Andruni Baciu: Am citit că în teza de licență ai scris despre manipularea prin teatru. Sunt curioasă exact care este aspectul teatrului care consideri că ne influențează cel mai mult, care ar fi acel lucru care ne face să ne schimbăm?
Alina Epîngeac: Cronologic vorbind, motivul pentru care am ales pentru teza la licență subiectul Manipularea prin teatru era tocmai convingerea mea de atunci, pe care după aceea am solidificat-o foarte temeinic, așa, pas cu pas, pentru că și teza mea de doctorat a avut același subiect. Cred că prin teatru poți manipula în sens pozitiv. Altfel decât pățim noi zi de zi prin media, prin tot bombardamentul informațional la care suntem supuși și la un moment dat suntem copleșiți de valuri de oameni și produse care au un interes asupra atenției noastre. De fapt, bătălia mare cred că se dă pe timpul nostru și pe atenția noastră. În teatru, am încercat eu să demonstrez, efectul este invers, nu ești influențat să aderi la o idee, nu ești influențat să cumperi ceva - asta ar fi chiar culmea - pentru că tot ce cumperi e biletul la teatru pe care deja îl ai în buzunar. E o manipulare în sens pozitiv asupra propriei persoane, asupra propriilor gânduri, sentimente, emoții și felul în care se pune lupa pe receptor, pe spectator în timpul spectacolului, te face un pic mai conștient de gândurile tale prin prisma poveștii pe care o vezi pe scenă. Discursul din teza mea de doctorat înspre zona asta s-a orientat - o paralelă între o manipulare foarte ieftină la care suntem supuși în viața de zi cu zi, pe lângă acest tip de influențare pe care teatrul îl propune, cu niște repercusiuni mult mai blânde, prolifice și benefice pentru noi.
Mădălin Guruianu: Oricât de rezilient este teatrul - căci după atâtea mii de ani de rezistență, după ce a trecut prin atâtea perioade istorice și a rezistat, e clar că este una dintre cele mai reziliente arte - mai are totuși adresabilitate teatrul pentru publicul de astăzi?
A.E.: Cred că este într-o revenire de-a dreptul în teatrul de astăzi; mă refer la impactul asupra spectatorilor de azi. Teatrul a dat dovadă de reziliență tocmai pentru că are această putere de regenerare și de adaptabilitate excepțională, câteodată a fost chiar înaintea vremurilor. De fiecare dată când a fost omenirea într-un impas, teatrul a înflorit și a găsit întotdeauna făgaș pentru a susține cumva nevoia civilizației de răspunsuri și, până la urmă, de comunicare. Cred că teatrul se află într-o perioadă de trambulină, pentru că, așa cum ne uităm din ce în ce mai rar ochi în ochi, cred că există o mai mare foame, sete, nevoie de comunicare, nevoie de viu, de interacțiune. Pentru că acum suntem cu toții foarte experți în comunicare de tot felul, cu telefonul lipit de mână, avem impresia că suntem extraordinar de performanți în a transmite ce avem de spus, numai că ni s-au împuținat cuvintele, timpul ne e extraordinar de prețios și aproape că nu mai avem ce dedica celuilalt. În interiorul teatrului, în interiorul timpului unui spectacol, ne dăm acest timp pentru a asculta, a primi, a privi și a ne mai scormoni în sentimentele care s-au cam standardizat. Trăim vieți aproximativ asemănătoare, ne îmbrăcăm de la aceleași magazine, mâncăm același fel de mâncare. Sunt minunate globalizarea și faptul că putem ajunge în câteva ore dintr-un colț în altul al lumii, dar în același timp, creativitatea noastră, pe care, Slavă Cerului, cred că o conținem, a avut de suferit tocmai pentru că sursele de inspirație s-au restrâns, în mod paradoxal. Am devenit mai previzibili. Dar într-un spațiu foarte safe, așa cum e teatrul, cred că ne dăm totuși voie să simțim, ne dăm voie să empatizăm. Avem nevoie de aceste întâlniri. Suntem predispuși să fim angrenați în tot felul de mișcări spirituale, ne dorim să fim empatici și toți avem empatia pe buze, totuși nu prea mai știm să facem lucrul acesta. Suntem, din punctul meu de vedere, destul de bine antifonați la sentimente, tocmai pentru că vedem o grămadă de lucruri violente în toate jurnalele de știri, noi înșine pățim lucruri care nu prea ne mai ating. Or la teatru este altfel. Este arta timpului prezent, se întâmplă aici, acum, este viu; avem sintagma aceea minunată pe care o folosea Peter Brook - "viul pentru cei vii". Contează această întâlnire în care emoția și sentimentele sunt în continuare pe primul loc, bineînțeles cu toate trimiterile, cu tot bagajul de mesaje sociale, de gânduri, cu toată componenta educațională. Bineînțeles că teatrul nu poate fi altfel decât social, teatrul nu poate fi altfel decât politic, pentru că el conține inevitabil aceste paliere, dar în primul și în primul rând e special datorită emoțiilor transmise.
A.B.: Tocmai din acest motiv, al prezenței sale, eu consider că teatrul, prin tot ceea ce presupune, ar fi cea mai importantă, dacă nu doar cea mai relevantă tradiție din istoria umană? Tu cum crezi?
A.E.: Cred că teatrul e mai mult decât o tradiție. Teatrul înseamnă ce, de fapt? Acel moment în care ai un actant pentru care ai cel puțin un spectator. Ai nevoie de aceste două componente: cineva care să performeze și cineva care să recepționeze, să fie de cealaltă parte a mesajului artistic. Ștefan Iordache spunea foarte frumos că el crede că teatrul s-a inventat în momentul în care primii doi oameni s-au văzut între ei. Cred că e dincolo de tradiție. Ține de această nevoie constantă de a fi împreună. Eu pun foarte, foarte mare preț pe cuvântul acesta și pe ce înseamnă a fi împreună, pe care teatrul îl pune laolaltă. Ne aduce în același loc, în același timp, cu aceleași intenții. Intenția e primordială. Cred că intenția e la fel de importantă atât pe scenă, cât și în sală. Faptul că tu, spectator, oferi concentrarea ta, ai sufletul tău deschis în fața unui act artistic, este la fel de valorosca intenție a ta precum a celor care au făcut spectacolul și cred că asta înseamnă a fi împreună conștienți - să ne dorim același lucru, cu toții, deodată. Câteodată iese, câteodată nu, desigur.
A.B.: Ca spectatori, ne dorim să ascultăm, să ne dăm seama ce spune cel de pe scenă, să vedem dincolo de ce este evident și asta nu se întâmplă chiar întotdeauna în viața cotidiană, de aceea am putea spune într-un fel că realitatea emoțiilor sau modul cel mai desăvârșit de a le trăi este în viața cotidiană sau este în povești, în teatru, în film, unde totul este, deși exagerat, făcut cu scopul de a simți ceva?
A.E.: De multe ori, emoția crudă a vieții pusă pe scenă ar putea să pară prea mult sau prea puțin. Mie mi se pare extraordinar că încă mai simțim, încă ne mai doare o pierdere, ne mai bucurăm ca niște copii de zăpadă sau curcubeu, iar genul acesta de emoții și intensitatea cu care le simțim diferă de la om la om și asta este minunat. Pe mine poate să mă bucure până la lacrimi cel mai simplu desen al unei floricele și pe altul poate să nu-l bucure decât Mona Lisa, dar să fim la fel de fericiți, fiecare, în prezența acestui stimul estetic. În momentul în care transpui, translatezi emoțiile pe scenă sau în film, e foarte greu să mă păcălești, tocmai pentru că eu știu ce înseamnă și durere și bucurie, știu ce înseamnă frică, știm cu toții, fiecare în felul nostru. Iar pe scenă, pentru ca ele să fie valide, pentru ca ele să însemne ceva, nu pot să fie la modul general, nu pot să fie "și acum suferim pentru toată umanitate". Trebuie să suferi foarte concret, tu, Antigona, tu, Fedra. Trebuie să fie foarte sinceră emoția pe scenă, trebuie să fie acea sinceritate artistică, acea sinceritate profesională, în care investești tehnică, experiență, mijloace; dar dacă nu e autentic, dublat de gând, de aceea spuneam de intenții mai devreme, dacă nu știi exact motivul pentru care te bucuri, suferi, plângi, râzi, exiști, ce vrei cu acel act de pe scenă, cu acea acțiune a ta, expresia va fi stângace, tonul va fi fals, frazarea va fi ciudată și la mine, ca spectator, nu știu neapărat dacă mai ajunge foarte clar mesajul, pur și simplu e un sentiment. Eu, acum, dacă vă spun un adevăr, voi îl veți percepe ca atare, iar dacă încep și bat câmpii și vă spun o minciună, simțiți că ceva nu e adevărat, că e ceva contrafăcut la mijloc. Același lucru e și pe scenă. Iar dacă emoția e mai mult sau mai puțin adevărată pe scenă decât în viață... nu cred că e neapărat o măsură justă, atâta vreme cât vorbim de convenție. Convenția, care e cuvântul de aur - ar trebui pus la intrarea tuturor teatrelor, scris mare. Este acest construct care ne dăm voie să credem în ce se întâmplă pe scenă, în interiorul acelui timp, acelui spațiu dedicat și cu atât mai de preț e când eu ajung să cred emoția "falsă", cu ghilimele de rigoare, repetată, antrenată, de pe scenă și să plâng cu aceleași lacrimi pentru... nu știu... bunica din Îngropați-mă pe după plintă, cum plângeam pentru bunica mea și atunci, în momentul acela, emoția e ca-n viață. Pentru că experiența e din viața mea și eu simt aceleași sentimente, aceleași trăiri ca în viața reală și e absolut minunat când se întâmplă asta.
M.G.: E un loc comun faptul că fiecare spectator reacționează la spectacol după bagajul lui de experiență și cunoștințe de până atunci, totuși am putea să fixăm ca un fel de linie roșie sau ți se pare că e interesant de fixat ca o linie roșie, cumva un nivel de pregătire, când te duci la un spectacol sau să nu știi absolut nimic?
A.E.: E ofertant și așa, și așa. Acum îmi e foarte greu să mă mai pun în ipostaza celui care nu știe absolut nimic și încerc de fiecare dată să îmi aduc aminte cum era când am fost eu prima dată la teatru sau ce am simțit când am văzut prima dată un spectacol. Și de ce am fost atât de fascinată. Primul spectacol pe care l-am văzut, la televizor, când eram în clasa a patra, a fost Stâlpii societății. Nu știam de ce am rămas cu ochii lipiți de ecran. Era acea fascinație, acel habar n-am, acel nu știu ce, dar care îmi stârnea curiozitatea și care mă prindea foarte tare în poveste. Eram clar un spectator foarte inocent. Cred că e cea mai minunată ipostază și cea mai fericită întâlnire între un mare spectacol și un astfel de spectator, care e ca un burete și se poate bucura total de ceea ce i se oferă și să fie cu sufletul cu adevărat pe tavă. Pe de altă parte, este minunat, eu așa cred și sper, așa simt și așa percep teatrul, să ai mai multe straturi de cunoștințe anterioare, să ai un bagaj de cultură generală prin care să poți detecta diverse trimiteri, indicații de cod puse de regizor acolo, diverse analogii, să poți să faci paralele între montări cu același text, cu aceeași piesă, să vezi un actor în diverse roluri și să îți dai seama cât de mult se reinventează sau cât de mult se auto-citează. Sunt cu totul alte plăceri, alte bucurii cu o astfel de receptare și e o voluptate a receptării pentru spectatorul, să îi spun așa, un pic mai mobilat. Ai impresia că te prinzi tu și numai tu de anumite lucruri, doar tu din cei încă 300 care mai sunt cu tine sală, că ție îți e adresat și zici "aha". Momentul de "aha" e foarte prețios, e foarte frumos. Pe de altă parte, eu, în postura de critic, întotdeauna pornesc de la un orizont de așteptare neutru, încerc de fiecare dată când începe spectacolul să uit tot ce știu despre text, despre regizor, despre actor, despre așteptările mele. Încerc să nu am așteptări și sper să devin acea pagină albă pe care spectacolul să o umple, să primesc exact ceea ce au dorit cei care au făcut spectacolul să transmită, nealterat de ce mi-aș dori eu. Eu poate cred că, nu știu, Furtuna este o piesă în care personajul principal e un fel de Big Brother din Orwell și văd un spectacol în care Prospero e Moș Crăciun. Aoleu, păi nu e bine! Acest "nu e bine", de fapt se datorează doar dorinței mele, iar dorința mea nu este importantă în momentul în care eu văd un spectacol. Repet, în ipostaza de critic. Dar, ca spectator, poți să ai o libertate mult mai mare și mai generoasă, poți să îți dorești să vezi așa și numai așa și să îți placă sau să nu îți placă, în funcție de așteptările tale. Așa că e minunat să fii și spectator cât mai inocent și e minunat să fii un spectator cât mai în cunoștință de cauză. Eu sunt Balanță și, probabil, din acest motiv găsesc întotdeauna calea de mijloc. Mi se pare că e drumul cel mai drept.
A.B.: Scriai în cronica la Opera de trei parale că "spectacolul e un poem dedicat omului" și mi-a plăcut foarte mult acest lucru. Băniesc că se referă la toate spectacolele, nu doar la acest spectacol adică teatru în general este un poem.
A.E.: Nici nu știam că am avut o idee așa bună... Teatrul e o adevărată Odisee dedicată omului, dacă e să punem cap la cap toate spectacolele. Odisee cu paragrafe mai izbutite, cu pasaje mai puțin fericite; teatrul e un fenomen foarte viu și e firesc să fie imperfect, așa cum e și omul. Ce e foarte important și valoros, cred eu, sunt întotdeauna intențiile bune din spatele spectacolelor. Mi se întâmplă să mi se spună "Of, ai dat cu mine de pământ, am făcut spectacolul cu atâta suflet, am vrut atât de mult să fie bine"... culmea era să vrei să fie rău. Cum ar fi fost să te apuci să lucrezi un spectacol și să vrei să iasă prost? Întotdeauna lucrul cel mai frumos e partea de laborator, de muncă de căutare și acolo intențiile sunt într-adevăr ca o dedicație de dragoste către frumosul din om, către sentimente. Întotdeauna când se lucrează la un spectacol se caută punerea în valoare cât mai pricepută, după putințele fiecărei echipe artistice, desigur, a lucrurilor care merită să fie spuse despre om și, Slavă Domnului, sunt tomuri întregi.
M.G.: Aș muta un pic discuția. Sunt curios dacă de-a lungul vieții au fost oameni care ți-au influențat cumva calea și care au fost unii dintre cei care îi consideri reprezentativi?
A.E.: Ca să fiu foarte sinceră și cu sufletul pe tavă, iacă-tă că mă emoționez când mă gândesc la acești oameni... simt că m-am născut de două ori și că am două perechi de părinți. Odată pe părinții mei, pe care îi iubesc enorm și cărora o să le mulțumesc cât oi fi eu, în toate felurile și cu toate ocaziile, tocmai pentru deschiderea și înțelegerea pe care au avut-o și susținerea pe care au avut-o în parcursul meu și în dragostea mea pentru teatru și pentru profesia asta. Iar cea de a doua pereche de părinți, pentru care am exact aceleași cuvinte și încă ceva în plus, o admirație pentru profesionalismul lor, pentru pasiunea lor pentru teatru. Practic de la ei am învățat ce înseamnă teatru și cred în continuare că e teatrul ăla bun, acesta pe care l-am învățat de la ei, e vorba de doamna Mariana Mihuț și de domnul Victor Rebengiuc. Ei sunt cei datorită cărora am început să iubesc teatrul și cei datorită cărora am început să iubesc și oamenii din teatru, pentru că am descoperit dincolo de niște actori fabuloși, nu e nevoie să mai spun cât sunt de mari și de minunați pe scenă, dar sunt mari și minunați și generoși sufletește și uman. Așa că, apropo de repere și de oameni care mi-au marcat viața în modul cel mai sincer, ei sunt primii cărora vreau să le mulțumesc în toate felurile și cu toată emoția și dragostea. Apoi, profesorii mei de la care am învățat la Facultatea de Teatru, la Departamentul de Studii Teatrale. Oameni care nu doar că și-au dedicat la rândul lor viața profesiei de pedagog în primul rând, dar care iubesc teatrul și care sunt alături unul de altul - cred că asta e lecția cea mai frumoasă pe care am învățat-o la facultate: de a fi împreună în acest drag de spectacole de teatru. Aș începe cu doamna Ludmila Patlanjoglu, care mi-a fost și coordonator al tezei de doctorat, Ana Maria Nistor, Carmen Stanciu, Octavian Saiu, doamna Elisabeta Munteanu - un gând tare drag și cald către dumneai, acolo, unde este, în stele. Ei mi-au format tipul de relație pe care îl am cu lumea teatrului și, apoi, Carmen Croitoru, care mi-a fost profesor de management, mi-a dat ustensilele cu care să pot să virez foarte elegant în ceea ce înseamnă organizare și culisele teatrului. Iar acum, tot ce am primit de la profesorii mei încerc să dau și eu mai departe, în postura de lector în care mă aflu la facultate.
A.B.: Noi avem pe AMTeatru un Top cu peste 300 de spectacole ce au primit o notă... care ai considera că sunt piesele actuale din București care pot fi considerate capodopere?
A.E.: Aici e mai complicat cu mine, pentru că termenul de capodoperă îl folosesc extrem de rar și mă feresc de cuvintele mari. Dar spectacole importante, MUST SEE, bineînțeles că aș avea. Personal, nu-mi plac topurile și cred că am rămas cu "sechele" de la notele din școală. Bineînțeles că nu pot să nu încep cu Regele moare de la Teatrul Național, foarte subiectiv vorbind, pentru că e spectacolul pe care l-am văzut de cele mai multe ori - dintre cele care se joacă acum. Iar obiectiv vorbind, pentru că e o întâlnire extraordinar de fericită între un text capodoperă și doi actori pe măsura acestui text. După aceea, cred că e un recital foarte reușit Fete și băieți la Teatrul Act, cu Raluca Aprodu, pentru că e un masterclass de actorie, chiar surprinzător pentru mine. Încerc să mă gândesc la zone cât mai diverse... cel mai greu a fost să găsesc o comedie la care să mă bucur; s-a întâmplat de curând, am fost la Interesul general, în regia lui Andrei Huțuleac, la Teatrul Dramaturgilor, și m-am bucurat foarte tare la spectacol și abia aștept să-l mai văd încă o dată... Familia Addams la Teatrul Excelsior.... Nu știu, dar cred că e mai simplu la topul "Zmeura de aur" pentru mine, sunt mai cârcotașă.
M.G.: Și noi avem în top spectacole cărora le-am acordat și nota unu sau doi, adică chiar nu ne-au plăcut deloc și, în general, încercăm să fim selectivi, adică nu ne ducem să vedem chiar tot. Evident că paleta e foarte largă în București, de la spectacole bulevardiere, până la cele elitiste și ne bucurăm că oferta este atât de mare cantitativ și variată, dar și calitativ ridicată. Înțelegem reticența ta și a multor oameni din teatre împotriva topurilor, dar noi am crezut că merită, apropo de acel bine pe care spuneai că îl poate infuza teatrul prin acea manipulare pozitivă. Ce am încercat noi să facem a fost să apelăm la metode care sunt deja verificate în alte arte, iar topurile la filme sunt clar certificate ca fiind valoroase și aducătoare de public în săli. Ți se pare că e o problemă cu oamenii care se duc din snobism la teatru, ți se pare că e o problemă dacă te duci doar pentru că ar trebui să fii văzut acolo sau vrei să îl vezi pentru că e foarte la modă?
A.E.: Nu e neapărat o problemă. În primul rând, apropo de critică de specialitate, cred că de aici trebuie să pornim. Ar trebui relaxată un pic percepția asupra a ceea ce înseamnă criticul. Nu mai e, în niciun caz, un domn cu sprânceană ridicată din turnul de fildeș care stă cu un bețigaș arătător și spune "ăla e bun, ăla nu e", sau dacă am scris eu de rău, s-a desființat teatrul și dacă am scris eu de bine, se va vinde pururea. În niciun caz nu mai este o figură de bau-bau și cred cu toată convingerea că e nevoie de mai multă relaxare. E nevoie de un limbaj mult mai accesibil și dacă ar fi o constantă, lucrul la care nu trebuie să renunțăm, este argumentația. Trebuie neapărat să avem argumente. Da, acela e foarte bun, e de pus în top pentru un motiv, bineînțeles validat de expertiza fiecăruia. Am citit păreri foarte pertinente și foarte bine argumentate ale unor oameni care nu fac parte neapărat din critica de specialitate. Bineînțeles că majoritatea gândurilor sunt de tipul "mi-a plăcut, extraordinar, m-am simțit bine, mergeți și voi". Dar îți alegi pe cine vrei să crezi și dacă ai nevoie de argumente sau dacă pur și simplu îți e simpatic omul respectiv. Pe de altă parte, e cu atât mai bine pentru teatru și pentru ce înseamnă mijloacele de promovare. Este nevoie de o împrietenire a acestor zone. Pentru că eu pot scrie o cronică de specialitate - pentru că sunt absolventă de teatrologie, nu știu dacă diploma e totul, ca-n B.D.: "diploma nu cântă, domnișoară". Așa e și la mine: diploma nu scrie. Dar mie, cel puțin, mi-a dat curajul să public ce scriu și să pot să fac profesia asta. Avem nevoie de un astfel de discurs, specializat, dar pe de altă parte avem nevoie și de opinia mult mai relaxată a spectatorilor. De ce trebuie să fie neapărat în tabere distincte? Hai să le împrietenim. Să stăm la aceeași masă, să învățăm unii de la alții. Cred că dintr-un astfel de dialog se poate naște un tip de promovare care funcționează de când lumea și pământul în teatru și anume "din gură în gură".
Apropo de snobismul de a merge la teatru pentru că e cool, eu am văzut la Teatrul Național domnișoare pozându-se fericite, făcând instastory, și nici nu știau la ce spectacol au fost când au plecat. Nu zic la început..."Da, fată, am fost aici la Național, da, da, da, nu știu, dragă, ce-o fi fost". Există și spectacole foarte bine marketate, foarte bine promovate și când te duci acolo te iei cu mâinile de cap. De multe ori sunt oameni care se pricep foarte bine la a-și promova spectacolul mai bine decât se pricep să îl facă și nu e cazul să dau exemple, dar e dezamăgitor când se întâmplă asta. La film uiți mai repede, la film mai mănânci un popcorn, mai bei dintr-un suc, rămâi la mall, mai mănânci un sushi cu prietenii, trece mai ușor o experiența nefericită. Te ridici și pleci la urma urmei, nu e atât de frustrant ca la teatru. La teatru spectatorul nu mai vine a doua oară după ce l-ai păcălit o dată. Desigur, aici vorbesc despre un spectator lucid și foarte sincer cu sine însuși, pentru că am văzut și spectatori de alt tip. Recent, la un spectacol lângă mine stătea cel mai trist om din lume - suferea, se foia, își mai scotea o gumiță, se mai uita pe telefon, se vedea că nu îi plăcea de nicio culoare ce se întâmplă acolo, la ce asista. Dar primul om care a sărit în picioare la aplauze, la final, era cel de lângă mine, cel care suferise. Aici vorbim de o imaturitate a spectatorului care, din păcate, există. Sunt acei oameni care dacă au venit la teatru, trebuie automat să se simtă și bine. "Am dat banii - mi-a plăcut. Am venit la marea vedetă - nu are cum să nu îmi placă; e ceva defect cu mine dacă nu îmi place de marea doamnă X sau de marele actor Y, e clar că sunt incult, am văzut atâtea postări pe Facebook, au fost atâția prieteni de-ai mei care au zis că e superb, trebuie să îmi placă. Nu am înțeles nimic, m-am plictisit îngrozitor, nu aș mai călca a doua oară, dar a fost foarte frumos." Încă avem un public amestecat. Nu avem un public care să amendeze când nu-i place, care să aplaude când îi place. Noi avem arcuri în scaune. La fiecare sfârșit de spectacol toată lumea sare în picioare. Efectul "focă". Mi-aș dori foarte mult să avem un public care să știe mai bine ce își dorește de la spectacol, pentru că zicala cu "asta vrea publicul" și facem spectacole de teatru care seamănă cu produsele comerciale de la televizor, e foarte falsă. Pentru că noi ne formăm publicul în timp și momentul în care, peste ani și ani, vom ajunge să avem în public conștient și într-adevăr rafinat, vom primi feedback real. La Londra publicul chiar știe ce vrea și chiar aplaudă cât i-a plăcut sau cât nu i-a plăcut și sancționează. Am fost la Festivalul Fringe, din Edinburgh, și am avut șansa, eu am considerat chiar o șansă, să particip la un spectacol la care nu s-a aplaudat la final. Oamenii au plecat pur și simplu. Într-adevăr, văzusem un spectacol destul de nereușit. Toți oamenii care au fost în public s-au ridicat și au plecat într-o tăcere foarte respectabilă. Mă doare sufletul să zic asta, dar mi-ar plăcea să avem un public care să fie atât de sincer. Publicul e foarte generos - e o caracteristică minunată să avem un public generos. Dar cred că ar trebui să avem și un public un pic mai selectiv, care să nu aplaude la fel de entuziasmat și la Regele moare și la... un spectacol mai puțin fericit să îi spunem...
M.G.: Crezi în ideea de a pleca de la spectacol dacă ești nemulțumit? Nu mă refer la tine, pentru că probabil trebuie să stai la final, mai ales dacă vei scrie despre acel spectacol...
A.E.: Da, dacă te chinui în sală, pleci. Da, e dreptul tău, cumpărat o dată cu biletul. Adică da, nu ți-a plăcut, pleci. De ce să stai să te chinui? E timpul tău. De ce să-l oferi unui lucru care nu îți face plăcere. Dacă mergi la restaurant și comanzi o pizza care nu îți place o mănânci pe toată cât e de mare, chiar dacă ți se face rău? Da, eu rămân până la final oricum ar fi, orice ar fi, atunci când știu că scriu despre spectacolul respectiv. Trebuie să fiu în cunoștință de cauză, nu plec de la spectacol.
A.B.: Bănuiesc că toți iubitorii de teatru consideră că teatrul este nu doar o artă, chiar o valoare după care poate am putea să ne ghidăm, pentru că oferă foarte multe oportunități, și anume de a cunoaște moduri diferite de gândire sau de simțire. Ar fi relevant pe lângă ce se învață în sistemul educațional să integrăm, poate chiar obligatoriu, teatrul?
A.E.: "Obligatoriu" sună frisonant pentru mine, dar este important pentru dezvoltarea unui copil, viitor adult, nu?, să aibă contact exact cu tipul acesta de comunicare pe care teatrul îl propune. Îți dă încrederea, lejeritatea de a fi tu, în pielea ta. Am observat clar cum copiii care iau parte la cursuri de teatru și sunt implicați în tot felul de trupe sunt mai siguri pe ei înșiși, își găsesc propria conștiință de a fi, propriul drum, și sunt mai siguri pe alegerile lor. Teatrul îți oferă șansa să te gândești la cum spune ceva un personaj, ce înseamnă asta și pentru a fi în pielea altuia, trebuie să fii foarte bine tu cu tine însuți. Trebuie să te ai pe tine în mână, să fii tu în control ca să poți după aia să te gândești cum ar zice, cum ar spune, de ce ar face asta personajul. Da, e de foarte bun augur ca cei mici să fie cât mai de devreme în contact cu teatrul și pun pariu că dacă sunt duși la teatru de mici le va plăcea. Noi avem cu toții spiritul ludic, ne jucăm. Orice copil când se joacă de-a ceva face teatru în fiecare joc de personaje de la el din cameră. Iar cu cât le e mai atent stimulată, mai bine pusă în valoare această latură, cu atât cred mai mult că vor deveni în viitor, în dezvoltarea lor, chit că nu se vor face toți actori, dar vor avea un anume tip de a comunica, de a empatiza, de a fi mai deschiși în ceea ce înseamnă interacțiunea cu celălalt. Și îi va ajuta inclusiv în discurs. Mă uit în jur, nu sunt eu neapărat cel mai bun vorbitor, nu am această lejeritate, din cauza emotivității pe care o am, dar mă uit în jur la oameni tineri care se poticnesc în discurs tocmai pentru că nu au acest antrenament, acest exercițiu al statului de vorbă la un ceai.
M.G.: Pentru că și predai la facultate și ai o relație foarte bună cu studenții, am putut observa asta de a lungul anilor, cum și de ce i-ai spune unui tânăr că merită să facă teatrologie?
A.E.: Merită să facă teatrologie dacă iubește teatrul, în primul rând, și dacă are curiozitate, în al doilea rând. Sunt cele două must-uri pe care cred că ar trebui să le aibă oricine vrea să facă parte din orice sferă a teatrului, a domeniului artistic, dar cu precădere în ceea ce înseamnă departamentul de studii teatrale, teatrologie. E acest domeniu care îți explică foarte pe larg și cu amănunte, cu foarte bogate informații, din ce e făcut teatru. Până să fiu studentă la teatrologie știam doar că iubesc teatrul, după ce am terminat facultatea știam și de ce îl iubesc. E una dintre profesiile care îți oferă foarte, foarte multe oportunități extraordinar de diverse. După terminarea facultății pe lângă zona asta teoretică, de cercetare, de cronică scrisă, de televiziune și radio, există zona foarte de practică, zona de management, de producție, secretariat literar; în continuare cred că e o cerere mai mare decât ofertă în această direcție. De multe ori suntem întrebate și eu și colegele mele de la catedră de oameni tineri care să vină și să lucreze în teatre și facem cu sufletul deschis întotdeauna recomandări. Mie îmi place foarte mult să spun că profesia mea e de spectator profesionist, așa numesc eu, alintându-mă, profesia de critic. Iar pe de altă parte e toată paleta asta de posibilități pe care le desfășoară teatrologia care te fac, de fapt, să fii un om foarte angrenat în mijlocul vieții teatrale indiferent dacă alegi zona teoretică sau practică. Dar cred că dacă nu iubești asta e degeaba; e vorba de vocație. Dacă nu îți e drag să simți praful scenei, să stai la repetiții, dacă nu ți-e drag să stai în sală și să vezi un spectacol de 18 ori, nu merge. Dacă nu ai chemarea asta și, în același timp, și luciditatea de a ști că locul tău nu e lumina reflectoarelor, ci în întunericul culiselor.
A.B.: Se poate compara teatrul cu orice altă artă sau știință?
A.E.: A existat multă vreme dezbaterea dacă e teatrul o artă sau e un sincretism al artelor, o dezbatere de secole... au spus unii mult mai bine decât mine și au clarificat teoretic subiectul. Pentru mine, teatrul nu e niciun conglomerat din mai multe arte, pentru mine e un mod de viață. Și pentru foarte mulți din diverse profesii din teatru este un mod de viață. Pentru spectatori, cei care vin doar să se bucure de spectacol, cred că cel mai important este acest loc de întâlnire pe care îl presupune teatrul. Cred în ideea de întâlnire, cred, mai degrabă, în întâlnirea cu tine însuți și asta se întâmplă rar, la spectacolele cu adevărat speciale sau seri în care un anumit spectacol devine excepțional. Da, e un citat foarte uzat prin folosire și se tot apelează la el, dar e foarte justă expresia lui Hamlet cu "teatrul ca oglindă a lumii". Oglinda fiecăruia dintre noi. Această reflecție pe care teatrul ne-o pune la dispoziție e un cadou foarte, foarte prețios și ce știi tu să faci ca spectator cu el... fiecare semnează în dreptul numelui propriu. Dar ce are special față de alte arte e acest timp prezent continuu, care cred că valorează ceva, totuși.
M.G.: Credem că valorează totul... La final, ai un mesaj pentru oamenii care ne citesc, și mă refer și la cei mai tineri și la cei mai puțin tineri, pentru că noi am vrut prezentăm două tipuri complementare, două opțiuni diferite ca experiență și am primit multe mesaje de încurajare?
A.E.: În primul rând, am un mesaj pentru voi, și anume că demersul acesta pe care l-ați ințiat, de a găsi o modalitate foarte prietenoasă și de a-i face pe oameni să meargă la teatru, mi se pare o super inițiativă și sper să ajungă la cât mai mulți care să împărtășească, nu știu, cumva să se contamineze ușor-ușor de entuziasmul vostru. E mare lucru să mergi la teatru de fiecare dată cu sufletul deschis și asta am văzut din ce am citit pe site și de fiecare dată când stăm de vorbă. Chiar e contagios dragul de teatru. Iar mesajul pentru cei care vă citesc e tocmai să se lase influențați, că tot am pornit de la manipulare, să se lase influențați de voi și să aleagă, până la urmă, dacă le place, dacă nu le place. E atâta libertate teatru... nu cred niciodată în obiectivarea sută la sută. E ok să recunoști că ești subiectiv. Fiecare își găsește zona de spectacol care să îi placă, care să îi meargă la suflet, de care să aibă nevoie. Și dacă e să fie o urare: să fie cât mai multă sinceritate și cât mai multă curiozitate, pentru că acestea două fac casă bună împreună și pe scenă, și în sală.
(transcriere: Andrei Bulboacă)