Această mică introducere este pentru cei care au nevoie să viseze frumos privind la viețile altora. Ce am eu de zis nu o să le ofere asta. Nu este pentru ei. Deci se pot opri aici din citit. Ce am eu de zis este în primul rând pentru mine. Și poate în al doilea rând este pentru alții cărora le e greu. Într-un fel sau altul. Un greu fizic, psihic, existențial, inexplicabil sau de orice alt fel. Greu de ăla de de-abia mai miști. De-abia mai respiri. Când în multe nopți de-abia reușești să îți liniștești gândurile cât să poți dormi câteva ore. Greu din cel care te prăbușește pe gresia din bucătărie și nu știi dacă vrei să te mai ridici.
Atunci când doare, băieții sunt învățați că nu trebuie să plângă. Trebuie să fii «bărbat» înainte să fii bărbat. Eu nu am reușit niciodată când eram mic. Și nu îmi iese prea bine nici acum că sunt mai mare. Deși am peste 40 de ani tot aștept acel moment când o să mă simt bărbat, adult. Poate o să îmbătrânesc și o să trec direct de la copil la bătrân. Am să sar această etapă. Mi se întâmplă multe lucruri bizare cum ar fi să trăiesc ani care nu respectă revoluțiile în jurul soarelui. De ce nu mi s-ar întâmpla și asta? Poate motivul pentru care nu mă simt adult este că atunci când eram copil mi s-a spus că adulții știu mai bine. Cei mari. Ei sunt deținătorii secretelor. Noi suntem mici și încă nu știm. Dar o să creștem mari. Și atunci o să înțelegem. Dar deși am tot crescut vreo 30-35 de ani de atunci încă nu pot să zic că înțeleg mare lucru.
Dar uite că mă îndepărtez de la subiect. Să revin la 2023. Așa lung și iată plin de durere cum a fost el. Poate unii dintre voi vă întrebați «Dar ce s-a întâmplat, domnule, așa de rău?». Mă tem că va trebui să vă dezamăgesc dacă ați rămas aici pentru detalii. Puteți și voi să vă opriți aici din citit. A mai rămas cineva? Mai e cineva în sală? Vorbesc singur pe scena asta așa cum am făcut-o de multe ori anul ăsta care nu se mai termină? Nu contează. De fapt audiența nu mă interesează atât de mult. Și nu ăsta e motivul pentru care nu ofer detalii. Ci pentru că am obosit să le tot repet și re-povestesc. Nu schimbă cu nimic ce s-a întâmplat. Și nu mă ajută să trec peste durere mai ușor. Am tot povestit despre ce s-a întâmplat celor care au dorit să asculte. Și nu au fost foarte mulți. Și foarte rar mi s-a părut că chiar le pasă. Dar am povestit totuși. Am povestit așa cum am înțeles eu ce s-a întâmplat. Dar nu am povestit despre ce mi s-a întâmplat. Pentru că nu mi-a fost clar (și încă nu îmi e). Dar am descoperit câteva lucruri despre mine. Și din păcate nu sunt nici ele foarte pozitive.
Am descoperit că atunci când doare, când doare până la os, și bărbații plâng. Nu plâng în prima noapte, nici în a doua poate. Dar după zile și săptămâni de durere, când tot ce au în minte este întrebarea «De ce mă doare? De ce pe mine? De ce nu se oprește?» atunci plâng și ei. Durerea corpului care suferă e transmisă ca o întrebare creierului și i se cere acestuia să găsească soluții pentru a opri suferința și dacă întrebarea se repetă în buclă și nu există soluții atunci rezultă panică, furie, confuzie, neputință. Lacrimi. Durerea fizică pe perioade lungi de timp te schimbă. Te face mai slab, mai fricos. De aceea tortura funcționează orice zic filmele de acțiune. Sau cel puțin ar funcționa sigur la mine. Pentru cei norocoși cum am fost eu durerea fizică s-a atenuat până la urmă și poate anul meu 2023 s-ar fi terminat la timp dacă nu aș fi descoperit un alt fel de durere mult mai profundă, mult mai intimă și care nu are leac fizic. Nu sunt specialist și nu cunosc termenii corecți. Durere psihică? Durere mentală? Durerea gândurilor? Cred că așa aș descrie dacă aș încerca. Gânduri care dor.
Durerea acelei voci din capul nostru care ne vorbește atunci când tăcem. Doar că acum ne vorbește urât. Ne atacă. E o durere care ne asurzește uneori. Alteori ne blochează adevărata voce. Uneori încercăm să vorbim doar ca să o acoperim. Sau să facem altceva ca să ne distragem atenția. Să ne «distrăm». Să obținem un pic de fericire artificială. Din mâncare. Din alcool sau alte droguri. Satisfacție de scurtă durată. Un film, un joc. Scroll pe un feed. Al tău, al altcuiva. Colaje de fotografii. Locuri frumoase. Oameni care pozează frumos. Lumina altora cu care te orbești singur. Să uiți. Dar oricât ai încerca să o ignori ea revine. Durerea interioară. Gândurile care dor. Cu cât le alungi mai mult cu atât mai dur te vor lovi. Ca un val tot mai înalt. Și nu e garantat că nu o să te îneci. Eu încă nu m-am înecat deși uneori mi se părea că nu mai am forță nici să plutesc. Aș vrea să am sfaturi pentru cei care trec prin ceva asemănător. Aș vrea să vă pot promite că o să fie mai ușor. Dar nu am formula magică. Nu sunt deținătorul secretului. Și cei care promit asta cred că mint.
Atunci când doare să gândești. Când nu ai de ales decât să fii sincer cu tine. Când nu ai cum să te mai ascunzi. Pentru că altfel îți pierzi mințile. Atunci ai o mică fereastră prin care să privești la cine ești cu adevărat. Și mie nu mi-a plăcut ce am descoperit. M-am descoperit mult mai slab, mult mai laș, mult mai egoist, mult mai singur decât credeam. Am descoperit că nu sunt un om bun atunci când contează cu adevărat. Atunci când e greu. Pentru mine și mai ales pentru alții. Dar pot încerca să devin unul. Poate nu e așa târziu pentru mine. Și cred că un prim pas important e să fiu sincer. De asta scriu această retrospectivă care, chiar dacă nu e foarte detaliată, se vrea a fi sinceră. Această retrospectivă în care, iată, rămân singurul personaj. Celelalte personaje care mă însoțesc in 2023 nu au mai ajuns să fie scrise nu pentru că nu ar conta ci pentru că au dreptul la o viață privată. Pe o parte din ele (și din mine) o să le regăsiți în poveștile pe care le voi mai scrie (sau pe care le-am scris deja).
Dacă chiar e așa important să aveți un reper pot să vă zic că anul 2023 a început cândva prin 2022 sau poate 2021 sau poate chiar mai devreme dacă stau să mă gândesc bine și iată că încă nu a ajuns la o concluzie. Și asta e ok. Cred că ne stresăm prea mult să ajungem la concluzii, să înțelegem, să aflăm răspunsuri. Multe din întrebările copilăriei mele au rămas fără răspuns. În timp am încetat să mai pun alte întrebări. Am încetat să mai încerc să înțeleg. Poate ăsta e secretul celor mari. Să nu încerci să înțelegi. Secretul este că nimeni nu știe de fapt. Secretul este că nu există adulți. Doar copii mai tineri sau mai bătrâni. Și, când ajung bătrâni, copiii realizează că nu mai este timp de pierdut pentru întrebări fără răspunsuri. Și poate de aceea bunicii își iubesc așa de mult nepoții. Pentru că sunt doar niște copii mai singuri care au iarăși cu cine să se joace.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 februarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)