În cele ce urmează, Mihai Buzea (n.1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus nouă romane. Cel mai recent: Tarot la Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Scriu la, Ora de citire, Școala de șoferi și Ziua în care am îmbătrânit - toate textele aici.
*
I-am urât pe redactorii-șefi de la edituri; i-am urât! I-am detestat, i-am înjurat, le-am dorit moartea sau cel puțin pușcăria, dacă nu azilul, ospiciul sau dezintoxicarea. Știți de câte ori am avut eu parte de respingerea manuscrisului? De vreo 30 de ori. Două manuscrise înmulțit cu (cel puțin) 15 respingeri fiecare, hop că rezultă un număr de umiliri cu care s-ar putea făli orice masochist. Dar știți care este statutul actual al celor două manuscrise cu pricina? Tot respinse sunt, da. Având în vedere că la un roman muncesc în medie cam doi ani, iată cum redactorii-șefi ai editurilor din România mi-au furat patru anișori din viață. Mă înțelegeți acum?Dar, na. Iată că m-am trezit în pielea goală, exact ca unul dintre ei: am primit aproape numai texte bune la ultimele patru teme de la Ficțiuni Reale, iar eu a trebuit să fac pe Manea slutul și urâtul, pe Manea grosul și-arțăgosul... și să selectez numai câte cinci texte la fiecare temă (la ultima mi-am călcat pe principii și-am selectat șase). Ce era să fac? Îmi pare extrem de rău pentru toate textele foarte, dar foarte bune care nu au prins selecția! Care, apropo, este completamente subiectivă, e chestie de gust personal, de pitici pe creier, de "corespunderi" între text și amintirile sau experiențele selecționerului (în acest caz, ale mele). Sunt absolut convins că oricare dintre colegi ar fi ales cu totul alte texte, ceea ce arată (dacă aveți bunăvoința să mă credeți) câtă bază se poate pune pe acest proces de selecție. Vă cer scuze! Tuturor autorilor pe care nu i-am băgat aici - le cer scuze! Doar știu și eu cu cât efort se scrie un text și cât îmi este de drag după ce îl văd pus pe hârtie... și vine un terchea-berchea, un neica-nimeni, să-mi spună că nu e bun?! Păi să nu-i spun eu vorba țăranului? Ergo... accept smerit înjurăturile voastre!
Ca să simplific oleacă procesul, nu voi mai scrie de data asta de ce anume e bun textul selectat. Părerea mea e dată de faptul că e selectat, din mulțimea de texte bune (1) și de locul pe care i l-am dat în clasament (2). Voi spune doar ce mi se pare că scârțâie în respectivul text - dacă scârțâie ceva, bineînțeles. Spor!
Scriu la
1. Scriu la becul chior scrisoarea pentru Moș Crăciun. Încerc să nu fac gălăgie, să nu-l trezesc pe tata care doarme cu capul pe masa din bucătărie. De când mă știu, am avut 2 tați. Unul e cel mai bun tată din lume. Celălalt e cel mai bețiv și egoist tată din lume. Adică din bloc, de pe stradă, din cartier, atât de mare e lumea unui copil de 12 ani. Niciodată nu știu care din ei vine acasă, iar așteptarea e cea mai rea și doare. Dragă Moș Crăciun, nu vreau nimic decât să-l iei pe tata. Indiferent pe care, e aceeași persoană. (Corina Nina)
E preferabil ca numeralele de la zero la zece să fie scrise cu litere, iar cele de la 11 încolo să fie scrise cu cifre.
2. Scriu la mișto, la proști, la fraieri, la inculți, la ofticoși, la chelioși, la persoana I și persoanei de lângă persoana I, la timpul trecut și la cel pierdut, la imperfecți și mai mult ca prezenți, la șomâldoace, la piticele dracu', la veceu, la beție, la nebunie, la o adică, la fani, la Fane, la săraci cu bani, la săraci cu duhul, la Cucaracha, la pașa vine un arab, la Sovata, la Medeleni, la țigănci, la cireșe, l-ați văzut cumva pe Zdreanță, l'amour, la edituri să mă facă scriitor, lasă, la revedere. (Alex Caragian)
Nimic nu scârțâie aici. Aș fi zis totuși "persoana întâi" în loc de "persoana I".
3. Scrisoarea se întinde pe trei pagini scrise mărunt. Sper să fi spus totul. Felul în care plec nu mă onorează. Dar ne scutește de urâțenia sfârșitului. Vei intra în apartament, vei lăsa cheile pe măsuță și haina în cuier. Vei merge la frigider și îți vei deschide o bere. Apoi te vei așeza în fotoliu să citești un capitol din Citadela. Azi vei deschide unde vreau eu. Am lăsat un semn acolo. De la primele rânduri, vei țâșni spre dormitor. Vei da ușa de perete. Vei vedea scaunul căzut. Apoi vei ridica privirea. (Ruxandra Comșa)
M-am încurcat la Citadela. De ce Citadela?
4. Scriu la disperare. Atunci când cuvintele mă strâng de gât pe dinăuntru: gata, Oana, e timpul să ne scoți afară. Nu mai putem, stăm claie peste grămadă, ne-ai adunat de prin toate colțurile lumii. Le-ai mai adus și pe săracele astea, nu știu de unde le-ai scos, din cartier, din adolescență, nu par genul tău și le-ai aruncat peste noi. De franțuzoaicele astea nici nu mai zic. Nu le-ai mai folosit de-o veșnicie. O să moară fete bătrâne, în rochii de mireasă. Aerisește și tu puțin, că miroase. Scrie poezie. (Oana Jindiceanu)
Aș fi renunțat la ultimele două cuvinte ale textului.
5. Scriu la lumânare. Cu picioarele zgribulite în șosetele croșetate de bunica. Mă cam zgârie pe la glezne, dar trebuie să-mi termin tema. La, ma, ta. Ana are mere. Partidul ne iubește. Anii '80 au fost cea mai lungă decadă comunistă din istoria concurenței lumânare-bec. Rămân brusc pe întuneric la silaba re. Azi, scriu la piscină, cu mamele din cartier, despre bărbați inexistenți și eros victorian. Partidul nu mă mai iubește, nici șosetele nu-mi mai ajută la scris. Ana și merele ei pâlpâie la lumina celui mai adânc Alzheimer. (Diana Andrasi Zarnoveanu)
Fi-ți-ar "bărbații inexistenți", Diano! Eu exist bine-mersi, na, poftim!
Ora de citire
1. Băiatul stătea aplecat asupra cărții, complet absorbit de lectură. Taică-su îl privea blând, cu un zâmbet nedeslușit. Ce citești acolo? O carte de Cioran, despre disperare; omul ăsta înțelegea foarte multe. Așa o fi, băiete. Abordările teoretice pot fi extrem de seducătoare. Tânărul îl privi nedumerit și ușor iritat. Adică ce vrei să spui? Când ai să vrei să înțelegi disperarea la modul serios, fă o biluță de muci și lipește-o de canapea. După asta așază-te pe fotoliu cu cartea-n mână și studiază reacția mă-tii. (Mircea Mihăilescu)
Nu scârțâie nimic. Doar că nici eu nu sunt sigur: "taică-su" sau "taică-său"?
2. Am venit rupt de la birou, dar e rândul meu să-i citesc Anei. Am auzit că e cool așa, speram să-i citească doar nevastă-mea. I-a citit ieri și azi face plăcintă cu mure. Ana deschide cartea, de-abia văd literele: Iepurașul Martin și vulpea se pupă. Capu-mi cade-n piept, Ana mă zgâlțâie: Tati, iepurașul nu e Martin și nu se pupă cu vulpea. Ana, nu vrei tu telefonul? Nu, ai zis că cititul te face deștept. Atunci m-am decis: renunț la citit, m-apuc de gătit. Cât fierbe o iahnie de fasole, recuperez somnul pe-o lună. (Nicolae Popescu)
După semnul ":" se începe cu minusculă, nu cu majusculă.
3. Citește-mi o poveste, tati. Și fetița se așeza cu capul pe brațul lui și privirea albastră se lipea de obrazul neras, cu atâta dragoste, încât simțea că-i plânge barba. Adormea cu mânuța peste el, ținându-l strâns de bluză, de parcă îi era teamă să nu îl piardă. Anii au trecut. El stă pe patul alb, de spital, cu cartea alături pe noptieră. Îmbătrâniți amândoi. Au marginile roase și foile șifonate. Adoarme. Prin somn simte sărutul pe frunte. Cineva îl ia în brațe. Hai să-ți citesc o poveste, tati. E ora de citit. (Cristina Daniela Dumitru-Pascal)
M-am topit ca seul la soare. Eu sunt tati din text.
4. De când se lăsa soarele, Mia nu mai avea stare. Își căuta de lucru prin ogradă, ca o sfârlează, doar doar o trece timpul mai iute. Bună-sa își înghițea zâmbetele sub basma, bunu-său le ascundea pe sub mustață. Cum bătea ceasu ora opt, Mia o tulea pe deal în sus. Vasi o aștepta sprijinit într-un cot, mereu strivind un pai în colțul gurii. Aveau 15 ani și-un cer cu miliarde de stele de descifrat. Azi, în cabinet, Mia citește gânduri. Pe canapea, fiecare stea zăbovește câte-o oră. Din vază nu lipsește niciodată paiul. (Titela Durnea)
Pe cer sunt vizibile cam șase mii de stele, nu miliarde. Iar "ceasu" nu e bun. Sau ceasu', sau ceasul.
5. Era și ora de tortură. În cătușe, cu picioarele goale pe ciment, la minus 10 grade, erau scoși din celule și băgați la ora de citire. Interogatoriul începea cu o anamneză. Repetă, porcule, sunt un nimeni, sunt un ratat, mi-am trădat țara cu ifosele mele de intelectual intransigent, vax albina, spune după mine, dumnezeii mă-tii de nemernic, voi mi-ați mâncat liniștea cu ideile voastre de scriitori fanteziști. 5206 își mușcă buzele, cu sângele șiroind scrie cuvinte calde pe toți pereții murdari. (Georgiana Gabriela Fodor)
"Intransigent" nu sună deloc plauzibil în gura gardianului, iar tot ce este după "buzele" e perfect inutil în economia textului.
Școala de șoferi
1. Zina nu iese niciodată nearanjată la stradă. Curăță curtea lună. Peste drum e Școala de șoferi. Zilnic, la 7.45, Gicu ridică zgomotos oblonu, dă un claxon și-i face cu ochiu. Clienți nu prea are. Mai turează mașina veche și face turul de uliță. Să miroasă a roți încinse, așa se simte bărbat. Sofica apare din casă. Lasă fată curtea aia, de 3 ori pe zi o mături. Și nu te mai iți la drum, că te dau pe poartă. Să dormi la Școala de șoferi. Zina gonește în casă, îmbujorată de-un gând. Nici n-ar fi așa rău. (Monica Aldea)
Oblonu și ochiu puteau fi scrise mai atent. Strică impresia bună.
2. Uneori drumurile sunt prea lungi pentru opriri. Mergea din inerție, cu ochii plini de furie, cu farurile de ceață aprinse și sticla de prosecco în dreapta. Plecase în fugă, fără să riposteze, cu o blană de nurcă și propria-i goliciune. Se asigura el să fie îmbrăcată în vânătăi. La final de abuz, ritualul era simplu. Conducea. Se oprea la stația în care artistul așteptă inspirația. Îi deschidea portiera și-l invita pe bancheta din spate. Îi asculta atingerea și poezia, întorcându-se acasă cu trădarea între dinți. (Iulia Vîși)
Splendid. Eu sunt artistul, sau cel puțin aș vrea să fiu. Vise...
3. Am oscilat mereu între ce-mi spunea Costeluș și ce-mi zicea tata. Ăl bătrân mi-a pus primul volanul în mână și mi-a zis așa. Milo, nu sta după bărbată-tu, ia-ți carnet, ia și-nvață semnele. Măcar erau pe-aceeași lungime de undă. Și Costeluș îmi zisese că viața e plină de semne, doar tre' să știi cum să le interpretezi. Vorba lui. Ce mi-e intersecție, ce mi-e răscruce. Lasă instinctul să te ghideze. Așa am făcut și la examen. Unde nu au fost semafoare, am fost eu. Ochi închiși și inspirație. Tot pe mama au înjurat-o. (Arthur Ianoși)
Totul OK. Foarte bun finalul.
4. Bă Ieronime, tu vezi cât de important a ajuns a' lu' Bușilă. Așteaptă lumea după el, îl salută toți, stă la căldură, nu-l plouă. Și tu poți. Am vorbit cu a lu' Plopea. Așa a ajuns el milițian. Dacă îi fată până în martie, la toamnă e șef de post. Că cu ceapeul n-ajungi nicăieri. Nu ești tu mai prost ca alții. Amânăm nunta lu' frati tău. De însurat, orice bou poate. Dar tu de luni mergi la școală. Numa' că îi musai să faci sacrificii, fiule. Sacrificăm vițelul. Șofer pe autobuz. Milițian, tre' să mai crească. (Horațiu Dudău)
Când o fi pe hârtie, e preferabil să fie folosit apostrof rotund în locul acestuia drept (') (pe LiterNet se folosesc apostrof și ghilimele drepte ca să fie bine afișate de orice browser - nota LiterNet)
5. Vrei să te învăț să conduci? Am ezitat un pic, apoi am acceptat. Ne-am dus pe un câmp la marginea orașului, m-am așezat la volan și, înainte de a porni, mi-a explicat toți pașii pe care trebuia să-i fac. Cel mai mult mi-a plăcut felul în care schimbam împreună viteza. Atingerea lui mă făcea să apăs aiurea pe pedale, înecam motorul, zguduiam mașina. M-a părăsit. A spus că nu poate fi cu cineva care habar n-are să conducă. De fapt, aveam permis de zece ani; am vrut doar să-i testez pedala, răbdarea, și alte chestii. (Monica Bologa)
Totul bine, nimic de comentat.
Ziua în care am îmbătrânit
1. Blochez clanța ușii cu spătarul de la fotoliu. Să nu intre bărbatul ăsta ce a început să umble prin casă despuiat, încercând să mă atingă, vorbindu-mi murdar. Bărbatul ăsta ce niciodată nu a înjurat. Bărbatul ăsta ce a fost cel mai genuin aristocrat, o specie aproape dispărută. După noaptea cu somn și veghe mă surprinde liniștea. În casă nu-i. Trag peste pijamale trenciul și-l caut pe străzi. Îi înșfac brațul când îl găsesc. Plânge. Vrea în brațe. Cerșesc minții mele înțelepciune. De azi sunt mama tatălui meu. (Florina Hegedüs)
De trei ori "ce"... parcă nu sună. Unul dintre "ce"-uri mergea înlocuit cu un "care".
2. A fost una din cele mai fericite zile din viața mea. Am ținut în brațe primul nepot, într-un spital din NY. Devenisem bunică. Când asistenta a ieșit din sala de nașteri și s-a îndreptat spre mine am întins mâinile și ea mi-a dat copilul. I-am privit fața micuță și roșie, o căldură plăcută mi-a cuprins inima, iar lacrimi de fericire mi se scurgeau fără voie pe obraji. Mi s-au muiat picioarele și copleșită l-am pus în brațele tatălui. Singurul meu regret era că nu este și soțul meu prezent, bucuria ar fi fost deplină. (Magdalena Daminescu)
Text care ar fi putut fi genial dacă lipsea unul dintre cuvintele "meu". Adică așa ar fi trebui să sune lunga frază de încheiere: "Singurul meu regret a fost că nu era și soțul prezent. Bucuria ar fi fost deplină". Păcat! P.S. nici "copleșită" n-are ce căuta în text, sună mult mai bine fără.
3. Ca de obicei, l-am consultat pe Gabo. De data asta, m-a certat. Perdóname, hombre, pretinzi că m-ai citit din scoarță-n scoarță, dar nu ai reținut ce am spus: oamenii îmbătrânesc numai când încetează să iubească. Răspunsul la întrebare e la tine. Amintește-ți când ai încetat să iubești. Toată noaptea mi-am răscolit memoria. Într-un târziu, am adormit și l-am reîntâlnit: Maestro, cred că nu voi îmbătrâni niciodată. Hombre, trufia asta e păcat capital. Amână răspunsul până după Postul Crăciunului. (Paul Dârvariu)
Gabo - Gabriel Garcia Marquez - e genial folosit aici, dar ultima propoziție m-a băgat în ceață. Ce se întâmplă în Postul Crăciunului?
4. Doar până la ușa cu gratii metalice au voie părinții. De aici încolo vă cărați fără ajutor bagajele. Valiza s-a lăsat cu greu urnită pe scări. Sunt singură în fața ușii. Intru. Aleg patul cel mai ascuns cu putință. Încep să apară și celelalte colege de cameră. Suntem zece din diferite colțuri de lume. Câteva se cunosc între ele. Printre gene încearcă să-și facă drum o lacrimă. În internatul liceului, la 14 ani am îmbătrânit brusc pentru prima oară. A doua zi mi-am tăiat cozile împletite de mama. (Vero Anttheia Teodoru)
Ușor de înțeles de ce am ales acest text, pe lângă că e bun: mama mea a trăit în internat de la 10 la 18 ani. Și, da: fără cozi împletite.
5. Am opt ani și ceva. Îi spun mamei că nu vreau să intru în apartamentul ăla. Ea nu se oprește, zice că așa e frumos. Mirosul de brad umple blocul, trăgând lumina din geamuri în lumânări. Aș vrea să dureze o veșnicie urcatul. Dar sunt deja în fața ușii deschise larg. Apartamentul e mic, nu încap și îngerii care au venit s-o ducă. De aia nu-i văd. O să ies repede. Mama ei îl întreabă pe Dumnezeu de ce. Eu o privesc. Un ochi întredeschis. Întinsă, îmbrăcată prea frumos ca să ne mai jucăm vreodată. (Horațiu Dudău)
Tot opt ani aveam și eu când a murit Emilia, copila vecinilor de la scara B, de la etajul 4. Înecată la ștrand, la "Trei ligheane", în Berceni. Avea șapte ani, copil singur la părinți. Era blonduță, micuță de statură, foarte sfioasă.
6. E ajunul Crăciunului. Am doișpe ani și o tolbă de vise de copil într-o garsonieră de 24 m² în care patru suflete ne ducem traiul. Vise spulberate ca oala de ciorbă azvârlită de perete de o femeie care îl vede pe Satan ce vrea să-i ia mințile. Primesc urlete, zbierete, zgârieturi, scuipați și blesteme de la cea care mi-a dat viață. O boală necruțătoare o face să vadă lucruri pe care nu le înțeleg pe deplin. Atunci sunt nevoit să devin adultul în casă. Să o îngrijesc și pe ea și pe ceilalți frați. (George Dometi)
Aș fi scris "Boala" în loc de "O boală necruțătoare", dar e foarte bine și așa.