Neajunsul artistului, spectator nevăzut

Purtată pe versuri de adiere ale lui Rilke, cu ochelari de soare enormi care să-mi ascundă ochii sticloși, cu o geacă de piele neagră și mâna dreaptă-roșie a lui Nick Cave la gât, îmi cumpăr o cafea to-go de la Leonidas, care e Tiffany's-ul meu, și cobor treptele spre plajă.

Bate vântul, sunt foarte puțini oameni, foarte mulți câini, pescăruși și ciori. Nisipul a devenit rece ca o piatră dură.

Iar marea mă adulmecă "ce mai vrei de la mine, Catrino? ce ai mai pățit, Caterino? despre ce îmi mai povestești azi?"

Eu îmi aleg un loc ferit, o anume stâncă neagră de la marginea digului și stau cu marea mea la taclale. Beau cafeaua, fumez țigări, îi pun să asculte întreg albumul Good de la Morphine, căci ăștia nu dau greș cu muzica niciodată, ea îmi răspunde ca de fiecare dată, face spume, îmi face valuri, valsuri, avansuri, ne contrazicem, ne împăcăm, apoi eu trebuie să plec.

Marea asta a mea și cu mine avem deja o relație stabilă, nu ne mai rupe nimic, nici măcar neînțelegerile care pigmentează în nuanțe de pasional această legătură diformă. Ne-am spus atât de multe secrete, ne-am atins peste tot, ne-am înghițit reciproc, chiar nu e cale să ne desprindem. Așa urâte și poluate, amândouă mânjite de mizeriile altor oameni, nebune, irezistibile, periculoase... Marea Neagră și cu mine suntem lipite pentru totdeauna.

Înapoi în cabina de la Teatru, îmi reconfigurez mini-ecosistemul personal al mesei. Toată lumea știe că masa mea de la cabină e aia super dezordonată, cu multe cărți pe ea, foi scrise neregulat, trei pachete diferite de țigări, creioane, pixuri, rochii și fuste atârnate pe marginea oglinzii, rujul vișiniu.

Nina, cabiniera, mă trage de urechi de trei ani, dar eu tot la fel trăiesc. Am nevoie să-mi văd haosul personal. În plus, Nina a fost atât de ispitită de acest haos încât, într-o zi, a șterpelit o carte de pe masa mea, a citit, și după o săptămână a pus-o la loc. Eu am zâmbit înduioșată. Le las acolo, dragele cărți, să tot ispitească suflete curioase.

Recitesc Spațiul gol. Brook și cu mine suntem născuți în aceeași zi. Această informație nu contează pentru nimeni, în afară de mine. De aceea o pot scrie aici. Pentru că în eseurile mele fac ce vreau eu. Bine?

De exemplu, acum vreau să scriu despre un dansator excepțional din Rusia, care nu e Polunin, dar îl ajunge în performanță cu o viteză uimitoare; îl cheamă Ildar și dansează de parcă nu e om, ci cale lactee, animal-extraterestru sau plasmă între pereții de solzi radioactivi ai unui organism care nu trăiește la noi pe planetă.

De exemplu, acum vreau să scriu despre poetica lui Björk, despre Possibly Maybe, I miss you, Army of me, It's oh so quiet; acestea patru fiind toate de pe același album, nefiind în niciun caz singurele sale capodopere, dar ele circulă prin sângele meu în ultima vreme, de aceea am ales să le selectez.

Cred că nu mă pot înțelege cu cineva căruia nu îi place muzica pe care eu renasc atunci când o ascult. Cred că nu mă pot înțelege cu cineva care nu îngenunchează în fața frumuseții și măiestriei.

Toată lumea în juru-mi face caz de spectacolul lui Ostermeier care a ajuns la București. Și eu aveam loc în public. Sunt blocată la Constanța, însă, ratând unul dintre cele mai mari evenimente culturale ale anului. Așa cum ratez expoziția Brâncuși de la Timișoara și probabil multe altele. Așa cum nu ajung să văd spectacole bune de teatru sau de coregrafie la care sunt invitată și tot amân. De ce? Fiindcă, paradoxal, când ești un artist activ în meserie, nu poți fi un bun devorator de artă. Timpul nu are tentacule, timpul te închide într-o capsulă cu un singur sens, iar ca să spargi chingile nevăzute, trebuie să faci revoluție, să te sustragi sau să minți, or să renunți la meserie.

Eu nu înțeleg.

Dacă a venit Ostermeier în România, de ce nu ne-am oprit cu toții, o clipă doar, din tot ce făceam, să mergem să fim martori la O istorie a violenței? Nu zic că s-a pogorât Iisus pe pământ, dar zic că ar trebui să avem o viață culturală mai responsabilă și să ni se dea voie și nouă, actorilor, să hrănim omul de cultură din noi, e numai spre binele nostru. Ar trebui să se îngrijească cei mai mari de noi, din fașă, din școală, să avem referințe solide, să cunoaștem bazele și personalitățile marcante din toată lumea, în toate domeniile, să putem conversa despre orice, să putem avea o idee concretă despre orice text am citi la prima vedere; artiștii-performeri nu trebuie să fie niște clovni bețivi, ei trebuie să fie identități-model, oameni citiți, umblați, oameni care știu să lege două cuvinte când cineva întreabă de Velázquez, dar și de Basquiat, să spună ceva în plin război, în plin context socio-politic care mută fața planetei de pe o parte pe alta, despre Ucraina, despre Israel...

Suntem un popor amorf. E în biologia noastră. Hai să luptăm împotriva acestei biologii. Să ne strângem unii pe alții, să ne ținem pe umeri, să ne corectăm pozițiile unii altora, să avem grijă. Să luăm câte puțin din fiecare cultură, din fiecare popor, din fiecare om cu care ne intersectăm, să fim vii în fața vieții, să cochetăm cu dânsa, să fim doamne și domni, s-o cinstim, s-o respectăm, s-o cultivăm, să ne cultivăm...

Vă recomandați lecturi unii altora? Dar descoperiri muzicale? Dar filme?

Sau vă face plăcere numai să vă lăudați cu sărăcăciosul conținut prețios pe care îl dețineți? Pentru că n-ai timp să te lauzi când folosești timpul pentru a te îmbogăți.

Când ai mult, îți vine să dai mai departe. Și nu te împuținează. Generozitate, generozitate, generozitate.

Cu inima tulbure, cu speranța încă vie, continui să trăiesc viața pe care am ales să o trăiesc. Un fir de praf într-un monument uriaș. Dacă azi mor, ziua de mâine nu va fi cu nimic mai stângace. Pentru unii voi deveni o povară din punct de vedere organizatoric, iar după câteva săptămâni, o amintire care promitea. Și nimic mai mult.

Dar trăiesc viața pe care am ales să o trăiesc. Și poate într-o zi, mă vor bea îngerii.