Pe Ana Ciontea am avut norocul să o prind la o discuție, într-o dimineață de sâmbătă, în plină iarnă, preț de aproape o oră și să o întreb tot felul de lucruri.
Dan Lupu: Cum alegeți rolurile pe care urmează să le interpretați, personajele cărora urmează să le dați viață?
Ana Ciontea: Cum aleg? Aș zice invers: mă aleg rolurile pe mine, sincer, pentru că în România noi nu avem un agent, pe cineva care să se ocupe îndeaproape de cariera noastră. Regizorii, cei care fac castinguri, te văd în filme, la teatru și te cheamă să dai o probă. Uneori nici nu te mai cheamă la casting, mi s-a întâmplat să fiu chemată direct la lucru, pentru repetiții și filmare.
Dar alegerile, opțiunile, devin importante după ce ți se propune un proiect. Cineva îmi propune ceva și eu încerc să citesc scenariul și să văd ce rol joc. Dacă acel rol îmi vorbește mie, îmi spune ceva, consider că am un interes pentru a-l realiza, încep să discut mai departe.
D.L.: Cum s-a întâmplat în cazul proiectului acesta? Ce v-a vorbit din scenariu?
A.C.: L-am citit și mi-a plăcut tot scenariul. Mi-a plăcut extraordinar de mult rolul și mi-am spus că doresc să-l fac. Mi s-a spus ce secvență vom lucra la casting - cea în care băiatul meu a avut accidentul, iar eu îi mărturisesc tot acel complex de problematici și sentimente, de gânduri nespuse până atunci, ca mamă fiului ei, și am simțit că e o încercare importantă pentru mine și că trebuie să iau acest casting.
Mi-au cerut să vin într-o zi la probă și eu am spus că nu pot tocmai atunci, dar de fapt mi-am dorit să-mi mai acord o zi, să las să mai lucreze toate în mintea și sufletul meu, pentru că simțeam că nu eram coaptă pentru secvența respectivă. Și a fost bine că am făcut așa pentru că am avut mai mult timp să mă gândesc. Cuvintele personajului sunt un rezultat al procesului ce se întâmplă pe dedesubtul lor. Am petrecut o noapte foarte agitată, în care mă tot trezeam și mă întrebam lucruri, îmi veneau în minte gânduri, idei.
Pentru mine Valeria este în primul rând o femeie, o femeie extraordinar de bine îngrijită, o femeie de condiție bună, cu școală, un om umblat în lume. M-am dus la coafor, m-am îmbrăcat frumos, cu textul în cap și când am ajuns la casting l-am văzut prima dată pe Emi Pârvu cu care am mai lucrat la scurtmetrajele lui și cu care aveam o relație de complicitate actriță-regizor. Apoi l-am cunoscut pe Călin Peter Netzer, era prima dată când ne întâlneam, văzusem filmele dar nu ne cunoșteam, și pe Iulia Lumânare. Au vrut să-mi întindă textul și le-am spus că nu e nevoie, că îl am în cap. Am dat proba și am simțit încă de pe atunci că e o reacție pozitivă la ce am lucrat.
D.L.: Cum a fost ulterior la repetiții?
A.C.: A fost o muncă frumoasă, incitantă, în echipă, m-am simțit foarte protejată, am simțit încrederea în capacitățile mele și asta mi-a creat un confort de lucru, de creație. Sigur că în laboratorul meu interior de lucru relația cu personajele mele este dublă: pe cât mi-era de drag personajul, pe atât mă incita și, câteodată, îl respingeam. Știam că sunt colțuri umbroase unde trebuie să intru să văd ce-i acolo, să înțeleg mai bine. Relația mea de lucru cu personajul a fost fără îndoială și de atracție și de respingere, în același timp, și de ușurință și de chin, tot timpul a fost dublă.
D.L.: Personajul din film nu e unul foarte apropiat de felul dumneavoastră de a fi în viața reală. Care au fost etapele în care ați reușit să vă împrieteniți cu el?
A.C.: Cred că au fost mai multe momente cheie: castingul - când am simțit în privirea regizorului că l-am interesat, apoi alt moment foarte important a fost când mi-am vopsit părul blond și am început să port coafura pe care o am în film - acest lucru mi-a dat și mie o altă ușurință de a intra în personaj, iar al treilea moment important a fost felul în care priveau ceilalți actori din echipă ceea ce făceam, reacțiile lor când, la un moment dat, începusem să fiu personajul.
D.L.: O parte din perioada de pregătire pentru film ați lucrat chiar în prezența personajului-sursă, omul din viața reală de la care pleacă Valeria. Cum a fost experiența aceasta pentru dumneavoastră?
A.C.: A fost unică. Nu mi s-a mai întâmplat ca la vreun rol, în teatru sau film, să existe persoana din care e inspirat personajul. Nu aveam o tehnică de lucru în această situație. A fost straniu și surprinzător. Lucram, spre exemplu, la secvența în care se citește din dosarele de securitate și dacă făceam o mică pauză se întâmpla să mi se ofere o cafea și când mă uitam era chiar persoana care a ajutat la inspirația Valeriei.
Am știut și am înțeles de la început că eu sunt actrița care încarnează acest personaj și el prin mine va exista. Nu aveam de gând să fac o copie sau vreun transfer de personalitate, vreo imitație. Instinctul meu bun de lucru mi-a spus: să caut în mine acele lucruri care sunt valabile în situațiile respective. Dar pentru acest lucru a trebuit să fac un soi de efort. În ce sens: dacă priveam personajul viu cum se mișcă sau cum face un gest, mă gândeam ce interesant, poate undeva, cumva, voi folosi, cum spune Trigorin, personajul din Pescărușul lui Cehov: "Cuvântul ăsta o să-l folosesc eu undeva în scrierile mele." L-a folosit, nu l-a folosit, n-o să știm niciodată, cam așa e și la mine: am folosit, n-am folosit acel gest? Nici eu nu mai știu. Am amestecat ingredientele, am frământat aluatul și am trecut prin sita mea personală. De fapt cred că nici nu știu altfel și nu pot să fac altfel. Mă las pradă intuiției mele.
D.L.: Vine momentul acela în care textul, indicațiile regizorale, studiul personajului, gândurile actorului, observațiile și descoperirile din timpul lucrului sunt lăsate în urmă de nașterea personajului pe care începeți să-l purtați cu dumneavoastră...
A.C.: A fost fabulos că s-a întâmplat exact așa cum ai spus. Pentru că am avut timp, am fost împreună și am căutat împreună în timpul acesta de repetiții. A fost un privilegiu fantastic ca pe un astfel de scenariu complex, spun eu, cu personaje complexe, să lucrăm împreună, să descoperim împreună și să avem timpul necesar să punem nuanță peste nuanță, în așa fel încât să fim pregătiți pentru momentul începerii filmărilor. Sigur, nu ești pregătit niciodată îndeajuns pentru că filmarea în sine este un alt capitol și vine cu realitatea ei peste tine. Tot complexul acesta în care te scoli de dimineață, este mereu o echipă în jurul tău, sunt locații diferite, pregătirea de dinainte: costume, păr, machiaj.
D.L.: Povestiți-mi puțin despre asta!
A.C.: Am avut parte de un machiaj special de accentuare a trăsăturilor de îmbătrânire care dura destul de mult, iar fetele de la machiaj și păr au fost minunate. Le datorez mult, nu numai că și-au exersat măiestria pe chipul meu, dar și confortul psihic pe care l-am acumulat la masa lor în pregătirea asta pentru filmare. Toată echipa a fost într-un suflu pentru proiect și am simțit cu toții că miza realizării scenariului, a punerii lui în viață, este una mare.
D.L.: Ați avut ocazia unor întâlniri importante cu regizori de teatru și film. Cum este pentru dumneavoastră relația asta pur personală a actorului cu regizorul? Ce lucruri v-au rămas în urma acestor întâlniri? Ce ați luat, dincolo de proiect, din experiențele acestea?
A.C.: Relația cu regizorul, în ceea ce mă privește, îți descoperă fațetele talentului. Nu sunt o actriță care să lucreze fără ajutorul regizorului. Am nevoie de acea privire din afară, de acel ochi vigilent, de atenția și concentrarea lui care îmi dau putere să mă duc spre ceea ce avem ca obiectiv comun. Pentru mine au fost esențiale întâlnirile cu regizorii cu care am colaborat. Mi-au structurat metoda de lucru, m-au ajutat să înțeleg că pot încerca lucruri care nu-mi sunt neapărat la îndemână, că sunt straturi infinite pe care le poți căuta, că toate detaliile sunt importante, că un personaj nu seamănă niciodată cu altul precum un om nu seamănă cu celălalt, că nu trebuie să te oprești în a căuta noi nuanțe, desigur în cadrul acela pe care l-am stabilit, că trebuie să găsesc motivațiile de a continua și de a mă lăsa modelată uneori, că e important să-ți păstrezi spontaneitatea și disponibilitatea. Oricât m-aș pregăti pentru un rol, cel mai important este adevărul acelei secunde. Pentru mine asta este valoarea reală a personajului - autenticul clipei respective. Lucrez mereu la cald, nu sunt genul care marchează repetiții, cred că nici nu știu cum.
D.L.: Apropo de nuanțe, de profunzimi, personajul dumneavoastră din Familiar are o sumedenie de nuanțe pe care le putem vedea pe ecran. Mai presus de orice însă, Valeria este o mamă și pentru că avem cu toții experiența relației acesteia, într-un fel sau altul, sunt curios să vă întreb cum credeți că va fi percepută de public mama aceasta?
A.C.: La Tallinn cineva a spus că este o mamă care dorește să fie în control total. După proiecția de la Cinema Elvire Popesco o tânără regizoare prietenă mi-a spus: "Doamne, semănai cu maica-mea!" Apoi cred că unii vor spune că e groaznică mama asta, uite ce i-a făcut copilului, alte persoane vor spune poate că e totuși o mamă care dorește binele copilului acestuia și consideră că ea deține toate armele necesare ca să întâmpine orice greutate, să rezolve orice problemă - aici cred că se vor regăsi multe mame. Pe scurt cred că va fi primit și cu un soi de simpatie, dar și cu un fel de, poate nu antipatie, poate un fel de respingere.
D.L.: Când ați văzut-o prima dată? La Tallinn?
A.C.: Da, a fost foarte greu.
D.L.: De ce?
A.C.: E greu să te vezi. E un proces intens emoțional. Și îmi place când o văd pe ecran deși nu e ușor să te vezi ca actor. Când spun că îmi place să o văd mă refer la personaj, nu la performanța mea ca actriță.
D.L.: Vi se întâmplă să vreți să mai puteți modifica ceva? Sau e un proces care s-a încheiat, pe care îl lăsați în urmă, pe ecran?
A.C.: Cumva mă zbat între cele două ca poziționare. Am o luptă mare cu mine, știu că trebuie să fiu mai relaxată față de lucrul la personaj. Spre deosebire de teatru unde mai poți corecta lucruri de la un spectacol la altul, la film nu se mai poate. Știu însă că am făcut ce am putut în acel moment cu informațiile și condițiile de atunci.
D.L.: Apropo de experiența asta de teatru versus film, în ce parte vă simțiți mai confortabil?
A.C.: Există diferențe, evident, însă până la urmă primești un rol și chiar dacă mijloacele sunt diferite, butonul de volum este tot la tine. Uneori, la film, simt cum camera vine în răsuflarea mea, e o senzație, dar mă ajută. La teatru faci o singură dată în fața spectatorului, însă la film ce-mi place mie foarte mult este reluarea dublelor și faptul că te poți ameliora de la una la alta, de la secvență la secvență.
Relația cu partenerul este însă cea mai importantă. Din relația cu partenerul rezultă intensitățile unei scene, felul în care o abordezi.
D.L.: Se întâmplă uneori să nu fie aleasă dubla sau secvența preferată...
A.C.: Mi s-a și întâmplat, chiar la acest film! M-am întrebat văzându-l unde sunt două secvențe cu Valeria, dar am înțeles că în economia finală a filmului nu aveau loc, deși e o suferință că nu s-au folosit toate secvențele pe care le-am filmat. Însă văzând filmul cap-coadă mă gândesc că e mai bine că una din secvențe nu a mai fost pusă, spre exemplu, pentru că lucrurile sunt deja spuse în altă parte și din alt unghi. Asta e o chestiune de regie, opțiunea asta îi aparține lui în totalitate. Și e bine că-i așa.
D.L.: Ce preferați mai mult din jocul acesta: lucrurile pe care le spune personajul sau cele pe care nu apucă să le mai rostească?
A.C.: Ador acest lucru. Cuvintele sunt rezultatul final al unui proces care se întâmplă în interiorul persoanei respective. Mi-e cel mai ușor să învăț cuvintele, problema e de unde vin și de ce vin acele vorbe tocmai atunci. Se poate că un personaj să spună ceva și să gândească cu totul altceva. Care e scopul lui final, de ce a ales acele vorbe în acel moment, ce dorește să rezolve, ce-i cere celuilalt personaj, ce dorește să obțină? Ambiguitatea aceasta îmi place foarte mult, bogăția interioară a personajului.
D.L.: Vă gândiți la dinamica asta ca la un joc de atenție cu spectatorul?
A.C.: Nu mă gândesc niciodată. Am încredere că regizorul va conduce în sensul în care dorește. E mai important pentru mine să văd că ajung la partener cu demersul meu și el preia de la mine.
D.L.: Vi s-a întâmplat ca felul în care vedeți dumneavoastră un personaj la primele lecturi să fie diferit de felul în care îl vede regizorul?
A.C.: Da. Trebuie să schimb imediat. Eu prefer să nu am discuții prelungite ci să arăt o imagine concretă a ce înțeleg eu din personaj. E mai ușor de lucrat așa. Pentru că poate exista situația în care vorbești foarte frumos despre un personaj, însă în joc nu e chiar cum s-a discutat. De aceea prefer să exemplific la cald dacă am ceva de spus. Chiar să fac și discutăm după aceea pe ce am făcut, e un fel de igienă personală de lucru. Atunci când regizorul îmi cere ca personajul să fie altfel decât l-am gândit eu, încerc să rezolv asta. Mă ajută să-mi depășesc limitele și mă ferește să fac același tip de personaj de mai multe ori.
D.L.: Care a fost dinamica de lucru în echipa Familiar? Cu Emanuel Pârvu și Adrian Titieni ați mai lucrat și înainte de acest proiect.
A.C.: Am fost într-un cadru plăcut, în casa părinților regizorului, o atmosferă bună de lucru. Pe măsură ce înaintam în lucru, iar eu începeam să devin din ce în ce mai mult personajul pe care îl interpretam, de la prietenia pe care o am cu Emi deodată am început să văd săgeți în privirea lui, la fel și de la Adrian Titieni sau Iulia Lumânare, am fost încolțită... și faptul că eu am ajuns puțin mai târziu în proiect, dar lucrurile acestea m-au ajutat la personaj.
Mi-a plăcut foarte tare de Călin, încă de prima dată când l-am văzut. E foarte sensibil, cald și fără asperități.
D.L.: E un proiect care v-a apropiat?
A.C.: Rămâne ca o experiență extraordinară pentru mine. I-am spus într-o zi că acum e și copilul meu.