Nervi

Pe linia fină a pleoapei, acolo unde îmi sunt cusute piciorușele de păianjen numite gene, îmi stă oboseala acestor zile, nopți franjurate, simt pișcături mici ca niște steluțe iuți.

Dar am putere pentru un act teribilist specific firii mele și, în timp ce plâng cu zgomot și înjur printre dinți, îmi aprind toată garderoba, dându-i foc haină cu haină, până fac un rug mare în care, trebuie să recunosc, vreau să mă arunc ca să simt durere pe piele și carne.

Răvășită, murdară de cenușă, călătoresc dezbrăcată prin lume, până să-mi dau seama cu ce ar fi mai frumos să mă acopăr.

Într-o zi, ajung într-un teatru superb pe care vreau să-l umblu stânga-dreapta-sus-jos fără oprire. Mă simt copleșită. Alerg pe trepte și pe culoarele elegante, închid ochii, mă simt puțin liberă, puțin scăpată de sub control.

Apoi mă lovește. Nu lumina puternică și nu muzeul teatrului, ci figura... lui. Portret uriaș, privind ironic. O fotografie mare care vrea să mă înghită.

Brusc, mă simt foarte mică și deloc liberă. Alerg. Dar sunt bântuită.

Îmi amintesc secvența aceea din Mândrie și prejudecată când Elizabeth îi vizitează reședința lui Mr. Darcy în absența acestuia.

Datorită lui, aceste holuri îmi sunt dragi, aceste coloane sunt duioase, vreau să mângâi aerul în care trăiesc fantomele trecutului său. Și inhalez cu vinovăție.

Cine sunt eu să-mi permit astfel de ritualuri? Cine sunt eu? Căci eu sunt singură pe lume, uitată în colț, scuturată uneori, îndrăgită adesea, dar non-iubită întru totul.

Aș fi perfectă dacă s-ar rupe bucăți mari din mine și s-ar da la câini.

Sunt tristă și vreau să inventez personaje cărora să le dăruiesc destine fericite, strălucitoare.

Îmi imaginez nunta despre care mi-a vorbit Eduard, nunta la care a fost "the best man" și discursul său de cincisprezece minute. Cincisprezece minute de one man show briliant și sensibil.

One man show briliant și sensibil.

Eu sunt un one woman show briliant și sensibil.

Toată viața n-am făcut altceva decât să vorbesc singură.

Să scriu pentru mine și despre mine.
Să mă recunosc în lecturi și cinema.
Să iubesc muzica și dansul.
Să desenez coșmaruri.
Și să îmi beau mințile, inimile, lacrimile, zgomotul din tâmple, să le amestec în stomac, să mă îmbolnăvesc de mine însămi, să putrezesc în interiorul meu cum ar putrezi un copil mort în pântec.

N-am nimic al meu. Caut.

E toamnă, e frig, sunt mai aproape de 30 decât de 20 și n-am nimic al meu. Caut.

Sunt subțire, nu prea înaltă, destul de frumoasă, dar nu prea frumoasă, îndeajuns de non-frumoasă încât să poți fi atent și la ce spun, îmi urăsc corpul, apoi îl ador, sunt actriță, deși n-am vrut chiar atât de tare să fiu și n-am nimic al meu. Caut.

Ating joase, ating înalte, vocea mea e un arc peste secole, să mă dăruiesc cuiva e un chin, n-am nimic al meu. Caut.

Am iertat mai mulți oameni decât am fost iertată, am iertat mai multe momente în care am fost tratată cu lipsă de respect, dar pe mine nu m-am iertat, asta nu e bine pentru imaginea mea, am nevoie de o spadă, vreau să fiu provocată să scot sânge din piatră seacă, n-am nimic al meu. Caut.

Ce curvă e actorul, ce masochism; îmi vine să plâng, dar mă abțin fiindcă mai sunt două ore până la spectacol și-mi păstrez plânsul ca să-l dau afară în scenă. Până atunci, îmi stau noduri în gât, iar aerul devine insuportabil, am un junghi la inimă, ce mă mâhnește atât? N-am nimic al meu. Caut.

Nu caut destul. Poate ar trebui să plec peste ocean. Ca Mara.

Sau poate ar trebui să plec într-o călătorie spirituală cum merg bărbații pe Muntele Athos.

Dar mie nu-mi vine să plec în călătorii pe jos. Îmi place să stau comod într-o mașină de lux. Și-atunci?

Mașinile de lux nu sunt bune pentru călătoriile spirituale? Eu cred că da. Sorrentino crede la fel, pariez.

cut to

Brigitte Bardot și Marcello Mastroianni sunt născuți în aceeași zi. Nu poate fi o coincidență.

Vie privée

Louis Malle

cut to

E plin instagramul de iubitoare de artă și cultură, femei care arată țiplă și fac content cu muzee, cărți, festivalul ionescu pe care eu l-am ratat, reels cu actori la aplauze, mai strecoară și niște unghii făcute că, deh, când ești doar consumator de artă, nu artist, ai timp și buget să mergi și la mani-pedi, și la coafor, și la sală, futu-vă-n gură să vă fut, apoi îmi amintesc mema aia cu "cum arată cititorii VS cum arată scriitorii"; cei din urmă fiind ilustrați ca niște boschetari cu cearcăne la ochi. Da, nu e musai ca artiștii să fie lipsiți de bun gust, să fie neîngrijiți, ba din contră, poate. Cine mai știe?

Doamne-Doamne, fă-ne o lume nouă în care nu ne putem vedea unii pe alții! Fă-ne o lume în care suntem exact ceea ce suntem: spirit fără freză, gând fără rimel și ruj, umor fără falduri la rochie, dragoste fără ochelari de soare!

Nu mă mai simt în siguranță. Nu mă mai simt în siguranță.

Trebuie să plec în Mexic, s-o caut pe Frida, să-mi amintesc niște lucruri.