Un eseu de aruncat pe grătar

Fascinant cum corpul înregistrează tot, chiar când tu ai uitat.
Din cotloanele creierului revin amintiri pe care nu le îndemni să apară.

Azi noapte am visat-o pe S. Ne țineam în brațe pe sub plăpumi grele. Îmi amintesc ceva strălucitor la picioarele patului, dar nu știu ce era. Râdeam împreună cu gurile expandate; o mângâiam pe părul dezlânat și moale, vorbeam despre ceva plăcut, dar nu mai știu ce. Pantofi? Nu știu, dar acesta e un subiect care m-ar preocupa mai mult pe mine decât pe ea; ea care are tălpi de alergat prin nisip desculță, picioare frumoase, numai că detestă pantofii cu toc.
Apoi, în vis, a venit mama, s-a uitat la noi urât. Mi-a spus să nu o mai țin în brațe. I-am dat drumul, iar S. a început să se scălămbăie ca în zilele sale cele mai bune, făcând-o pe maică-mea să râdă. Eu mă uitam la mama care nu putea să ierte, dar care trăda o duioșie față de prietena mea. Iar prietena mea își folosea tehnicile de înrobire pe care nu știu dacă le mai folosește acum, dar pe care le folosea întotdeauna, de când o știam eu. Îi făcea pe oameni să râdă, iar oamenii deveneau ai ei.

En fin. M-am trezit, m-am ridicat din pat fără să-mi doresc, căci în pat stătea un corp pe care abia l-am cunoscut, pe care îl ador, și m-am azvârlit sub duș.

Dar coada unui gând nu înceta să mă obsedeze. De ce am visat-o pe S.? Trebuie să însemne ceva! O rază de speranță mi-a pătruns în ureche și mi-a spus: "poate că îi e dor de tine; asta simbolizează când visezi pe cineva, că îi e dor de tine". Mi-am introdus mâna în ureche, până în creier și am plesnit gândul cum plesnești un țânțar. Apoi m-am spălat.

Mai târziu, preocupată de grijile zilnice colocviale de tip memories pe facebook, am descoperit că azi se împlinesc patru ani de când am scris o poemă în numele lui S. și sufletului ei pereche, care se sărutaseră pentru întâia oară, prin somn, lângă mine, în pat.

Am înțeleeeeeeees! zice un alt zumzet de gând triumfător! Deci de aceea ai visat cum ai visat! Sistemul nervos care e mai inteligent decât orice mașinărie, mai inteligent decât tine însuți, omule condamnat la uitare, el, acest sistem a sărbătorit în vis patru ani de când...

Da, da, da, am comentat eu, în timp ce sorbeam din cafea.

Prin geamul mașinii lui M. se derulează rapid imagini. La volan, M.; copilot, un băiat superb; în spate, eu; iar în poala mea doarme T., care e fizic aici, dar cu sufletul îndrăgostit în patul în care a dormit azi noapte, îndrăgostit și fierbinte ca aceia doi acum patru ani.
De ce nu m-au iubit ăia doi, oare?
Când îți găsești sufletul pereche, nu îți mai rămâne dragoste pentru restul?

Am crezut și atunci așa cum cred și acum în dragostea lor, mai mult pentru mine decât pentru ei. Trebuia să cred că e adevărat. Că există suflete pereche. Există, există! Asta nu înseamnă că voi fi la fel de norocoasă, dar trebuie cel puțin să știu că există!

La volan, M., pe care amorul a încercat-o și a pedepsit-o ca un pedagog nemilos; copilot, un băiat superb despre care nu știu mai nimic; în spate, eu... eterna felină-cu-cap-de-lup-suflet-de-câine-înăuntru-oaie-coadă-de-cal-aripi-de-lebădă-venin-de-șarpe; iar în poala mea doarme T., cu care amorul e mai blând, acum, mai generos, mai senin.

Lui Amor i-am dat tot, iar el a luat tot ce i-am dat. Și de fiecare dată când s-a întors la mine să mai ia, eu iară am dat totul, iar el a luat totul. A plecat cu totul meu și s-a întors să mai ia, iar și iar și iar... Eu i-am dat, din nou, totul; el, trimis de Afrodita, a luat tot, a zburat să facă din ce-i dădeam, suc de rodie pentru zei, elixir întru eternitate.

Eu mă bucur. Asta spune despre mine că sunt infinită. Voi înțelegeți? Sunt infinită. N-am capăt. Zeii trăiesc prin sângele meu de muritor.

Deja mi-e dor de cel pe care l-am lăsat dormind...
Da' proastă n-am să mai fiu.

În prezent, îi sfidez pe zei. Le-am făcut prea multă cinste, vreau să dea ceva la schimb. Nu un suflet pereche, dar un suflet.

Cât despre S. și perechea ei, o să mă ierte la un moment dat. Eu încă nu i-am iertat. După cum am mai spus: nu urăsc decât pe cine am iubit foarte mult.

Sunt nașa câtorva perechi. Asta sunt: The Godmother. Vreau mafia la picioarele mele.
Desigur, glumesc și îmi dau prea multă importanță.

Încarc arma, îmi trag un glonț în tâmplă, ca la cinematograf, mă trezesc din visare și îmi amintesc că sunt mai măruntă și mai neînsemnată decât un fir de praf, de nisip, de stea... Zeii sunt vii numai în legende, dragostea e o alegere și se hrănește prin adevăr, asumare, dialog și atenție, iar eu nu sunt invincibilă, sunt doar neînvinsă.

Nu e prea corectă politic, îmi cer scuze, însă asta e, iată poema de acum patru ani:

mă scoți din pepeni! striga ea spre pământul moale,
nu te mai suport! VREAU să facem dragoste pe plajă!
dar pământul nu mai dădea roade.
și-apoi, n-a trebuit decât să vină noaptea aceea de vară,
cu stele spumante ca berea
și albe ca dinții ei de lapte,
iar din cer s-a ivit frank sinatra
și a dezmierdat părul blond al îndrăgostitei
pot să pun mâna pe tine?
de ce?
ca să te mângâi
da, pune! a spus ea și a adormit
în palmele lui mari, mari,
care au purtat-o până în galaxia de unde se varsă
cascada verde, înflorată
ca o cămașă bărbătească,
hawaiiană
e timpul să îți citesc în pepeni
cum citește țiganca în cafea!
dar țiganca dormea
(țiganca sunt eu)
ei se iubeau deasupra mea,
în dreapta mea,
în dedesubtul meu,
în mine, în pântecul meu,
se iubeau cu florile din perna mea,
cu hormonii mei,
se legau de gât cu părul meu negru,
cu pisica mea,
cu tavanul meu,
cu apa de la robinetul din baia mea,
alergau prin casă,
săreau de la geam,
se agățau de frigider,
se lipeau de mobilă,
iar eu nu auzeam nimic.
pot să îți număr ochii?
am doi! a râs fata blondă
ai douăzeci și doi!
avea douăzeci și doi de ochi
ca sineala luminată,
iar el avea treizeci și trei de petice descusute
ca brazii sălbatici din pădurile nordice,
avea mâinile mari, zâmbetul larg, citea în pepeni și știa că trebuie să plece
unde?
mai vin.
când?
o să te aud.
de ce?
te-am prins.
cum?
i did it my way.