Cutezătorilor 5

Să mă îndepărtez un pic de maniera scriiturii pe care o abordez de obicei.

Aș putea, desigur, ca de fiecare dată, să fentez terapia și să mă folosesc de expunerea jurnalului atât de intim, să vomit interioarele prin aceleași cuvinte sub alte forme, prin aceleași substanțe.
Aș putea să scriu cât mă dor oasele, mă dor oasele tare de tot.

Să plângi până îți crapă capul și te dor oasele.

Când iluzia se destramă și din orb poți să fii un om cu ochii unei păsări de pradă, oh, dar de câte ori...

Numai că eu primesc acești ochi în dar.

Suntem o familie mică și handicapată, noi, aici în cartier, dar funcționăm și, mai ales, ne iubim mult.

Alina, Cătălin, Tudor, Bogdan; ei află primii despre atacul meu de panică și criza de inimă. Nu e nevoie să ne speriem prea mult, am mai trecut prin asta, numai că înainte era din cauza alcoolului. Așa că nu sunt prea mândră de mine pentru ce mi se întâmplă acum. Am muncit mult prea greu la ce sunt. Se destramă fortăreața?

Nu e nevoie să sunăm la 112. Îngerii mei păzitori sunt salvarea mea.

Cartierul acesta ne împrejmuiește cu verdeață; o comunitate restrânsă în mijlocul Bucureștiului, unde cu toții locuiesc la casă, unde toți își beau cafeaua de dimineață în aerul și în muzica care răsună din boxa unui vecin sau a altuia, unde Alina a plantat legume, unde, la grătare, dansăm sârbă și se bea vișinată, țuică și vin de casă, unde, seara, ne ținem în brațe și stăm ore întregi împreună, doar vorbind, vorbind, vorbind.

Aici, între noi, o forță de trib. Pentru unul, ne aruncăm toți.

E fermecător cartierul nostru, cu câinii și pisicile lui, cu doamnele de la magazin care ne-au văzut nervoși, plânși, deprimați, fumați, cu oaspeții numeroși din zilele în care ne adunăm pentru "dolce far niente".

Băieții au întotdeauna ușa descuiată. Când sunt plecați la muncă sau la sală, eu doar intru și le folosesc televizorul sau aparatul de cafea, frigiderul, paturile, dușurile, produsele de păr și piele, hbo-ul și disney plus-ul; mă folosesc de încrederea și dragostea și susținerea lor.

Secretele mele sunt în siguranță.

Nu mă judecă nimeni.

Mă ceartă ferm. Mă scutură din balamale. Urlă la mine. Îmi spun cuvinte dure, adevărate.

Alina ne hrănește. Ea face magie în bucătărie, noi punem masa, apoi înfulecăm împreună; mica noastră familie handicapată.

Ne-am pus mațele pe masă unii în fața altora.

Când e cald și soarele ne inundă, Alina și cu mine ne dezbrăcăm și ne întindem ca două mâțe ca să ne bronzăm. Băieții ne fluieră. Nu s-ar atinge de noi nici cu o unghie. Suntem surorile lor.

Când unul cade, ne facem stâlpi și-l ridicăm de umeri.

Ne înjurăm spurcat de tot.

Dormim împreună.

Ne plătim unii altora.

Ne protejăm când ieșim în oraș; suntem trib.

Așa că ce mi se poate întâmpla? Orice. După ce mă fac de rahat în fața vieții, așa însângerată, mă întorc în cartier, mă așez la masa din curte, îmi aprind o țigară și totul e în regulă.

Nu-s de lepădat prietenii, nu-s de lepădat deloc.

Amorul te învăluie și te poate face neom. Frăția te prinde pe brațe de diamant.

Îmi zicea J. cândva: "ești prea intimă cu băieții din cartier" și mă învăluia în iluzie. Voia să mă desprindă de ei.
Dar n-a tras nimeni cu mine, în afară de frate și de părinți, cât au tras "băieții din cartier".
A reușit. El a reușit să mă ia din lume și să mă închidă într-o colivie cu o singură cheie pe care o ținea sub limbă.

Când m-am întors la cartier, m-am întors cu pași timizi.

M-au primit înapoi de parcă n-aș fi lipsit nicio secundă. M-au înțeles. M-au oblojit.

Aici pot să izbucnesc în plâns de parcă aș fi singură.
Aici e cald.
Aici putem vorbi deschis, cinstit, fără teamă, fără justificări.

Așa ar trebui să fie și amorul. Atât de ușor. Atât de familie. Atât de trib. Atât de sincer.

Pentru mine nu a fost niciodată.

Liniștea colibei și alte asemenea...

După ce mă liniștesc, criza mea de inimă se domolește, ochii se usucă, râdem și facem glume, iar eu pot, măcar pentru seara asta, să adorm liniștită.

Tudor e dincolo.
Cătălin și Bogdan sunt sus.
Alina e vis-à-vis.
Fratele meu e la noi acasă, în patul meu.
Mama e bine. Tata e bine.

Așa că ce poate să mi se întâmple rău?