Desființare

Mă aflam pe stradă cu Angela Marinescu, bârfind-o pe Nora Iuga. Fumam țigări, tremuram de frig, dar complicitatea dintre noi avea să ne țină de cald, până la urmă. Era seară, întuneric, stelele ardeau.
N-am avut curaj să-i spun atunci acestei mari poete care astăzi nu mai e, pe care o strângeam de braț, că poezia ei de forță m-a susținut la examenul de admitere la facultatea de teatru.
Și probabil puțin i-ar fi păsat. Ea voia numai s-o comentăm pe Nora.

Ne-am reîntâlnit de câteva ori. Făcea lucruri ciudate. Nimic nu avea legătură cu poezia.
Poezia nu are legătură cu poezia așa cum Teatrul n-are nicio treabă cu teatrul.
En fin.

În imaginația mea, am 80 de ani, fumez, mi se ia un interviu, eu zâmbesc cu tâlc și spun: "nimeni nu m-a iubit vreodată."
Ba nu. Am 40 de ani. Sunt încă frumoasă. Spun: "niciunul dintre bărbații cu care am fost nu a știut să mă prețuiască, dar m-au iubit cum au putut, însă nu destul".

Cât chin!

Mă scoate din sărite gândirea retro în privința sexualității feminine. Mă scoate din sărite superficialitatea, gelozia și mediocritatea emoțională. Mă scoate din sărite imaturitatea, adică lipsa unui sistem lucid de asumare a unei responsabilități în urma unei decizii clare. Mă scoate din sărite egoismul și starea masculină heterosexuală de misecuvenism (ori am auzit undeva, ori am inventat acum, poftim!) Mă scoate din sărite tratația vagă prin care bărbații pot ține în șah pe femei multă, multă vreme. Mă scoate din sărite bârfa dezorganizată, minciuna impudică, ficțiunea flămândă de audiență, reputația stricată. Mă scoate din sărite lipsa răbdării, decenței, blândeții, mă scoate din sărite lipsa înțelegerii, irascibilitatea, mă scoate din sărite, după cum se spune, mâncatul la căcat și vrăjeala.

Fă-mă să te iubesc și apoi alungă-mă. Asta e cea mai mare bătaie de joc.

Înghit somnifere aiurea în speranța că voi greși dozajul. Mi s-a urât cu viața. Cu viața asta, adică. Și îmi doresc mult de tot să plec într-o călătorie. Înapoi în Saint-Tropez!

Mă plimb pe străzile Bucureștiului și nu-mi place nimic din ce văd. Mă demoralizează. Când îmi amintesc Franța, Andorra... Italia, Grecia, Portugalia... mă ucide dorința de a depinde de cineva foarte bogat care să mă ia în grijă și să mă ducă departe. Pe o plajă unde să-mi potolesc mințile și sufletul.

Corpul meu suferă după ritmuri calde, latine. Nu am unde să dansez după cum îmi place. Nu există aici petreceri cu muzică liberă de chachacha sau samba sau flamenco sau rumba... unde să mă unduiesc nebună și să pot dansa singură, până dimineață, dezmățată și fierbinte, fără să mă judece nimeni!
A existat cândva Cohiba în Vama Veche.
L-au desființat de mult.

Am escaladat interioarele Operei Naționale ca un copil mic. Îmi place să mă pierd în pântecul clădirilor. Îmi place mult de tot să aud ecoul pașilor mei. Să nu mai găsesc ieșirea. Să mă fac invizibilă, dar sonoră.

Zgomotul a fost întotdeauna o binecuvântare pentru mine. Sunt o ființă destul de zgomotoasă. Sunt muzicală, sunt stridentă, râd în multe feluri și toate sunt vivante, scot sunete ușor, adesea, îmi place să-mi exprim plăcerea, dar și chinul fizic, prin cântecul primordial al reacțiilor organice. Mă aud de la străzi distanță, îmi surzesc colegii de scenă, eu n-am nevoie de lavalieră!

Modul personal pe care l-am dezvoltat pentru a atrage atenția. Nu sunt o pasăre recunoscută pentru penaj, ci pentru cânt. Sau pentru amândouă?
În orice caz, zborul mă interesează. Zborul, zborul, zborul cât mai departe de aici.
Aici.

Aici în cloaca asta unde poți fi păcălit atât de ușor că există înțelegere, dragoste, cinste, adevăr... intimitate, încredere... Faaaaaaaals.
Primul care te seduce e primul care te trădează.
Toți uită.
Nimeni nu vrea să rămână dator. Toți se dezic de tine.
E fiecare pentru el, e fiecare pentru reputația lui, e fiecare pentru imaginea lui, cariera lui, banii lui.
Prietenie? Umor? Cultură?
Să te poți baza pe cineva?
Foarte rar.

Când cineva din breasla asta îmi vorbește, am obiceiul de a-i privi gura cu atenție. De parcă stau la pândă și aștept minciuna. S-o înhaț în colți.

Mă simt tare părăsită și deznădăjduită.

Și avusesem câteva luni foarte bune...

Foarte bune.

Planul e să nu mă întorc acolo, în acea stare deplorabilă. Planul e să stau departe de vodka, mon amour.

Și planul mai e să mă ocup de scris sau muzică sau ceva care să mă facă să uit unde sunt și cât de neîmplinită mă simt. Să uit că mai am patru ani și devin femeie. Că nu o să mai fiu fată niciodată.
O fată e mai fragilă chiar decât o fetiță.
Ultimii mei ani de fată.
Timpul taie bucăți mari din noi. Din mine. Din el însuși.
Eu îl administrez, dar nici măcar pe jumătate.
Cui îi dau timpul meu de fată. Și de ce?
Cine mă iubește în ultimii mei ani de tinerețe absolută? Cine mângâie trupul încă frumos? Cine se bucură de pofta încă nestăvilită? Cine sărută gura încă neobosită și veselă?
Cine mă face să înfloresc, iar nu să ofilesc înainte de vreme?

Vreau înapoi în Saint-Tropez. Dar îmi trebuie un pretendent bogat sau un alai de îndrăgostiți care să facă o chetă. Tot m-aș simți singură. Dar dacă altfel nu se poate...

Nu sunt bună pentru o mașină de familie. Nici chiar pentru una de cuplu.
Cred că trebuie să îmi cumpăr un motor.
Mereu singură.