"Luați-o încolo, țineți-o drept înainte și după ce ajungeți la fântână mai întrebați", îmi spune paznicul, de parcă ar mai fi fost lume în afară de câțiva cerșetori, arătând în cu totul altă direcție decât îmi aminteam. Nedumerită, mai întreb o îngrijitoare care îmi taie brusc calea, încotro să o iau. Îmi arată partea opusă. Mă hotărăsc să merg după intuiție și pornesc la întâmplare între șirurile înguste de alei. Merg înainte, fac dreapta, iar înainte, apoi la stânga. E frig, noroiul se amestecă cu zăpada; vântul iscat deodată îmi încurcă pașii pe poteca ce pare să aibă tot mai multe ieșiri neștiute; simt că m-am rătăcit și chiar în clipa când sunt gata să mă întorc, privesc în stânga și recunosc mica cruce dindărătul ei. Inspir adânc. Am venit, tată. Se împlinesc trei ani de când s-a dus. Uitat de generația lui, reîntors acasă dintre străini să moară printre ai săi, la bătrânețe a suferit de neaducere-aminte... uitările - a lui, a altora se cuprindeau una în alta, ca niște păpuși Matrioșka.
Cum stau acolo, retrăiesc neliniștea că n-o să pot să îi fiu alături pe ultimul lui drum. Aflasem doar cu câteva ore înainte unde o să fie pus la loc de veci. Nemângâiată, ultima lui soție și-ar fi dorit pesemne să fie doar al ei și în moarte. N-a anunțat pe nimeni. Am scris repede un e-mail Uniunii Scriitorilor să dea măcar un comunicat. Au apucat să trimită o jerbă de flori. "Nu l-au apreciat cât a fost în viață, să nu vină acum la înmormântare", a spus ea atunci cu năduf. Și, totuși, o vreme lucrurile n-au stat așa, a primit și un premiu de seamă, dar nu s-a mai integrat în generație, rămânând Cel-care-a-plecat-în-altă-parte. "O să vină și mama ta la înmormântare?" mă mai întrebase ea atunci, nu foarte încântată că rolul de văduvă se împarte. Mai încape vorbă? Doar au trei copii împreună și mulți nepoți, chiar dacă "fuga" lui din România i-a despărțit. Torn în formă de cruce vinul roșu, sfințit la parastas, în zăpadă. Să se bucure de ce îi plăcea și în viață. Să îi ostoiască setea. Acum, că a ajuns Acasă. Aprind o candelă de veșnică pomenire poetului Ilie Constantin și mă îndrept cu pas egal spre ieșire.
Iunie
Descopăr rafinamentul stilului moldovenesc, care îmbină cu atâta măiestrie la mănăstirile din Moldova elementele arhitecturale romanice și gotice cu motive renascentiste. Unele icoane au ceva din imaterialitatea evanescentă, alungită a personajelor pictorului italian Parmigianino. Doar expresia nepământeană e diferită, zâmbetul de preafericire vine dintr-un cu totul alt univers. Eikon nu e reprezentare, nu arată, ci indică.
Totul e un amestec de simplitate, interioritate și măreție - zorii la Mănăstirea Humor, intensitatea albastrului de Voroneț, adierea de la Sucevița, prestanța gravă de la Putna, dantela sculptată în piatră a Mănăstirii Dragomirna.
Mă abat spre Botoșani, ajung și la Ipotești bucuroasă să descopăr copil fiind pe unde cutreiera marele poet. Câtă frumusețe și dulceață.
Am pornit la drum cu cazarea rezervată doar pentru prima zi, îmi fac programul din mers. Îmi place acest coeficient de incertitudine, ideea că mă pot opri mai mult oriunde. Reconfigurez neîncetat itinerariul, înaintez pe o hartă în mișcare. Cele văzute mă îmbie la tot pasul, aș mai sta în câte un loc încă o zi, poate două, conștientă că, la drept vorbind, nu schimbă mare lucru. Ca o viață în miniatură. Ne alipim de câte o poveste, de câte un om, de o iubire, o profesie, un posibil destin, complăcându-ne în gândul că ar putea să dureze, știind că e cel mult o abatere, o amânare de la a merge până la capăt într-un număr finit de zile. În mănăstiri domnește o liniște neclintită, atemporală, care mă trezește din beția vieții, a simțurilor și mă centrează în adevăr. Simt că trec un prag nevăzut.
August
Din avion întinderea Mării Marmara părea o uriașă tavă din alamă bătută, căreia lumina în faptul zilei îi sporea amețitoarea scânteiere. Am ajuns în Antalya dimineața devreme iar a doua zi am pornit spre Podișul Anatoliei. Vizitez la Konya mormântul lui Rumi, apoi grotele creștine, săpate în roci vulcanice, și orașele subterane din Cappadocia. Parcul Göreme - care înseamnă la propriu "aici nu ne puteți vedea". Cuget la această ieșire în masă din societate, într-o aparentă marginalizare. Totul e plin de interioritate și jertfă. De simplitate și sens.
Descopăr familiaritatea unui ținut altminteri atât de străin, a cărui frumusețe sălbatică mă destinde și mă face să mă simt bogată într-un fel inedit, pe care nici nu încerc să mi-l explic, mulțumindu-mă să îl trăiesc cu nesaț și crescândă încântare. E o vastitate generoasă a podișului, cu munții Taurus la orizont, o larghețe care te încarcă; în jur pietre calcaroase, cedri, pini și ienuperi. Căldura e uscată aici, iar iernile aspre. Pe cer niciun nor, nicio dâră, nimic nu umbrește calmul încărcat ochi de tăcere al locului. Oamenii prinși în lentoarea verii cu un soi de afabilă nepăsare levantină nu se zoresc să ajungă din urma ziua de mâine. E tihnă în aer, zăbovesc în zi ca cel care a trecut în sfârșit încă un prag. După câteva zile ne întoarcem în Antalya unde e o căldură mai puțin respirabilă. Soarele își revarsă ca o văpaie dogoarea peste oameni, nisipul încins arde sub tălpi. Marea mă cuprinde în îmbrățișarea ei ca o mamă duioasă care îngână abia auzit un cântec de leagăn.
Întoarsă în țară, în zilele de concediu rămase lucrez împreună cu echipa de la Replika la definitivarea textului tradus la spectacolul Trei. Tres. Tria. Un proiect despre copilărie în diferite dictaturi. Zăpușeala elimină orice artificiu de gândire, de atitudine, esențializează într-o încordare intensă care, paradoxal, ia forma destinderii. Mă relaxez în efortul solicitant. Îmi prinde bine și îmi place toată echipa. Și cum teatrul se află relativ aproape de locul unde am crescut, revăd locurile propriei copilării. Grădinița, școala elementară, parcul, vecinătățile, alimentara. Evoc bibliobuzul care venea în fiecare luni în fața cofetăriei și care mă fascina, deși acasă aveam o impresionantă bibliotecă. Cred că ce mă captiva era ideea de bibliotecă itinerantă. "Libertatea este o librărie", spune poetul catalan Joan Margarit. Sau un bibliobuz, adaug. Trecutul mișcător, între ficțiune și amintire.
La finalul lunii august petrec câteva zile la Moeciu, unde bucureșteni goniți de zăpușeala capitalei au venit, ca și mine, să doarmă puțin în tihnă, la răcoare.
Septembrie
De ziua mea primesc de la o colegă invitații la Festivalul George Enescu. José Cura in dubla ipostază de dirijor și cântăreț interpretează la Ateneu cântece argentiniene, miniaturi vocale de compozitorul Carlos Gustavino și un poem muzical compus de solist, ce are la bază poezii de Pablo Neruda. Concertul se termină după miezul nopții. "Nu mi s-a întâmplat niciodată în lunga mea carieră să încep un concert pe care să îl închei a doua zi", spune solistul argentinian. În dulcele stil paradoxal al acestui an, sala e plină și totuși parcă am fi doar o mână de prieteni într-o sufragerie ascultând la pick-up un disc din alte vremuri.
Octombrie
Rezidență de traducere pe malul lacului Balaton. O stațiune cu ape termale agreată și de poetul Rabindranath Tagore care în toamna anului 1926 petrece aici zece zile la spitalul de boli cardiovasculare, să se refacă din solicitantul său turneu european; aleea cu platani din port îi poartă azi numele. Zile blânde, liniștite, pline de spor. Serile mă plimb pe malul lacului. Ultimele două zile le petrec la Budapesta cu prieteni.
2023 a fost un an al paradoxurilor, al coexistenței contrariilor. Dinamic. De nemișcare în mișcare. Unele împrejurări nu m-au mai ajutat să cresc, câțiva oameni au plecat din viața mea. Lasă să vină ceea ce vine, lasă să plece ceea ce pleacă. Vezi ce rămâne, citeam undeva deunăzi. Una forma de amor, la libertad. Am scris câteva proze, am finalizat mai multe traduceri. Am petrecut timp și singură, și cu cei dragi, iubind, iertând și bucurându-mă din plin de frumusețea care va mântui lumea.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 februarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)