Septembrie, Karl May, vârsta infinitului, clopoțelul sună

Ce n-aș da să înceapă școala încă o dată...

Da, da, desigur, sună clișeic; absolut uzată și răsuflată figura asta cu nostalgia față de copilărie și față de prima zi de școală, care oricum e o sindrofie ieftină, la noi, la români.

Și totuși.

Ce n-aș da să înceapă școala încă o dată...

Tata intră la mine în cameră și inundă spațiul cu vocea sa puternică, de comandant al armatei. Mă dezvelește cu brutalitate controlată și mă trimite să mă spăl pe dinți, autoritar. E mai eficient decât orice alarmă din lume. Când mă trezea tata, mă trezea pentru toți adormiții planetei.

Mă frec la ochi și privesc ferestrele mari ale camerei mele de prințesă. O ceață timidă s-a lipit de sticlă și nu mă lasă să străbat dincolo.
Îmi împing oasele afară din pat, mă duc spre ușa balconului și o deschid. Ies afară. Camera mea e la etaj. Văd dealul, livada, cerul care moțăie și un soare ascuns, galben ca un ou prea puțin prăjit.
E foarte rece, iar mie mi se face frig. Toamna îmi străpunge rochița de noapte albă și îmi întărește sfârcurile de copil, îmi întărește toți porii de pe piele. Inhalez puternic acest aer. Am niște emoții ciudate.

Îl aud pe tata cum aplică aceeași tactică de retezat somnul în camera fratelui meu. De teamă să nu se întoarcă după mine, fug cu picioare de căprioară și. dintr-un salt, am ieșit din camera mea, am străbătut holul, lăsând în urmă camera lui Alex, o cotitură la stânga și-n capăt răsare baia, primitoare cum nimic pe lume nu e.

Închid ușa, mă așez pe wc, care este unul dintre locurile mele preferate de creație, și-mi las bărbia în mâini. Închid ochii care mă ustură. Mă gândesc la cum o să fie prima zi de școală. Mă gândesc că o să fiu tare drăguță în uniforma mea, cu ciorăpeii lungi, albi, pantofiorii cu toc mic, cumpărați săptămâna trecută. Trec în revistă numele colegilor mei. Îi trec prin inimă să-mi dau seama de cine mi-a fost dor vara asta, și pe cine am uitat pur și simplu.

Cel mai dor mi-a fost de doamna învățătoare, nici nu se pune problema. Abia aștept să ridic mâna la fiecare întrebare pe care o adresează. Abia aștept să citesc tema! M-am străduit foarte mult; la compunere, mă refer.

Am citit cu adorație câteva cărți din lista de lecturi pentru vacanță. Altele m-au plictisit teribil și le-am citit pe diagonală. Dar am citit în plus titluri care nu erau pe listă, titluri picate din biblioteca familiei. Despre asta nu vreau să vorbesc în fața clasei. Despre asta vreau să vorbesc numai cu învățătoarea. Ea mă înțelege.

"Catrina! Ieși din baie!".
Vai. E tata la ușă! Iar eu nu mi-am terminat ritualul de a sta zece minute pe colacul de wc. Of, ce dramatic. Și încep să îl urăsc dis de dimineață pe fratele meu.
Nu înțeleg. Locuim într-o vilă uriașă, avem șase băi în total! Șase! Și el vrea să se pișăcească neapărat în baia în care am intrat eu deja!

Îl aud pe Alex cum se prelinge somnambul pe lemnul ușii. Mi-ar fi recunoscător dacă aș mai întinde-o puțin. Lemnul ușii se transformă pentru obrazul său moale, în pernă.

Trag apa (după un timp prea scurt pentru scorurile mele), mă bag în cadă, mă spăl foarte repede, sar din cadă, mă ivesc în fața oglinzii și încep să mă spăl pe dinți în timp ce mă uit la mine. "Și ce cap frumos răsare! Nu-i al meu. Al meu e, oare? Dar al cui? Și la ureche, uite-o floare!" Așa sunt eu de când mă știu. Nu mă pot dezlipi de oglinzi. Sunt foarte încântată de ceea ce văd. Mai ales de ochi.

"CATRINA!"
Inima îmi galopează. Tata a strigat a treia oară. Nu-i de bine. Scuip pasta de dinți, mă clătesc, arunc o ultimă privire către mine și știu că sunt pregătită. Deschid ușa. Alex mai are un pic și devine expert la mersul în somn. Bravo, frate. Hai, intră!, sacra toaletă e numai a ta! Dacă o ții tot așa, nu o să își dea nimeni seama că tu dormi în fiecare secundă până ajungi în clasă.

Intru în camera mea. Acolo se află... oh nu! oh nu! oh nu!

Maman.

Poate credeți că nu există ceva mai rău decât să îți înghețe sângele în oase când îți strigă taică-tu numele, făcând tablourile de pe pereții casei să tremure. Dar, oh!, maman... De cum am văzut-o, mi s-a zbârlit părul pe ceafă.

Maman, stând în mijlocul camerei mele, cu un zâmbet larg pe față, cu ochii încă înrobiți de un vis frumos, cu buzele fierbinți după ce au sorbit din cafeaua aburindă, obligatoriu fără zahăr, fără lapte, din care a rămas doar zațul în cana așezată pe noptiera de lângă patul matrimonial, locul mamei preferat de a-și savura cafeaua, ea, în mijlocul camerei mele, cu brațele deschise, ea, maman, o apariție luminoasă, singura frumusețe divină din casa asta, îmi dă fiori de groază mai mari decât îmi dă tata când ordonă. Știu ce urmează. Și da, asta urmează:

Mama mă ia în brațe cu toată afecțiunea din univers, mă strânge bine, bine, aproape să mă lase fără aer, mă pupăcește năvalnic, nestăvilit pe tot capul, mai ales pe obraji, și se mișcă într-un ritm de dans al fericirii și emoției. "Iubirea mia, iubirea mia!" fredonează. Eu, păpușa de porțelan a părinților mei, mă supun acestui ritual de explozie de dragoste maternă, pe care n-am cum să-l evit, deși aș prefera să mai strige tata la mine încă de zece ori: "drepți!", decât asta. Asta. Asta! Ce o mai fi și asta??? Atât de tare s-a lipit de mine din copilărie, că a trecut prin mine, iar acum fac fix la fel. Pe cine iubesc, sugrum cu o mie de brațe și inund cu ploaie de sărutări afectuoase. Of, maman! Sunt mai tu decât mi-am recunoscut vreodată.

En fin. Cu mine termină repede, fiindcă nu mă zbat. E o strategie. Ca la animalele sălbatice. Dacă stai drept și nu te panichezi, ai o șansă. Dar, oh........ îi aud pașii de șoricel ai lui Alex cum revin spre camera sa... Mi-e milă de tine, frate. Eu te știu pe tine cum faci când maman te înhață...

În timp ce Alex urlă să fie lăsat în pace, din înlănțuirea de șarpe matern, eu râd cu satisfacție și închid ușa camerei mele.

Singură. În sfârșit. Trebuie să îmi pun ordine în gânduri.

Ghiozdanul e făcut de aseară.
Hainele sunt aranjate pe umeraș, de aseară. Laly le-a aranjat.

Și de cum mă gândesc la Laly, mi se face foame. Știu că e jos, la parter și face ultimele scheme stilistice culinare pentru micul dejun. Și cu siguranță sunt gata și senvișurile de luat la școală. "Katiuș', hai la masă! Alioooor!" Ăștia suntem pentru ea: Katiușa & Alior.

Prima zi de școală nu e despre prima zi de școală. E despre ce se întâmplă în casă, în prima zi de școală și mai apoi despre școală.

Dacă ne duce tata, ajungem înaintea tuturor. Dacă ne duce mama, ajungem cu zece minute după fix. Paradoxal, pentru că tata urăște să conducă, o face numai din nevoie, e mocăit și nervos și deloc relaxat la volan. Pe când mama e una cu mașina, mama respiră odată cu automobilul ei, mama gonește, mama riscă, mama poate să conducă legată la ochi.

Logica stă în faptul că tata e gata de plecare mai la timp decât timpul, iar mama schimbă zeci de fuste și rochii înainte să o anunțăm noi, copiii, că vom întârzia.

Dar Alexandru și cu mine învățăm în școli diferite, cele mai bune din oraș, dar diferite; e prima zi de școală, cine duce pe cine?

Logică simplă: mama pe mine, fiindcă eu sunt mai nesimțită, nu mi-e rușine să îmi cer scuze pentru întârziere.
Prind privirea sticloasă a lui Alex înainte să urce în mașina lui tata. Va dormi tot drumul, iar discursul tatei despre prima zi de școală va pluti prin capul fratelui meu, ca un lapte dulce.

Mama devorează șoselele ca să ajung la timp. Merci, maman. Dar nu la revedere. Parchează și își face o ieșire grandioasă. Străbate curtea școlii cu tocurile ei înfipte, mă ține de mână, înalță semeț capul ei superb cu nelipsiții ochelari de soare. O recunoaște toată lumea: e madam Lupu. O salută directorul școlii, o salută mamele colegilor mei, o salută doamna învățătoare cu care se îmbrățișează și se pupă și apoi chicotesc și șușotesc ceva, iar eu devin geloasă, dar nu știu pe cine.

După ce scap de protecția divină și rămân, în sfârșit, stăpâna propriei mele ființe, încep jocul dominației asupra colegilor mei. Conversațiile cu mine se leagă firesc; întotdeauna am vorbit cu oamenii cu care mă cunosc de parcă n-am mai vorbit de ieri. Unii colegi sunt îndrăgostiți de mine. Alții sunt speriați. Eu știu.

Intrăm în clasă. În ce bancă să stau, oare?
Îmi place să stau în prima bancă, dar prima bancă n-are nimic poetic în ea. Ca să nu mai zic că pierd toată distracția din spate. Dacă stau lângă fereastră, risc să mă cufund deseori în visare, în timpul lecțiilor. Trebuie să evit întotdeauna ferestrele. Aleg banca a treia, de pe rândul din mijloc. Să stea cu mine cine-o vrea, oricum eu stau, de fapt, cu toată lumea, dar cu nimeni, totuși.

În stomac simt niște rotițe dințate. E fericire asta? E emoția unui nou început pe care nu-l percep pe deplin? Ce este?

Privesc sala de clasă. Îi admir lemnul. Tabla pe care scriem. Of, cât urăsc să șterg tabla. Să fiu de serviciu, să aduc apă în găleată, să mă asigur că e cretă. Un chin de o zi.
Dar nu și azi. Azi e prima zi! Prima.

Doamna învățătoare spune ceva cu gura ei frumoasă, eu sunt gata să ridic mâna, o colegă îi spune alteia că vara asta s-a pupat pe gură cu un băiat, altcineva povestește cum a fost în Italia, altul cum a fumat prima țigară; și toate aceste povești circulă prin mintea mea, prin creierul meu care le selectează. Pe cine să-mi fac cobai? Serios, dragă, te-ai pupat pe gură? Ei bine, eu m-am îndrăgostit. De cine? De Winnetou. E un personaj. Cartea se cheamă tot așa. Se numește personaj eponim. Știai? Când titlul e numele personajului... în fine... Nu, nu era pe listă. Suntem prea mici pentru cartea asta. Adică voi sunteți. Eu? Nu, sigur că nu m-am pupat pe gură cu nimeni, niciodată. Eu sunt prețioasă.

Poftim? Tema? Sigur! Eu, eu!

Și doamna învățătoare mă trădează cumplit, alegând pe altcineva să citească compunerea. Nu, nu, nu se poate... Ochii mi se inundă de lacrimi, în gât simt gălușca aceea de nod, tâmplele îmi ard. Nu trădez nimic. Nu trebuie să știe nimeni cât sufăr. Cât am așteptat să solicite tema cu compunerea, cât am visat la momentul în care o voi citi, cât mi-am imaginat cum seduc audiența, cum o seduc pe învățătoare cu scriitura mea!

În timp ce alt copil citește monoton tâmpeniile pe care le-a scris, îmi pipăi inima. Mă doare. Sunt rănită profund. Din prima zi de școală!

Când a terminat de citit, nimeni nu aplaudă. Învățătoarea zice "Bravo!" și trece la altceva.

Banal. Normal. Nimic special. E prima zi de școală. Prima zi din multele zile exuberante, magnifice, oribile, anoste... Zile de care îmi va fi etern dor, căci îmi e dor de mine mică.

Să-ți fie dor de tine mic, iată primul pas spre iubire de sine, iubire reală.