Mic tratat despre virtuți

Prietena mea, Mara, a plecat în America. Văd orașul New York prin ochii ei. A zis că New York e ca în capul meu. Nu ar putea trăi acolo.
Mara are mai mult curaj decât am avut eu vreodată.
Închid pleoapele și sunt cu ea, ani în urmă, îmbrăcate în geci de piele, ascultând The Velvet Underground, fumând țigăruște pe care le murdărim de ruj roșu, bând tării, disecând Aristotel.
Mi-e dor de începuturile noastre, de fetele acelea cuminți-turbate.
Am locuit cândva împreună. Un an. Când am intrat la facultate.
Apoi a fost nevoie de o seară de beție cruntă, Mara care să îmi urle de trei ori "Te urăsc!", eu care am pălmuit-o peste față de șapte! ori?... oamenii din fața clubului Control care se uitau ca la un film, despărțirea noastră dureroasă.
Nu mai știu cum ne-am împăcat. Dormeam în timp ce eram în viață. Respiram regret. N-am fost niciodată bună la "îmi pare rău" sau "iartă-mă" sau "hai să ne împăcăm". Am învățat cu timpul... Și acum îmi e greu. Aș prefera să tai cordonul dintre mine și un om pentru totdeauna, decât să simt acea sângerare a clipei în care recunosc că am greșit. Dar recunosc că am greșit. Chiar dacă mă ia amețeala. Altfel, risc să tai zeci de ființe. Nu că n-aș putea să îmi fac mereu și mereu alte cunoștințe și alți prieteni... Dar oamenii noi nu au moștenirea eului meu vechi, nu pot cuprinde întregul istoric...
Și ca s-o spun pe aia dreaptă...
Țin la ei cu întreaga mea inimă stricată. Mai bine învăț să spun: "Ai avut dreptate tu. Iartă-mă, te rog."

Îmi amintesc vara aceea în care am suferit rușinos după cineva care mă tratase ca pe o prințesă, iar eu mi-am folosit cu el chipul scorpiei. Cu mulți am fost rea. Și n-au meritat. Cu el am fost o javră.

Mai târziu, după ce mă lovise singurătatea, am îngenunchiat în fața unui perete unde atârna icoana Fecioarei Maria și, alcoolizată bine, am plâns vreo oră, rugându-mă la o minune, rugându-mă ca el să se întoarcă.

Realizam prea târziu că am sfeclit-o.

Aș vrea să bag această scenă ridicolă într-un spectacol. Muci, vodka, aureola Maicii Domnului, noaptea, vecinii stupefiați.

Povestesc asta fiindcă mi-e mai ușor să râd decât să-mi cer iertare. Va trebui, la un moment dat, să o fac. Ritualic, cel puțin.
Cine știe ce aventură amoroasă minunată am ratat?
Niciodată să nu dai cu piciorul unui om care te tratează așa cum ai visat întotdeauna. E absurd.

Desigur, înțeleg.

Vreau să spun că nu scriu niciodată despre cel mai drag iubit pe care l-am avut. Așa suntem noi, ne vine să scriem numai despre ce a fost îngrozitor. Mă gândesc uneori că îmi citește eseurile și îi găsește acolo pe toți nenorociții cu care mi-am ros coatele, dar despre el... nimic. Primul meu iubit. Semi-zeul meu. Așa îl alintam pentru că are un trup sculptat ca de Michelangelo. Un dansator desăvârșit. Și un suflet uriaș. Ochi blânzi, inteligenți, ascultători; un om cinstit, un bărbat loial, care mă putea proteja de oricine; i-am dăruit una dintre cele mai frumoase părți din mine. Ceva ce nu poți dărui de două ori.
Și apoi?
Și apoi m-am plictisit sau m-am săturat de prea mult bine.
Mă putea proteja de oricine, dar nu și de mine însămi.
Ce vreau să subliniez: să nu fiți niciodată imbecili. Să nu credeți vreodată că demonii voluptății imediate sunt ceea ce par a fi. A trăi cu adevărat nu înseamnă party-uri în fiecare săptămână, ieșiri la aceleași terase împuțite, droguri și alcool, sex-sport, indolență, superficialitate, livin' la vida loca... Nu!
Și mai vreau să spun că fiecare minciună pe care o spui cuiva, e o minciună pe care ți-o spui ție, o minciună pe care o spui în atmosferă și pe care nu o poți strânge așa cum strângi cortul pe nisip în Vama Veche.
Și mai vreau să spun că dacă nu te-au educat părinții îndeajuns de bine, poți întotdeauna să te educi singur.
Și mai vreau să spun că dacă nu ai nimic frumos de spus, mai bine nu spui nimic.
Și priviți Bambi.
Și priviți cu ochii larg, larg deschiși la cineva care se dăruiește vouă. Iar dacă nu aveți nevoie de acea dăruire, nu acceptați o jertfă spre împlinirea unei satisfacții egocentriste.
Femeile, mai ales, au această tendință, de a-și face liste lungi de pretendenți. Ah! parcă nu cunosc...
Bărbații își fac liste lungi de victime, eh, fiecare cu metehnele sale lumești.
Dacă poți fi dincolo de toate astea, fii.
E mai bine pentru toată lumea.
Pământul mustește de javre.
Lipsește decența, romantismul, bunătatea, generozitatea, bunul-simț, bunul-gust, dragostea în genere... dragostea care e atât de greșit înțeleasă.
Am făcut din dragoste o statuie și apoi am făcut pipi pe ea. Toți, nu numai eu.
Să fim dincolo de cele lumești, dar congruenți cu cele omenești.
Unii vom vrea copii și vom avea copii de crescut.
E atâta informație la îndemână, atâta știință pusă în slujba noastră, atâtea cunoștințe la care avem acces! și noi tot ne-o tragem unii altora pe la spate? Și când vom deveni părinți, cum ne vom educa odraslele? În ce spirit?
Mă tem. Mă tem de vina pe care o duc în spate.
Să se teamă fiecare pentru greșelile sale.
Dar cu timpul, vina se cerne. Toate se duc. Le spală o ploaie senină pe care nici nu e nevoie să o cerșim.

Scriu toate astea din patul larg, într-un hotel, în Chișinău. Aici a fost, o vreme, o altă casă a mea. Cunosc străzile, parcurile, locurile toate... Fantomele mele sunt împrăștiate aici atât de haotic, că nu am cum să le strâng buchet și să le sufoc.
Dacă aș putea să fac o radiografie a orașului, de sus, Chișinăul ar fi o hartă plină de sângele care a curs din mine. Câtă durere!
Aseară, îmi plimbam nostalgică pașii. Inhalam cerul. O altă viață am trăit.
Și acum? Gata.
Senină.
Am intrat în camera mea de hotel și mă simțeam în siguranță.
Viața veche e pentru ce scriu, ce joc, ce învăț să nu repet.
Acum trăiesc o viață nouă. Care poate să pară celor mai tineri, plictisitoare. Dar e mult, mult, mult mai frumoasă. Mult mai dulce. Și îmi încălzește ființa ca un ceai făcut de mama.
Am adormit în miere... cucerită.
M-am trezit cu sufletul plin și cu fruntea luminată.
Nu mi se poate întâmpla nimic rău.
Și ies să-mi iau o cafea de la Bonjour Cafe, apoi să mă plimb la Valea Morilor, apoi... apoi... Bucuria! și o mie de bomboane!
Bucuria sunt eu.