Into my arms, oh Lord

E momentul să deschid prima sticlă după mult timp, s-o torn pe gât până în inimă și apoi să le deschid pe următoarele.
Ca să nu fac asta, îmi târâi pașii spre biserica în care plâng de obicei.

Cum? Dumnezeu nu există?

Atunci de ce, de fiecare dată când am intrat în casa Lui, am putut să citesc viitorul? Eu, care nu știu decât să citesc literatură...

Am aprins o lumânare pentru cineva care a sunat în secunda următoare. Știam că va suna din momentul în care am atins focul. Să-i fi spus despre coincidență? Nu e nevoie. I-am spus totul, așa cum am știut eu, azi-noapte.

E atât de greu să duc acest suflet. Îl duc.

Tremur, nu am pastilele pe care le luam cândva, nu am nevoie de ele. Am nevoie de dragoste.

Dragostea nu are nevoie de mine.

Ea are nevoie de sonetele mele cele mai stângace. Mă voi opri vreodată din scris, din cântat?

Ca de obicei, singură, în fața lumii libere ce mă așteaptă cu aripile deschise larg. Mult prea larg.

Eu nu fac pașii necesari.

Niciunui bărbat care mă dorește n-ar trebui să-i fie teamă de vechii bărbați din viața mea. Sunt prea romantică, visez prea pătimaș la iubirea care se naște din întâlnire cu un străin pe care pare că-l cunosc de o viață. Nu m-aș întoarce niciodată pe unde am mai trecut. Ar fi prea trist ca iubirea mea să fie în locuri familiare. Iubirea mea e undeva... deasupra aerului. Mă cheamă?

De ce nu poate fi simplu?

De ce nu poate fi ca în Scripcarul pe acoperiș?

Am fost la spectacol, sâmbătă. În regia directorului de la teatrul meu. Minunat spectacol.

Mi-am amintit cât de simplu trebuie să fie... cât de simplu...

Și m-am hotărât să îi trimit lui Nick Cave o scrisoare. Sper că îmi va răspunde. Cumva.

Adevărul e că o mână bărbătească și roșie mi-a rămas înțepenită în inimă, tatuată, blocată acolo. O simt cum se face pumn și pompează sângele meu dureros. Mă doare tot întregul ființei.

De mâine, următoarea viață! Întotdeauna următoarea și următoarea și următoarea viață!