara...

Am vizionat Fallen Leaves, regia Aki Kaurismaki. A fost unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-am văzut în ultimii ani. M-a adâncit și mi-a turnat miere în suflet. Mi-a spălat creierul cu vrajă și fragilitate. N-am simțit când s-a terminat. Mi-a părut rău că s-a terminat. Aș fi vrut să rămân în starea filmului încă câteva ceasuri bune...
Este foarte greu pentru mine când sunt forțată să revin la realitate. Când ies din atmosfera unui film sau a unei cărți sau a unui spectacol, când sunt nevoită să îmi scot căștile, să opresc muzica, când mă trezesc... Revenirea la realitate e o supărare. Ca atunci când se termină un spectacol și e timpul să plec acasă. Mie îmi vine să mai lenevesc în fața oglinzii, la cabină. Sau să rătăcesc aiurea.
Sunt un om sau o umbră?