Anul vulpii - 2023

Încă din primele zile ale lui ianuarie, o vietate mică, roșcată, cu coadă lungă și umflată a apărut pe covorul de zăpadă, lângă gardul porcilor, numit așa pentru că a fost întins ca obstacol în calea turmelor de porci. Mi-am tras ghetele și o jachetă și am urcat încet către dânsa, reușind s-o văd de aproape. Era firavă, botul ascuțit îl ținea întredeschis de parcă i-ar fi fost sete și arăta hăituită.

I-am anunțat pe cei ai casei că o vulpe ne dă târcoale. "Poate că e un câine", a zis soțul. "Eh, o pisică mai mare.", a spus Mircea, despicând cuvintele în silabe, pe un ton plin de îndoieli. "Sigur e o vulpe.", am zis eu, am văzut-o clar. "Bine! Bine!" au spus în final, să nu mă contrarieze, pe același ton, neconvins. A doua zi, vulpea a apărut din nou, la aceeași oră a amiezii. Au văzut-o și ei, au început să strige încet, privind pe fereastra bucătăriei: "E o vulpe! E vulpea!" "V-am spus că e vulpea." "Mama, e vulpea!" "Dar ți-am spus că e vulpea!"

Urmele gheruțelor întipărite în zăpadă traversau pajiștea pe care pasc mai mereu fie vite, fie oi sau porci, intrau în pădure, ocoleau spre dreapta, după un copac gros unde se pierdeau. Aveam senzația că am intrat într-o poveste. Eram gata să ne întoarcem, când am descoperit că tiparul lăbuțelor se continua într-o direcție neașteptată, spre stânga. Era clar că vulpea făcuse o manevră pentru a-și ascunde urmele. Duceau afară din pădure într-un luminiș înțesat de tufe mari spinoase care își arcuiau crengile cu măceșe roșii peste zăpadă.

Apariția vulpii înseamnă că mediul în care trăim nu este poluat și încă există animale sălbatice; bucuria aceasta este întunecată de gândul că ele vor fi în curând ucise.

Dintre toate animalele, omul are cea mai mare poftă de a ucide. Uciderea animalelor conduce la uciderea omului. Și simt instinctul primejdiei, al extincției, un fundal sumbru pe care se derulează întâmplările noastre, simt că fac parte din ultimele generații care trăiesc pe o planetă cu animale și păsări, că declinul Terrei a început deja, într-un moment nu foarte bine definit.

Oricât ar fi de educat și de instruit, omul are instinctul concurenței între indivizi și instinctul eliminării concurenților. Mereu conflictele între mulțimi, unele menținute de mii de ani, mereu vărsarea de sânge biblică, exoduri, mutarea hotarelor, câte un vladimir putin căutând potcoave de cai morți. Hăituiala animalelor, ca și a oamenilor, se simte prin acele fire de materie vie care ne leagă pe toți într-o mulțime de ființe, și îmi transmite o stare de tensiune și de revoltă.

Dacă într-un loc de pe glob este suferință, nimeni nu poate fi fericit sau nu ar trebui să fie fericit. Dar ipocrizia societății noastre este enormă, iar natura feroce: lupta cu semenii îl face pe om mai puternic, mai inteligent, îl face să urce pe scara evoluției.

Găinile stau într-un țarc ceva mai jos de pajiștea unde roșcata își lasă urmele pe zăpadă. Da, ar putea șterpeli câte o găină, când și când, dar asta mă amuză. Oricum găinile după trei ani nu mai sunt bune de ouă. Și dacă omul încalcă teritoriul animalelor sălbatice, se cuvine să aducă niște ofrande. În schimb are sentimentul minunat că trăiește într-un mediu viu, se hrănește și se bucură odată cu ele. Animalele, amintirile viitorului.


Vulpea ne-a adus norocul pe lăbuțele ei. Absolventul nostru de liceu a luat examenul de bacalaureat cu aproape 10 la matematică, iar pentru mine matematica e un test pe care dacă îl trece înseamnă că este capabil să facă orice își dorește. Mi-am amintit, cu plăcere nespusă, că de abia începuse să vorbească și să cunoască numerele când am luat o foaie de hârtie și un creion și l-am întrebat: dacă așezăm numerele pe o axă, și aici e zero, și tot ce se află în dreapta lui zero este număr cu plus, și avem la capătul axei plus infinit, în stânga lui zero, la capătul celălalt al axei, ce vom avea? Copilul s-a gândit, s-a făcut liniște timp de câteva minute. Minus infinit, a spus. Zero era un cerc marcat cu urme de vulpe pe zăpadă.



În grădină, într-un loc invadat de plante, motanul Jojo a descoperit un arici. Am ținut să-i arăt ariciul și soțului, care era plecat, așa că l-am pus într-o cușcă până a doua zi când avea să vină. I-am spus că am o surpriză pentru el, și l-am dus în grădină, știa că acesta este locul surprizelor și se aștepta la orice, și la o farfurie zburătoare ascunsă undeva, dar la arici nu. După ce l-a salutat și el, l-am eliberat și s-a îndreptat către vizuină. Pe fața lui se citea răbdarea.



Căprioara a trecut în salturi pe lângă noi cu un trandafir roșu în gură pe când ne întorceam de pe o mică pajiște aflată mai sus de casă. Întâlnim mereu căprioare, vin în livadă și coboară până la pârâul care taie curtea, dar niciodată cu trandafiri în gură. Știm de la vecina Poli că trandafirul este o delicatesă pentru ele. Trandafiri sunt destui, problema e cum să o prind pe căprioară cu trandafirul în gură astfel încât să-i fac o fotografie.


O umbră subțire și mișcătoare, o șopârlă verde, a intrat pe ușa deschisă. Am rămas nemișcați în timp ce ea a început să exploreze casa, după care, parcă mulțumită de locul găsit, s-a cățărat pe o draperie și a rămas acolo. Am stat cu ochii la ea vorbind foarte încet. Când s-a dat jos am reușit să o iau în mâini pentru că a rămas nemișcată. I-am făcut poze, apoi i-am dat drumul în curte. După un timp, copilul vecinilor ne-a certat: "Șopârlele voastre vin la noi!"



În țarcul găinilor a apărut un șarpe lung cam de șaptezeci de centimetri și gros de vreo cinci, gălbui, cu desene mărunte, gri, un șarpe de alun. Cu vreo trei ani în urmă, am întâlnit prin frunzișul uscat un pui de șarpe micuț și subțire, cu inele roșcate care luceau în soare. Să fi fost același șarpe, crescut mare? Găinile nu erau speriate, șarpele stătea lungit peste o găină și când ne-am apropiat de el, a rămas pe loc. A început cearta între cei ai casei. Mircea îl voia în curte, să-l știe al lui, să se poată lăuda la prieteni: "Eu am un șarpe ca animal de casă!", eu strigam că nu mi-ar plăcea să mi se încolăcească pe picioare când ies noaptea, soțul că nu e șarpe de alun, ci viperă, mama că e șarpele casei și orice casă trebuie să aibă șarpele ei, apoi a plouat cu povești cu șerpi, fiecare a povestit tot ce-a știut. În cele din urmă am reușit să-l punem în sac cu o creangă, și l-am dus în pădure. Apariția șarpelui a fost o întâmplare care stârnește cearta și azi.


Firul de iarbă e atât de delicat și totuși e greu de tăiat pe suprafețe mari. Cei ce taie iarba folosesc motocoase care sunt zgomotoase și grele, scot fum, iar firul de iarbă rămâne plesnit. În magazie sunt vreo patru motocoase pe benzină sau electrice, toate stricate. A venit Pista bácsi, un om din sat și a tăiat iarba cu coasa, cu un sunet ușor, oprindu-se când și când să ascută tăișul, lăsând firele de iarbă tăiate perfect. M-am certat cu soțul meu pe tema coasei, el susține că nu se mai poate reveni la coasă, eu susțin că se poate. Concluzia a fost următoarea: Pista bácsi, care poate tăia iarba cu un fier îndoit în loc de motocoase grele, de sute de lei, e un geniu.


Într-o seară am ieșit să ne plimbăm în grădină. Priveam cu atenție luna care răsărea, când am văzut dintr-o parte o mișcare, cerul cu stele părea că luneca undeva în spatele meu. M-am întors cu un strigăt, făcându-l și pe soțul meu să se întoarcă pentru a vedea împreună un șir de stele trecând pe deasupra pădurii cu viteză constantă, la distanțe egale una de alta, spre zona luminată a orașului. Am numărat douăzeci, iar penultima stea a căzut într-o parte. Ce putea fi? Meteoriți, avioane, drone, ozn-uri, adevărul e că nu vom ști niciodată, și, ca și în cazul șarpelui, discuțiile au rămas deschise.


Fiecare individ este făcut într-un anume fel de natură, se poate automodela prea puțin. Copilul meu parcă s-a născut cu aparatul de fotografiat în mână, ca în povestea în care Făt-Frumos s-a născut cu o carte în mână. Orice fotografiază, arată ceva în plus, pe care doar fotograful îl observă. Nu ne aparținem nouă, nu noi ne creăm, ci universul, suntem într-un leagăn al universului care ne poartă cu forța lui, și după ce murim, rămânem în acest leagăn care ne duce cu el mai departe, undeva unde nu bănuim, nu știm.

După o vară de muncă asiduă adolescentul nostru a fost admis la Facultatea de Teatru și Film din Cluj. Când s-a dus la liceul de matematică și informatică era pasionat de aceste materii, și-a schimbat direcția pe neașteptate, spre arta fotografică. La fel ca urmele vulpii.

"Cine credeți că a trecut pe lângă mine când urcam scările la facultate? Radu Jude cu o ceașcă de cafea în mână."


Un brad pe care l-am cumpărat în ghiveci cu ani în urmă și l-am plantat lângă casă s-a făcut mare. A fost împodobit ca pom de Crăciun, cu ghirlande de beteală, globuri argintii, și steluțe din sârmă aurie, lucruri rezistente afară. În noaptea de Crăciun am ieșit și l-am privit. Ninsese, globurile argintii se reflectau în zăpada de pe crengi și în beteală, mi s-a umplut sufletul cu un fior al frumuseții și al eternității, la care tânjim mereu.

Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 februarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)