Și primăvara asta e ziua mea. Decid că am nevoie de puțin timp cu mine. Biroul, casa, cele ale zilelor și restul lumii rămân în spate. Mă refugiez într-o pensiune la Putna. Citesc, ascult clopotele, stau la slujbă, cutreier locurile și dorm bine. Mănânc la trapeză și fac cumpărături de la magazinul din sat. Diminețile, de la fereastra camerei, mă scufund în cele mai frumoase culori de răsărit, apoi trec în revistă curățenia din ograda de peste uliță, populată de orătănii; uneori prind și momentul în care o tanti le hrănește sau trebăluiește pe afară. Totul are un rost acolo, fiecare mișcare, fiecare gest..., în gospodăria femeii, dar mai ales în biserică. Învăț multe, descarc multe și încarc sufletește multe și minunate daruri. După zece zile revin în lume și în viața cotidiană ca dintr-o oază de liniște.
Sunt pe plajă, privesc cerul și marea. De-adevăratelea doar asta fac. După câteva luni agitate, cu drumuri multe și zile pline la birou, cu examene de capacitate și de licență (dacă au copiii tăi examene, pare-se că măcar emoțiile se transferă cam șaptezeci la sută la tine), îmi golesc capul de toate organizările și așteptările ultimelor luni și îl las să se umple doar de albastru și de muzica valurilor.
Găsesc o bisericuță printre chiparoșii de pe faleză și aprind uneori tămâie și lumânări acolo. Altarul este gol, pe partea superioară a pereților văd când și când șopârle de câmp sau geko, nemișcate pe fâșiile însorite. Nu se slujește acolo, dar cineva o deschide în fiecare dimineață, să fie loc de rugăciune și liniște pentru trecători. Cu două zile înainte de plecarea spre casă, las acolo, atârnată într-un cui liber pe peretele de sud, icoana Maicii Domnului de la Vorona. La două săptămâni după vacanță, văd la știri cum, de pe locul unde parcam mașina, viitura aruncă spre mare mașinile ca pe niște jucării. Mă întreb până unde o fi ajuns apa în mica bisericuță dintre chiparoși, dar știu că totul va fi bine cu locul acela.
Fug de la cina cu prietenii pe malul mării să intru pe YouTube. E festivalul Mamaia în direct, fiul meu cel mare va fi pe scenă. E toboșar. Sunt așa emoționată... și îmi înflorește inima pentru el. În ritm de folk-rock, bocesc, desigur, ca orice mamă mândră.
Stau în sala de concerte și îmi curg lacrimile. Tot de emoție. Au dispărut și sala și scaunul pe care stau și oamenii din jur. Am o batistă în mână și mă mucesc de zor ascultându-l pe fiul cel mic într-un recital de vioară.
Ce va rămâne din toamna acestui an va avea amprenta luminii miérii, pomii cu frunze de lumină și un început de drum. Căci nu aduc anii mulți ce aduce ceasul într-o toamnă cu lumina foșnind în pomi, când ți se deschid porțile inimii.
Se apropie miezul nopții. Stau lângă o strană și ascult rugăciunea la trecerea dintre ani. Privesc icoanele din frescă și parcă lumina de miere a toamnei s-a mutat în ele. Sunt prima oară în biserica asta, dar mi s-a lipit de suflet, ca atunci când știi despre locuri, ca și despre oameni, că sunt parte din inima ta. Ieșim în pridvor și privim artificiile, cineva i-a pus lui în mână un pahar de șampanie, bem amândoi din el, "la mulți ani, iubire", spun, și aud "la mulți ani nouă".
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 februarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)